Mircea Rusnac – Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1914)

RĂPIREA BASARABIEI

 

Moldova de răsărit până la răpire

 

 

                        Fâşia de pământ care abia din secolul al XIX-lea poartă denumirea „Basarabia” se conturează foarte clar pe orice hartă. Este situată în Europa sud-estică, fiind cuprinsă între o serie de frontiere naturale ce îi descriu conturul. Din punct de vedere strict geografic, se situează între paralelele de 45°14’ şi 48°38’ latitudine nordică şi între meridianele de 26°3’ şi 30°25’ longitudine estică. Are o formă alungită (circa 400 km), fiind determinată de lungile cursuri ale râurilor ce o delimitează de o parte şi de alta: Prutul la dreapta (spre apus) şi Nistrul la stânga (spre răsărit). Ambele sunt râuri însemnate: Prutul izvorăşte în Carpaţi, traversează apoi nordul Bucovinei, atingând Cernăuţii, apoi coboară spre sud, prelungindu-se între dealurile şi câmpiile Moldovei şi Basarabiei. Se varsă în Dunăre în zona Reni. Nistrul este mai lung, izvorând mai la nord, în Carpaţii Păduroşi, apoi ocoleşte capătul de sus al Basarabiei şi coboară abia după aceea spre sud. Valea sa este mai largă decât cea a Prutului datorită luncii pe care şi-a săpat-o între dealurile Podoliei. Ultima sa parte este în câmpie, care la vestul său, în Basarabia, se numeşte Bugeac, iar în est, în Ucraina, se numeşte Câmpia Odesei.

                        Acest sector de câmpie face legătura între câmpiile europene şi marile stepe ruseşti. Bugeacul e fratele geamăn al Bărăganului, semănând cu acesta prin fertilitatea solului, dar şi prin lipsa apelor. Bugeacul formează treimea de sud, cea mai largă, a Basarabiei, mărginindu-se jos cu cursul inferior şi cu Delta Dunării, iar după gurile acesteia cu apele Mării Negre, care scaldă astfel, pe o lungime de 135 km, ţărmurile basarabene.

                        Lăţimea teritoriului mărginit de Prut şi de Nistru variază între 22 km în nord şi 200 km în sud. Iar suprafaţa totală a Basarabiei este de 45.629,9 km pătraţi, din care 4.516.331 ha de teren propriu-zis. (1)

                        Relieful Basarabiei e deosebit de lin, neapărând brusc niciun munte şi nicio prăpastie. El scade atitudinal pe direcţia nord-sud, astfel încât, dacă dealurile nordice sunt ceva mai semeţe, fiind în apropierea munţilor, această semeţie este tot mai greu sesizabilă la cele din centrul regiunii, pentru ca existenţa Câmpiei Bugeacului în sud să le desfiinţeze complet. Şi această câmpie, deşi mai înaltă spre nord, descreşte treptat spre sud, coborând apoi sub apele mării.

                        Dealurile Basarabiei au aceeaşi vechime şi aceeaşi structură ca şi cele din Moldova, apele interioare putându-şi săpa uşor albii printre ele. Tocmai de aceea, nordul şi centrul Basarabiei sunt pline de mici râuri, care se varsă fie în Prut, fie în Nistru. Cele care se varsă în Prut merg direct, dar cele care se varsă în Nistru, datorită mai marii accidentări a terenului, se strâng în râuri mai mari, capabile să străpungă dealurile. De aceea, cele mai mari ape ale Basarabiei interioare sunt în răsărit şi se varsă în Nistru, precum Răutul, Bâcul şi Botna.

                        În Bugeac, datorită orientării câmpiei pe direcţia nord-sud, acelaşi este şi cursul marilor râuri, care sunt însă destul de sărace în apă (Ialpugul şi Cogâlnicul). Râurile Bugeacului nu se varsă în mare, nici măcar în Dunăre, ci toate formează la vărsare lacuri ce se înşiruie de-a lungul întregii margini sudice: Cahul, Ialpug, Cătlăbuga, Chitai, Sasic. Chiar şi Nistrul se varsă într-un liman al Mării Negre. Dacă în zona Dunării lacurile au rămas de sine stătătoare, cele din zona mării (Sasic, Limanul Nistrului) se unesc cu aceasta prin guri înguste, sugrumate de limbi de nisip.

                        Clima Basarabiei este identică cu cea a Moldovei, poate cu mai multe accente continental-excesive în nord, spre stepele ruseşti. Clima Bugeacului e asemănătoare cu cea a Câmpiei Române.

                        Acelaşi lucru se poate spune şi despre vegetaţie şi faună, ele fiind absolut identice cu cele de deal şi câmpie de la noi.

                        Prin particularităţile sale geografice, Basarabia nu are nimic comun cu Rusia. Această concluzie a fost trasă de rusul Nabokih, care observa corect că solul acestei regiuni este total diferit de al celorlalte gubernii ale imperiului. „Dacă la acestea adăugăm prezenţa colinelor, devine evident pentru toată lumea că Basarabia este o regiune cu caracteristici proprii, care o deosebesc de câmpiile ruseşti”, conchidea el. (2) Pe de altă parte, aspectul românesc al Basarabiei a fost sesizat de geograful francez E. De Martonne la începutul secolului al XX-lea. El era uimit de asemănarea regiunii de la nordul Chişinăului, pe care a vizitat-o, cu zonele colinare din Moldova sau Muntenia. „Aceleaşi linii ale peisajului, aceleaşi sate”, nota el. (3) Aspecte asemănătoare au fost remarcate şi de profesorul universitar Voilquin.

                        Specificul geografic al Basarabiei a făcut teritoriul său foarte accesibil populării din vremuri străvechi. Aceasta o dovedesc descoperirile arheologice care se înmulţesc într-una. Dintotdeauna aici au existat numeroase centre locuite şi o viaţă economică înfloritoare. Dar tot atât de cert este că teritoriul Basarabiei face parte integrantă din spaţiul de formare şi dezvoltare al poporului român. După cum remarca istoricul rus Veltman, care a şi trăit o perioadă în Basarabia, fiind deci în absolută cunoştinţă de cauză: „Istoria Basarabiei nu mai necesită studii speciale; ea este legată de istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti şi de soarta voievozilor lor.” (4) Până în secolul al XIX-lea Basarabia nu a format niciodată o entitate geografică sau istorică deosebită. Ea era parte componentă a teritoriului locuit de români sau de strămoşii lor. Până la 1812 Prutul nu despărţea două regiuni, ci curgea prin mijlocul aceluiaşi teritoriu, după cum trece Siretul prin mijlocul Moldovei.

                        Istoricul Laşkov ne lămurea asupra primilor locuitori ai Basarabiei: „În spaţiul dintre Nistru, Tisa, Dunăre şi extremităţile nordice ale Munţilor Carpaţi, în secolul I al erei noastre era în fiinţă un puternic regat barbar, în faţa căruia nu o dată a tremurat chiar şi Roma civilizată. Regatul acesta era Dacia.” Concluzia acestei afirmaţii o trăgea singur: „Moldovenii se trag, după cum am văzut, din daco-geţi amestecaţi cu colonişti romani, de unde le-a rămas şi numele de rumâni sau români, după cum îşi zic ei.” (5)

                        Despre limba vorbită de noul popor şi despre caracterul ei spunea lucruri foarte interesante Kruşevan: „Înrudirea strânsă a limbii moldoveneşti cu limbile de origine latină, şederea prelungită a legiunilor romane în aceste părţi, însuşi numele de români (romani) nu lasă să subziste nicio îndoială asupra originii acestei naţiuni care o leagă de populaţiile ce au locuit în Moesia şi Dacia lui Traian şi coloniştii romani.” (6)

                        Se poate afirma fără reţinere că Basarabia reprezintă cel mai răsăritean spaţiu al latinităţii. Ea este locuită de acelaşi popor român care se întâlneşte şi în Moldova, Transilvania, Dobrogea sau Banat. Acest popor nu are nicio asemănare cu ruşii. În 1863 statisticianul militar Zaşciuk observa caracterul basarabenilor: „Moldovenii sunt un popor paşnic şi liniştit care până astăzi nu poate uita anii îndelungaţi de robie; trecutul lui trist deopotrivă se reflectează în legendele populare, în credinţele lui şi vibrează în cântecele pline de durere şi fără de sfârşit, ca şi veacurile lungi de suferinţă.” (7)

                        Din cauza vicisitudinilor istoriei, poporul român n-a putut trăi de la început într-un stat care să cuprindă tot teritoriul pe care fiinţa. De timpuriu, aici au năvălit cele mai felurite popoare şi părţi importante din spaţiul nostru le-au fost subjugate. Abia în secolul al XIV-lea românii din răsăritul şi sudul Carpaţilor au putut întemeia statele independente Moldova şi Muntenia, piedici în calea expansiunilor de tot felul. Voievodatul românesc al Moldovei şi-a cucerit independenţa sub Bogdan în 1359, reuşind până la sfârşitul secolului să unifice spaţiul dintre Carpaţi, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră. Apogeul acestui voivodat a fost însă atins în secolul următor, moment de care se ocupa academicianul rus Berg: „Moldova în timpul domnitorului Ştefan (1457-1504), căruia românii îi zic «cel Mare», a atins culmea puterii sale. Pe vremea acestui domnitor, pentru prima dată au apărut în Moldova turcii. Ei au distrus cu această ocazie cetăţile moldoveneşti Chilia, Cetatea Albă, Tighina şi Soroca. Mari foloase asta însă nu le-a adus, deoarece ei n-au fost în stare să menţină aceste cuceriri.” (8)

                        În faţa covârşitoarei puteri a Imperiului otoman însă, Moldova a trebuit să se închine, în condiţii cât mai favorabile, fapt relevat de acelaşi Berg: „În timpul lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan, Moldova s-a declarat de bunăvoie vasală turcilor (1511), în condiţii destul de avantajoase: ţara şi-a păstrat autonomia interioară completă, turcii nu aveau dreptul nici să cumpere pământuri în Moldova şi nici să se stabilească acolo. În schimb, domnitorul ales trebuia să fie confirmat de Poartă şi Moldova era obligată să plătească Turciei un tribut anual de 4.000 de ducaţi şi să-i dea 40 de şoimi şi, în caz de nevoie, 40 de soldaţi. Mai târziu tributul a fost mărit.” (9)

                        Închinându-se turcilor, ţările române erau doar vasale acestora, şi nu paşalâcuri otomane. Între ele şi puterea suzerană existau capitulaţii (închinări de bunăvoie), care stabileau clar relaţiile dintre ele. Între condiţiile închinării exista şi cea a menţinerii integrităţii teritoriale. „Frontierele Moldovei vor fi păstrate intacte în întreaga lor întindere”, stipula capitulaţia încheiată în 1634 între Moldova şi sultanul Mehmed IV, şi care era în vigoare şi la 1812. Mult timp Poarta otomană a respectat această prevedere, lucru uşor de observat mai ales în două momente:

                        În urma războiului austro-turc din 1699, la pacea de la Karlowitz, „polonezii ceruseră, de asemenea, Moldova, însă turcii le-au răspuns că le era cu neputinţă să le-o cedeze, deoarece era un principat care se supusese Înaltei Porţi de bunăvoie şi nu fusese cucerit cu sabia. Polonezii au fost deci nevoiţi să-şi retragă cererea” (după cronica lui Ion Neculce). (10) Şi menţionăm că la pacea de la Karlowitz turcii tratau de pe poziţia unei ţări învinse în războiul anterior, dar nici aşa ei nu şi-au putut încălca angajamentele asumate.

                        Iar în 1712, după victoria asupra ruşilor, turcii au încercat să transforme în raia cetatea Soroca de pe Nistru, ceea ce a atras protestul primului domn fanariot moldovean, Nicolae Mavrocordat, care spunea că „era de datoria şi în interesul Imperiului să menţină şi să respecte cu fidelitate angajamentele pe care foştii sultani şi le luaseră faţă de popoarele a căror supunere fusese voluntară şi condiţionată, şi să nu încalce privilegiile şi drepturile ce le fuseseră garantate.” (11) Poarta a recunoscut caracterul întemeiat al acestui protest şi a lăsat Soroca în posesia Moldovei.

                        Totuşi, nu e mai puţin adevărat că, atunci când a crezut că era cazul, Poarta a anexat părţi din Moldova, în special zone şi cetăţi de mare interes strategic: Chilia şi Cetatea Albă în 1484, Bugeacul şi Tighina în 1538, Hotinul în 1713-1715. Şi, din păcate, în 1775 s-a produs prima încălcare a capitulaţiilor, săvârşită în favoarea unei puteri străine: Bucovina era dăruită Austriei! Precedentul era astfel creat.

                        Totuşi, stăpânirea otomană nu era deosebit de apăsătoare asupra ţărilor române. Ea nici nu putea fi comparată cu alte regimuri, ce vor fi cunoscute în curând. Geograful rus Semionov-Tian-Şanski sublinia: „La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasală Turciei şi în 1511, după o lungă rezistenţă, Moldova a căzut şi ea sub suzeranitatea turcească. Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizarea lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.” (12)

                        „Până la anexarea sa la Imperiul rus în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca Moldova, din care făcea parte, constata juristul Egunov. Astfel, este imposibil de a vorbi despre administraţia Basarabiei până la anexarea sa la Rusia, fără a vorbi de Divanul Moldovei, căruia îi era subordonată Basarabia. În Basarabia nu există domeniu care să nu aibă documente emise de Divanul Moldovei.” (13)

                        Într-adevăr, până la 1812 în fruntea principatelor erau doi domni, ajutaţi de un guvern central denumit Divan. El era compus din primii demnitari ai ţării, laici şi clerici. Fiecare divan avea cancelaria sa, compusă din câteva zeci de secretari sau logofeţi, având în sarcină corespondenţa judiciară şi administrativă, şi în plus contabilitatea. Divanul conducea ţinuturile prin ispravnici (câte doi de fiecare ţinut pe timp de un an). Ei concentrau toate ramurile administraţiei ţinutului. Ispravnici erau aleşi boierii de rang înalt. De ei ţineau primarii (căpitanii de târguri), căpitanii de mazili, vechilii pentru localităţile îndepărtate, capii de plăşi (ocolaşi) şi primarii satelor. Este adevărat că posturile se cumpărau şi că în această privinţă nu exista nicio legalitate. Juristul rus Kasso avea dreptate să afirme că: „În realitate, ceea ce se numeşte «dreptul administrativ» nu exista în principatul Moldovei şi desigur nu s-a putut găsi nici în Basarabia; dreptul şi îndatorirea administraţiei locale nu au fost determinate de nicio lege; ispravnicii şi ajutorii lor «ocolaşii» în ţinuturi şi «căpitanii» în târguri, erau cu totul arbitrari şi numai destituirea lor putea să aducă un corectiv temporar; iar responsabilitatea în funcţiune a demnitarilor, care nu exista în principate, n-a fost de asemeni cunoscută în Basarabia, până când legiuirile imperiului n-au fost extinse în această provincie.” (14) Este descrierea perfectă a sistemului administraţiei fanariote, dominată de corupţie şi necinste. Dar aceasta nu ne poate face să acceptăm triumfalismul final al lui Kasso, ci să ne dăm seama că nici administraţia rusească nu va fi mai bună. Bunăoară, în perioada războaielor ruso-turce, cheltuielile suportate de principatele române pentru nevoile armatei ruseşti întreceau cheltuielile pentru toate nevoile ţării de aproape două ori şi jumătate! (15)

                        De altfel, până la 1812, ruşii nu au căutat niciun fel de argument pentru a-şi justifica vreo pretenţie asupra Basarabiei, cu care nu aveau nimic comun din punct de vedere geografic, etnic, economic sau istoric. În 1782, cu sprijinul Academiei de Ştiinţe din Petersburg, istoricul rus Levensk publica la Paris o masivă Istorie a Rusiei, în cinci volume. În cadrul acestei lucrări era publicată şi harta Rusiei occidentale, pe care sunt trasate clar hotarele răsăritene ale Moldovei, incluzând fireşte şi Basarabia. (16) Iar lipsa oricăror drepturi ale ruşilor asupra acestui teritoriu era evidenţiată şi de Durnovo: „Basarabia a făcut parte din principatul Moldovei, prin care armatele noastre trebuiau să treacă în timpul războiului ruso-turc. Bineînţeles, Rusia în 1812 putea să anexeze toată Moldova, dar… ar fi fost o răpire, iar nu o cucerire, căci noi cu moldovenii n-am avut război.” (17)

                        Şi acum, fiindcă ne-am lămurit asupra situaţiei ţărilor române şi în particular a Basarabiei la începutul secolului al XIX-lea, poate nu ar strica să aruncăm o privire şi asupra evoluţiei Imperiului rus până în acest moment, când s-a produs primul impact dureros între cele două popoare, cu urmări atât de nefaste pentru noi.

 

Note:

1    Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia. Istoria. Cultura, Bucureşti-Chişinău, 1992, p. 17.

2    Ibidem, p. 18.

3    1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol. VI, Bucureşti, 1986, p. 496.

4    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 398.

5    Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 12/1991, p. 76.

6    Ibidem, p. 69.

7    Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 122.

8    Anton Crihan, op. cit., în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 75.

9    Ibidem.

10  1918 la români…, vol. VI, p. 498.

11  Ibidem.

12  Anton Crihan, op. cit., p. 75.

13  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 398.

14  Alexandru Boldur, Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în 1812-1828. Studiu, Chişinău, 1929, p. 6-7.

15  Ibidem, p. 8.

16  Basarabia – organ de propagandă naţională, Bucureşti, nr. 1-2, decembrie 1925, p. 15.

17  Ion Alexandrescu, Basarabia, în Revista de istorie militară, Bucureşti, nr. 3/1991, p. 53.

 

 

 

Ruşii şi expansiunea lor. Relaţiile româno-ruse

 

 

                        Ruşii sunt descendenţii ramurii răsăritene a neamurilor slave, care au împânzit Europa orientală şi centrală în primul mileniu de după Christos. Ei au ocupat regiuni întinse şi greu accesibile din nord-estul continentului, ducându-şi viaţa izolaţi de restul lumii. Abia spre anul 1000 s-a înregistrat un oarecare progres pe drumul eliminării relaţiilor gentilice şi în apariţia germenilor feudalismului rusesc. Cnezatele ruseşti iau contact cu unele state civilizate europene, în special cu Bizanţul, de unde adoptă şi tipul religiei creştine ortodoxe. Treptat, se va desprinde o elită socială demnă de a sta în acelaşi rând, ca rafinament şi cultură, cu nobilii ţărilor europene. În schimb, imensa masă a poporului rus trăia în cele mai inumane condiţii, cu sufletul pătruns de ignoranţă şi misticism. S-a vorbit mult, şi nu fără temei, de barbaria rusească. Ea izvorăşte tocmai din aceste secole de incultură şi oprimare, care au făcut din poporul rus un fel de paria al Europei.

                        Prin secolele al XV-lea şi al XVI-lea, Rusia îşi va realiza unitatea statală. Comparând aceste date, putem deci trage interesanta concluzie că Rusia ca atare nu exista ca stat în momentul întemeierii principatului Moldovei, care cuprindea şi teritoriul dintre Prut şi Nistru!

                        Curând, Imperiul rus se va forma pe o mare suprafaţă în estul extrem al Europei şi nordul Asiei. Iniţial supuşi dominaţiei tătare, ruşii, după unii ei înşişi populaţie mongolă slavizată, au sfârşit prin a-i învinge şi a le cuceri hanatele de la Marea Caspică. Ruşii au început să fie creştinaţi din secolul al X-lea în ritul bizantin, care trebuia să reprezinte primul lor pas spre civilizaţie (la noi creştinismul pătrunsese cu aproape şapte secole mai devreme!). Dar creştinarea lor decurgea foarte încet, după cum constata şi cercetătorul basarabean Ştefan Ciobanu: „După cum se ştie, ruşii, sau mai bine zis ramura lor de la sud, care ulterior căpătă denumirea de ucrainieni, devin creştini pe la sfârşitul secolului al X-lea, prin mijlocirea grecilor. Procesul însă de creştinare la ruşii din nord se face foarte lent; el se termină abia prin secolele XVII-XVIII. Grecii, prin episcopii şi preoţii trimişi din Constantinopol, organizează viaţa religioasă a ruşilor. Creştinismul însă multă vreme nu atinge sufletul poporului rus; alături de credinţa nouă, adoptată mai mult ca formă, în viaţa spirituală a ruşilor persistă credinţele şi superstiţiile vechi, păgâne; este acea formă cunoscută sub denumirea de dublă credinţă (dvoeverie).” (1)

                        Iar slavistul rus Sobolevski afirma: „Literatura rusă îşi are începutul în literatura sud-slavă şi cele dintâi opere, cu mici excepţii, nu sunt altceva decât copii de pe operele sud-slave.” (2)

                        Apoi, puterea lor crescând, au început o politică de cuceriri necontenite, politică accentuată după ce Petru cel Mare şi Ecaterina II au civilizat cât de cât ţara, care până la ei, dar şi după aceea, era foarte înapoiată şi barbară, un criteriu de comparaţie cu nivelul civilizaţiei occidentale sau chiar al celei est-europene fiind, în continuare, imposibil de găsit. În acelaşi timp, curtea ţarilor imita modelul bizantin, ruşii considerându-se continuatorii acestui imperiu cu o înaltă cultură, moştenitor al valorilor antichităţii greco-romane, peste care s-a altoit ideologia creştină, distrus de turci în 1453. Prin suprimarea de facto a postului de patriarh de Constantinopol ca lider religios al creştinilor ortodocşi, ţarul se va considera, fireşte, părintele spiritual al unor populaţii deosebit de numeroase şi variate, locuind pe un imens teritoriu. Bineînţeles că în viziunea ţarilor, rolul religios pe care pretindeau că îl deţin urma a fi completat cu unul identic de ordin politic. În acest sens, se cuvine menţionat faptul că însuşi cuvântul „ţar” nu reprezintă altceva decât forma slavizată a latinescului „caesar”.

                        Războindu-se permanent cu statele vecine, ruşii, sub dinastia Romanovilor, au cunoscut o formidabilă extindere, puţine fiind popoarele care li se puteau opune. De altfel, ţinta declarată a ţarilor ruşi era stabilirea capitalei imperiului la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu dispariţia Imperiului otoman şi a ultimei speranţe de independenţă a popoarelor subjugate de el.

                        Despărţiţi iniţial de mari spaţii geografice, românii şi ruşii s-au întâlnit destul de târziu, şi nici atunci relaţiile dintre ei n-au îmbrăcat forme deosebite. S-a făcut chiar o reuşită comparaţie cu relaţiile româno-suedeze, şi într-adevăr, cu nimic nu erau unele mai intense decât celelalte, ca între nişte popoare despărţite de distanţe apreciabile. Istoriografia stalinistă vedea însă cu totul altfel lucrurile, şi o mostră ar putea fi pasajul următor: „Istoria ne arată deci că poporul român, în lupta lui pentru independenţă şi pentru formarea statului său naţional, a avut cel mai mare şi mai efectiv sprijin numai din partea poporului şi armatei ruse. Începând cu colaborarea dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, nenumărate au fost luptele în care sângele român a curs alături de cel rusesc, nenumărate au fost acţiunile diplomatice, economice, administrative şi culturale sub care s-a manifestat prietenia ruso-română, atât de folositoare neamului românesc.” (3) Asemenea afirmaţii necontrolate pot fi răsturnate din prima clipă în care cuvântul poate răsuna liber. Replica o dădea un istoric basarabean, de altfel om politic de stânga, dar care n-a tăinuit adevărul: „Deosebindu-se prin firea sa, fiind incomparabil mai bogat înzestrat de natură decât puhoiul neamurilor străine, românul totdeauna a avut şi are o înrâurire îmblânzitoare asupra barbarilor. În contactul său cu rusul, bulgarul, sârbul şi ruteanul, dânsul puţin a împrumutat de la ei, dar în schimb mult le-a dat din obiceiurile şi moravurile sale.” (4)

                        Legături mai consistente au avut românii mai mult cu ucrainienii, care stăpâneau regiunile transnistriene ale Haliciului şi Volâniei. Dar este tot atât de adevărat că de foarte timpuriu dincolo de Nistru au existat numeroşi locuitori români. „În afară de Basarabia, moldovenii formau o masă compactă pe teritoriul de pe malul stâng al Nistrului, în judeţele Olgopol şi Balta ale guberniei Podolia, precum şi în judeţele Tiraspol şi Ananiev ale guberniei Herson”, recunoştea istoriografia sovietică. (5) Este evident că, cel puţin până în secolul al XVIII-lea, românii constituiau populaţia cea mai veche şi cea mai numeroasă pe teritoriul dintre Nistru şi Bug. Prin urmare, nu este cu nimic exagerată afirmaţia că zona Transnistriei este o parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru.

                        Nu ne miră aşadar deloc faptul că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea turcii încredinţau domnitorului Moldovei, Gheorghe Duca, şi cârmuirea Ucrainei, fapt recunoscut şi de sus-amintitul Berg: „În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, domnitorul Moldovei Gheorghe Duca i-a ajutat pe turci în războiul lor contra Rusiei pe chestiunea Ucrainei. Drept recunoştinţă, turcii l-au făcut domn al Ucrainei şi Gheorghe Duca a început să se numească, deşi pentru scurt timp, «Despot al Moldovei şi Ucrainei».” (6)

                        La începutul secolului al XVIII-lea, Rusia se apropia de graniţele Moldovei. Pentru a atrage de partea sa popoarele aflate sub stăpânire otomană, între care erau şi numeroşii slavi balcanici, imperialismul rus susţinea pe faţă eliberarea acestor popoare şi formarea de către ele a unor state naţionale independente, dar în realitate dorea să le subjuge pentru a putea ajunge la Constantinopol. Însă formulele demagogice vehiculate au reuşit pentru un timp îndelungat să atragă simpatia filorusă a popoarelor balcanice, în special a slavilor sud-dunăreni. Şi din rândul moldovenilor mulţi se înscriau în cursul secolului al XVIII-lea în armata rusă, dornici de a contribui cu arma în mână la eliberarea atât de mult promisă a ţării lor. În cadrul armatei ruse s-au format chiar unele unităţi româneşti distincte, cu conducători naţionali. Printre aceşti conducători s-au remarcat destule personalităţi militare care au făcut cinste armatei imperiului.

                        La 13 aprilie 1711, la Luţk, domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, convins de temeinicia afirmaţiilor lui Petru cel Mare despre posibilitatea acordării independenţei principatului, a încheiat cu acesta o alianţă antiotomană. Într-o diplomă a ţarului se păstrează condiţiile acestei alianţe, primul articol menţionând: „Moldova îşi va obţine vechile graniţe până la Nistru, inclusiv Bugeacul. Toate fortăreţele vor rămâne ţării.” (7) De asemenea, în articolul XI se defineau clar graniţele statului moldovean: „Pământurile principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească, asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţarii Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginea Poloniei, după delimitările făcute cu aceste ţări.” (8)

                        Dar încă de pe acum, ruşii îşi manifestau tendinţa de dominaţie asupra Moldovei, consemnată în tratat sub forma „protecţiei”. Articolul XIII: „În caz de cândva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul turcesc, principatul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi protecţia măriei noastre ţarului şi cu precădere să ne stăruim ca în articolele principale cneazul moldovenesc să ţie de măria noastră ţarul.” (9)

                        Majoritatea istoricilor români necomunişti au privit cu neîncredere şi scepticism acest tratat încheiat cu atâta grabă cu o mare putere, încă prea puţin cunoscută la noi. E chiar de mirare naivitatea politică a unui om educat precum Cantemir, căci chiar articolele tratatului ne permit să ne facem o idee asupra consecinţelor sale. De aceea, A.D. Xenopol remarca: „Sub turci oricât de rău stătea ţara, tot nu fusese prefăcută în paşalâc turcesc. Prin tratatul lui Cantemir, Moldova devenea numaidecât un adevărat guvernământ rus.” Şi aceasta pentru că „dacă politica turcească umblă să ne stoarcă numai cât averea, aceea rusească avea o ţintă mai adâncă, aceea de a stoarce chiar măduva poporului nostru, de a stinge în el orice spirit de lucrare neatârnată şi de dezvoltare naţională, într-un cuvânt a ne face ruşi.” (10)

                        Bătălia decisivă dintre ruşi şi turci s-a dat, pentru prima oară, pe teritoriul Moldovei. Pentru că, spunea Berg: „După bătălia de la Poltava, care i-a asigurat Ucraina, Petru cel Mare a hotărât să mute teatrul de luptă împotriva turcilor pe teritoriul principatelor dunărene. Intrând în legătură cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Valahiei, şi cu Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, Petru în 1711 a trecut Nistrul la Soroca, însă a fost bătut de turci pe Prut, în apropiere de târguşorul Stănileşti.” (11)

                        Principele cărturar Dimitrie Cantemir, după înfrângerea suferită, s-a refugiat în Rusia, de unde a continuat, prin lucrările sale ştiinţifice, să susţină ideea identităţii naţionale şi a unităţii teritoriale a poporului român. Viaţa lui în înapoiata Rusie nu a fost deloc uşoară, după cum scria acelaşi cercetător basarabean Ştefan Ciobanu: „Din datele care s-au păstrat în arhivele ruseşti, Dimitrie Cantemir, care, dintr-un calcul greşit, a fost nevoit să se adăpostească în Rusia, a rămas un geniu exotic în această ţară. Dimitrie Cantemir rămâne străin în ţara ruşilor, pe care el nici nu-şi dă osteneala s-o cunoască. Se ştie că el n-a scris nicio lucrare asupra acestei ţări. Nu ştia îndeajuns nici limba rusă, folosindu-se în scrierile lui de un translator, de secretarul său, Iliinski. El trăieşte în lumea trecutului lui. Moldova, neamul românesc şi Imperiul otoman formează obiectul preocupării lui ştiinţifice. Până în 1719, el stă retras, departe de societatea rusească.” (12)

                        Dar tentativa lui Petru cel Mare a fost suficientă pentru a le crea ruşilor gustul de a se extinde spre sud-vest. Pentru că după Petru cel Mare, în mentalitatea ruşilor s-a creat o ideologie nouă cu privire la Peninsula Balcanică. Ideile vechi, de superioritate a poporului rus faţă de alte popoare şi de misionarismul lui, căpătau o formă nouă. Începea să se afirme mai clar ideea cuceririi Constantinopolului. Idealul pravoslavnicilor ruşi era de acum cel de „a înfige Sfânta Cruce” pe turnurile Sfintei Sofii. (13)

                        Principala continuatoare a acestei politici a fost Ecaterina II, când războaiele ruso-turce se înteţeau şi ţările române deveneau teatrul lor de luptă. Adevăratele intenţii ale ruşilor începeau să iasă la iveală, fiind recunoscute şi de Berg: „Ecaterina II a dus două războaie împotriva Turciei. În 1772-74, armatele ruseşti au ocupat amândouă principatele, şi Ecaterina se gândea să le transforme în provincii ruseşti. Ea i-a silit atunci pe boierii moldoveni să-i facă o cerere în care, între altele, aceştia cereau ca în fruntea administraţiei militare a Moldovei să fie pus un general rus.” (14)

                        La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Rusia a atins graniţa Nistrului, ocupând Oceacovul în 1792 şi împărţind Polonia alături de Prusia şi Austria în 1793. Încă înainte de aceşti ani, în păcile ce au urmat numeroaselor războaie ruso-austro-turce, războaie duse în mare parte pe pământul românesc şi soldate cu pierderi de neimaginat, ea a cerut teritorii româneşti. În 1775, la pacea de la Kuciuk-Kainargi, ruşii, după ce renunţară la anexarea ţărilor române, pretinseră a reţine Benderul, motivând că cetatea respectivă nu aparţinea Moldovei, ci „Basarabiei”, acesta fiind un alt nume pentru Bugeac , pe atunci raia turcească, nume ce va deveni fatal peste câţiva ani.

                        Dar adevăratele tendinţe ruseşti de expansiune spre ţările române abia acum, după 1775, începeau să ia amploare. Războiul din 1787-1791 s-a dat în mare măsură pe teritoriul nostru, ruşii ocupând ani în şir întinse regiuni româneşti. Prin pacea de la Iaşi, din 9 ianuarie 1792, Rusia lua Oceacovul, declarând însă făţarnic că Nistrul va forma „pe veci” graniţa sa cu principatul Moldovei. Cât erau de hotărâţi ruşii să-şi respecte angajamentul, se poate observa din amintirea, chiar succintă, a manevrelor lor diplomatice de la începutul secolului al XIX-lea.

                        În octombrie 1800, ţarul Pavel I aproba planul lui Rostopcin de împărţire a Imperiului otoman între Rusia şi Austria. Rusia urma să ia Moldova, Bulgaria şi Rumelia, iar Austria – Muntenia, Serbia şi Bosnia.

                        La 23 aprilie 1802, Ruffin, însărcinatul francez cu afaceri la Poartă, anunţa Ministerul afacerilor externe că „Rusia vrea cu orice preţ obţinerea încorporării celor două provincii (Moldova şi Muntenia) la imperiul său pentru a atinge, conform dorinţei Ecaterinei II, linia Dunării.” (17)

                        În 1805, Voronţov, ministrul de externe rus, cerea ţarului ocuparea principatelor, pentru a le „apăra” de „invazia franceză” a lui Napoleon. Consulul rus de la Iaşi, Bolkunov, a încercat să determine prin forţă şi constrângere pe boierii moldoveni ca să ceară ei înşişi ocuparea Moldovei, dar aceştia au reuşit să se opună.

                        La 17 octombrie 1805 s-a realizat un proiect al tratatului de alianţă între Napoleon şi împăratul Francisc I al Austriei, care prevedea în articolul IX ca Austria să ocupe „în deplină suveranitate” Muntenia, Moldova şi Bugeacul. Mai târziu, în funcţie de schimbarea alianţelor, aceste provincii româneşti vor fi „oferite” de Napoleon şi ţarului Alexandru I. (16)

                        Încercând să stăvilească iureşul rusesc în continuă creştere, turcii au căutat să-şi subordoneze şi mai mult ţările române, pentru a fi siguri că nu se va putea produce nicio defecţiune din partea lor. În scopul reducerii cât mai mult a autonomiei lor, au fost numiţi deja din 1711 în Moldova şi din 1716 în Muntenia domnii fanarioţi, credincioşi Porţii şi străini de poporul român. Însă chiar şi unii dintre aceşti domni au continuat politica de apărare a integrităţii hotarelor. Am văzut cum, în Moldova, Nicolae Mavrocordat a obţinut de la Poartă renunţarea la anexarea de către aceasta a cetăţii Soroca. De asemenea, în 1775, când Poarta a încălcat angajamentele sale faţă de Moldova, cedând Austriei Bucovina cu vechea capitală Suceava, principele fanariot Grigore III Ghica, împreună cu toţi boierii, a protestat vehement, determinând uciderea sa de către trimişii Porţii doi ani mai târziu.

                        Oricât pare de ciudat, la edificarea Rusiei moderne o contribuţie de seamă şi-au adus numeroşi români, cum se va vedea în continuare. Ca răsplată pentru acest nepreţuit ajutor, Rusia se pregătea să devoreze ţările române.

 

Note:
1    Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1989, p. 26.

2    Ibidem.

3    N. Romanenco, Raporturile ruso-române în trecut şi în prezent, f.l., 1946, p. 36.

4    Zamfir Arbore, Liberarea Basarabiei, Bucureşti, 1915, p. 38.

5    Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 31.

6    Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 75-76.

7    Probleme fundamentale ale istoriei României, f.l., f.a., p. 285.

8    Ibidem.

9    Ibidem.

10  Alexandru D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, vol. I, Iaşi, 1880, p. 27, 47.

11  Anton Crihan, op. cit., p. 76.

12  Ştefan Ciobanu, op. cit.., p. 367-368.

13  Ibidem, p. 241.

14  Anton Crihan, op. cit., p. 76.

15  Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 95.

16  Ibidem.

 

 

 

Contribuţii româneşti la edificarea Rusiei

 

 

 

                        Când două popoare vieţuiesc unul în vecinătatea celuilalt, este firesc ca ele să aibă destule interferenţe între ele. În caz că gradul de civilizaţie este la fel de ridicat, aceste popoare fac între ele un schimb aproximativ echitabil de valori. Mai ales dacă apare şi rolul minorităţilor, legăturile celor două ţări pot deveni trainice. Şi nu este exclus ca multe dintre personalităţile reprezentative ale unui stat să fie de altă origine etnică. Acest lucru este valabil în toate domeniile vieţii: economic, social, politic, cultural.

                        Cu totul alta este situaţia când popoarele respective se află în stadii diferite ale civilizaţiei. Logic, poporul mai înapoiat învaţă şi preia mai multe de la cel avansat. O persoană care în statul mai dezvoltat ar ocupa un loc oarecare în societate, ar putea fi mult mai de folos statului înapoiat. El poate fi folosit astfel încât, prin cunoştinţele lui, experienţa sa şi modul de gândire de care dă dovadă să aducă reale beneficii societăţii în care trăieşte, mai ales dacă se află deasupra mediei acestei societăţi.

                        Cea de-a doua variantă este valabilă şi în raporturile dintre români şi ruşi. Deşi nu au fost efectiv vecini decât din 1792, prin diverse împrejurări unii români au ajuns în Rusia şi au putut da acolo măsura întregii lor capacităţi. Ei s-au remarcat în special în domeniile politic, cultural şi religios, contribuind clar la edificarea statului rus modern. Numărul lor până la primul război mondial este imens şi de aceea este imposibil să ne referim la cei mai mulţi dintre ei. În continuare nu vom face decât să-i amintim în treacăt pe cei mai importanţi, dar şi aşa ne putem face o idee despre ceea ce datorează Rusia modernă contribuţiei aduse de poporul român.

                        În domeniul religios, nu se poate să nu fie amintit celebrul Petru Movilă, mitropolitul Kievului. El era fiul principelui moldovean Simion Movilă. La Kiev a dus o activitate culturală li religioasă deosebită, fondând şcoli religioase, un seminar teologic şi cunoscuta Academie spirituală numită „Movileana” (1633-1645). Prin această activitate remarcabilă, Petru Movilă a pus baze serioase învăţământului în limba rusă. Tot el a scris pentru ruşi un catehism ortodox. Despre el ruşii păstrau o amintire neştearsă. Venelin scria: „E întrebarea: care dintre cei doi bărbaţi cu numele de Petru este reformatorul îndrăzneţ al Imperiului rusesc şi căruia prin urmare i se cuvine titlul istoric de «mare»: Petru I, împăratul Rusiei, sau Petru Movilă?” (1)

                        Şi, fiindcă se cunoaşte rolul jucat de biserică în viaţa poporului şi în dezvoltarea culturii sale, iată alţi lideri religioşi ruşi de origine română:

                        În 1415-1419 mitropolitul Volâniei şi Lituaniei era Grigore Ţamblac, pe care unele opinii îl consideră român. Un om foarte instruit era mitropolitul Azovului (1703-1711), românul Dosoftei. Alţi români preluau conducerea treburilor bisericeşti pe întinsul Rusiei: mitropolitul Voronejului, Pahomie Spakovski (1714-1723); mitropolitul Moscovei, Arsenie Stadniţki; episcopul Moghilăului şi Pereaslavului, Arsenie Berlo (1728-1744); Antonie, episcopul Cernigovului (1737) etc.

                        În domeniul cultural, contribuţiile au fost şi mai numeroase. Pe lângă Petru Movilă şi Dimitrie Cantemir, şi alţi români au pus temeliile culturii ruseşti moderne:

                        Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie Cantemir, a fost printre primii creatori ai literaturii profane ruseşti, prin satirele, fabulele şi epigramele sale (1720-1730). A fost considerat, şi pe bună dreptate, primul poet modern al Rusiei. De asemenea, el s-a ocupat şi de politică, fiind trimis de Petru cel Mare ca ambasador la Londra şi la Paris, cele mai importante capitale europene.

                        Nicolae Herescu, scriitor din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, profesor la Universitatea din Moscova, fondată în 1755, a inaugurat în literatura rusă, prin oda „Rosiada”, curentul pseudo-clasic, care în acea epocă era foarte la modă în Europa occidentală. Tot el este şi întemeietorul teatrului rusesc.

                        Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, omul cel mai instruit de la curtea ţarului Moscovei, Alexei Mihailovici, era spătarul moldovean Nicolae Milescu, poreclit Cârnul, primul ambasador al Rusiei la Pekin. Acesta a lăsat o lucrare cunoscută şi tradusă în numeroase limbi europene: „Călătoria de la Tobolsk la Pekin”.

                        Alte personalităţi culturale româneşti în Rusia au fost: filologul Pamvo Berândă, care a întocmit primul dicţionar slavo-ucrainean; astronomul Bour, care a activat în Rusia între 1711 şi 1730; Gredescu a fost sociolog; Buzescu a fost istoric al antichităţii; tot istorici au fost Nacu şi Bantâş-Kamenski; Cheltuială a scris istoria literaturii ruseşti; Sârcu şi Iaţimirski au fost reputaţi slavişti la Petersburg.

                        Nici în plan politic românii nu s-au lăsat mai prejos. Din rândul lor se remarcă marele comandant militar Dobrovenetin, cuceritorul Moghilăului (1711) şi Ianoş, cuceritorul Braţlavului. Să adăugăm că mulţi basarabeni vor ajunge în fruntea Rusiei. În 1903-1913, ministrul instrucţiunii publice al Imperiului rus a fost Leon Kasso, la origine român basarabean. În timpul ţarului Nicolae II, foarte puternici şi cunoscuţi erau Kruşevan şi Krupenski, şi ei la origine români. Ultimul, ca „maistru de ceremonial” al ţarului, a izbutit chiar să impună în fruntea Rusiei guvernul Kokovlov-Maklakov, alcătuit din prieteni şi apropiaţi de-ai săi. Se vorbea pe atunci despre o nouă dinastie în fruntea Rusiei, pe lângă cea a Romanovilor – a familiei Krupenski.

                        Alt basarabean, Dănilă Apostol, ajungea cel mai bun hatman al cazacilor.

                        Şi după revoluţia bolşevică se vor găsi basarabeni care să se situeze în fruntea imperiului. Amiralul Nemiţ a ajuns comisarul statului major al marinei, iar Frunză va fi unul dintre cei mai mari comandanţi ai armatei roşii, comisar al poporului (ministru) pentru apărare. (2)

                        Marea majoritate a acestora erau moldoveni, dar unii proveneau şi din alte părţi ale ţării, ca de pildă Herescu, originar dintr-o mare familie boierească din Muntenia.

                        Şi acum, fiindcă suntem în deplină cunoştinţă de cauză, să urmărim cum s-a manifestat recunoştinţa ruşilor pentru contribuţia acestor personalităţi la edificarea imperiului pravoslavnic!

 

 

Note:

1    Cultură şi civilizaţie. Conferinţe ţinute la tribuna Ateneului Român, Bucureşti, 1989, p. 300.

2    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le regime russe, Paris, 1919; „Basarabia” – organ de propagandă naţională, Bucureşti, nr. 1-2, decembrie 1925, p. 10.

 

 

 

 

Războiul ruso-turc din 1806-1812

 

 

 

                        Ajungând la Nistru, Imperiul rus nici nu se gândea să se oprească aici. La 22 noiembrie 1806 izbucnea noul război ruso-turc, purtat în întregime pe teritoriul ţărilor române. Ca dovadă a intenţiilor Rusiei, deja la 8 ianuarie 1807 Poarta acuza Rusia că tratează principatele ca pe o posesiune a sa, amestecându-se grosolan în treburile lor intene.

                        Să menţionăm că în 1806 relaţiile Rusiei cu Franţa lui Napoleon nu erau deloc bune, după ce ruşii au acordat sprijin Prusiei împotriva acestuia în bătăliile de la Jena şi Auerstädt (10-14 octombrie 1806), unde au fost învinşi. Probabil căutând să se răzbune pentru pierderile suferite, ruşii au atacat din nou Turcia, socotită deja de multă vreme ca „omul bolnav al Europei”. Ruşii se arătau foarte indignaţi pentru pretinsele încălcări de către turci ale tratatului bilateral din 1802.

                        Armata rusă şi-a început ofensiva sub comanda generalului Michelson. La 11 noiembrie 1806 avangarda trecea Nistrul sub comanda contelui Dolgoruki, în dreptul oraşului Moghilău. La 12 noiembrie erau ocupaţi Bălţii şi la 14 noiembrie ruşii treceau Prutul lângă Sculeni. În aceeaşi zi Hotinul era ocupat de trupele generalului Essen, iar la 24 noiembrie, Tighina de generalul Meiendorf. Celelalte cetăţi moldoveneşti, precum Cetatea Albă, Chilia etc., s-au predat fără împotrivire. Singura care avea să opună rezistenţă va fi cetatea Ismailului, care va capitula definitiv abia la 14 septembrie 1809.

                        Dar ruşii, ca de obicei, declarau că nu au nicio intenţie criminală. Ministrul rus de externe, Budberg, afirma la 26 noiembrie 1806 că ţarul „nu are nicio intenţie de a face cuceriri pe seama turcilor; ocuparea militară a Moldovei şi Ţării Româneşti nu are alt scop decât acela de a readuce Poarta la restabilirea vechilor raporturi existente între ea şi Rusia conform tratatelor.” (1) Însă chiar la 3 decembrie 1806, de la Slobozia, unde se refugiase, domnul Moldovei, Alexandru Moruzi, îi scria lui Napoleon că nu-şi poate ocupa tronul datorită intrării trupelor ruseşti în ţară.

                        Iar la 12 decembrie 1806, ţarul Alexandru I adresa un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor. El asigura divanurile că la va păzi „de toate relele care ameninţă pământul lor” şi că le va apăra „sloboda lucrare a credinţei, desfăşurarea tuturor privilegiilor şi obiceiurilor lor.” (2)

                        În continuarea înaintării lor nestăvilite, ruşii ajunseră rapid în apropiere de Bucureşti, învingând primele trupe turceşti ieşite în întâmpinare la Ferbinţi (11 decembrie). Bucureştiul a fost ocupat la 23 decembrie de trupele generalului de origine sârbească Miloradović. Acolo ruşii l-au pus domn pe Alexandru Ipsilanti.

                        În acest timp, marile puteri occidentale începeau să ia poziţie faţă de conflictul ruso-turc. În funcţie de interesele proprii, ele începeau să sprijine o parte sau alta din cele aflate în război. Franţa, adversara Rusiei, se apropia de Turcia. În schimb, Anglia, adversara Franţei, încerca slăbirea Imperiului otoman. La 25 ianuarie 1807, ambasadorul Angliei la Constantinopol, Arbuthnot, cerea Porţii între altele cedarea principatelor către Rusia.

                        Luptele „diplomatice” se vor desfăşura paralel şi chiar mai intens decât operaţiunile militare. În luna aprilie 1807 se emitea memoriul diplomatului francez Le Clerc, propunând unirea principatelor într-un stat vasal Porţii, cu domnie ereditară, dejucându-se prin aceasta planurile ruseşti de ocupare şi anexare a principatelor şi recunoscându-se implicit unitatea românilor locuind aici.

                        La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit. Prin articolul XXII al tratatului, Rusia se obliga să-şi retragă toate trupele din Ţara Românească şi Moldova. Dar planurile viitoare ale Rusiei şi Franţei, acum aliate împotriva Angliei, erau mult mai neliniştitoare: Imperiul otoman urma a fi împărţit între ele, cu unele generoase „cedări” şi Austriei. Deocamdată însă, se semnă un armistiţiu ruso-turc la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Ţara Românească şi Moldova. Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul a refuzat ratificarea lui, acuzându-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei. Ostilităţile vor fi reluate în 1809.

                        Chiar în 1807, la 19 noiembrie, bucurându-se acum de marea sa trecere la Napoleon, ţarul Alexandru I îi cerea acestuia asentimentul pentru anexarea principatelor, acord comunicat prin ambasadorul francez la Petersburg, Coulaincourt, în februarie 1808: „Anexarea Valahiei şi Moldovei umple o pagină a istoriei. Imperiul Majestăţii Voastre realizează ce au dorit înaintaşii.” (3) Iar la 1 mai acelaşi an, ţarul îi spunea încă o dată lui Coulaincourt că: „Ambiţia mea nu va fi alta decât Valahia şi Moldova.” (4)

                        Înţelegând însă că francezii n-aveau destulă putere în regiune, ruşii au început tratative separate şi cu Austria. La 31 mai 1808, la Petersburg, s-a perfectat un plan austro-rus de unire a principatelor române, care urmau a fi încredinţate unui frate al împăratului Austriei care să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei.

                        Dar adevărata dorinţă a ruşilor era să ocupe ei singuri ţările române. În tratatul secret încheiat cu Napoleon la Erfurt la 12 octombrie 1808, împăratul francez „accepta” anexarea de către Rusia a principatelor şi atingerea de către ea a liniei Dunării. Ca urmare, Turcia se reconcilia cu Anglia.

                        Se părea că soarta principatelor era pecetluită. Încă la 2 februarie 1808, Napoleon îi cerea ambasadorului Coulaincourt să comunice ruşilor că: „Noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia.” (5) Bineînţeles, scrisoarea lui Napoleon a produs mare bucurie la Petersburg. Ruşii începeau să fie tot mai convinşi că frontiera Dunării nu mai putea să le scape.

                        Iar la 3 decembrie 1809 fericirea lor putea fi deplină. Napoleon declara la deschiderea Corpului Legiuitor al Franţei că prietenul şi aliatul său, ţarul Alexandru I, „a reunit la vastul său imperiu Finlanda, Moldova şi Valahia.” (6)

                        În aceste condiţii, ruşii reluau ofensiva în 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra. Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată. „Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams. (7) De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus.” (8)

                        Situaţia ţărilor române era foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810: „M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.” (9)

                        Încă de mai înainte, principatele au fost puse sub oblăduirea unor cârmuitori ruşi. În 1808 în fruntea lor se afla senatorul Kuşnikov, iar în 1810 senatorul Krasno-Milaşevici. Iar după celebra notificare a încorporării lor la Rusia, principele Prozorovski realiza şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Iar generalul Kamenski, comandantul armatei dunărene, îi propunea deja ţarului să cedeze Oltenia Austriei în shimbul Bucovinei. Această propunere chiar a fost făcută Austriei, dar curtea vieneză a respins-o.

                        Din punct de vedere al organizării bisericeşti, prin ukazul (decretul) ţarului Alexandru I, ţările române formau un exarhat cuprinzând Moldova, Valahia şi Basarabia, supus ierarhic sinodului rus. Ca exarh a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, român trecut de mult în slujba Rusiei, şi care de curând demisionase din funcţia de mitropolit al Kievului. În Basarabia el l-a chemat în 1809 pe protopopul Teodor Maleavinski, venit din eparhia Ekaterinoslavului.

                        Şi pentru că turcii refuzau să recunoască anexarea principatelor, ţarul hotărî să dea lovitura decisivă. La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov. Ca urmare, la 2 octombrie, ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor la Slobozia. Imediat se începură tratativele de pace.

 

 

Note:

1    Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 96.

2    Ibidem.

3    Ibidem.

4    Ibidem.

5    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 30.

6    Politica externă…, p. 96.

7   Paul Cernovodeanu, „De dragul păcii, Rusia nu va restitui nimic”, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 5/1991, p. 12.

8    Ibidem.

9    Ibidem.

 

 

 

Suferinţele poporului român

 

 

 

 

                        În toţi aceşti ani dramatici, poporul din cele două principate a avut de îndurat cele mai grele condiţii de viaţă. Ele se datorau atât războiului, cât, mai ales, ocupaţiei ruseşti. A fost una dintre cele mai negre perioade din istoria principatelor. Dar despre ce au însemnat acest război şi ocupaţia rusă pentru ţările române nu se poate vorbi fără ajutorul mărturiilor contemporane evenimentelor, mărturii care înfiorează prin ororile la care fac referire.

                        Faţă de comportarea trupelor ruseşti cu locuitorii principatelor, autorităţile române atrăgeau des atenţia comandanţilor ruşi, dar fără niciun ecou. Astfel, în 1808, ispravnicul ţinutului Iaşi raporta comandantului armatei ruseşti că „toţi locuitorii, şi mai cu seamă acei care trăiesc pe lângă drumul mare, necontenit se plâng de purtarea din partea militarilor (ruşi).” Aceştia, se spunea în continuare, „se poartă cu locuitorii în cel mai nepermis mod.” (1) De asemenea, la 17 octombrie 1808, Divanul Moldovei se adresa astfel împuternicitului Rusiei, Kuşnikov: „Istovirea puterii locuitorilor săraci, soarta lor plină de oboseală, disperarea (de) a fi în situaţia de a suporta greutăţile puse pe ei şi hotărârea lor definitivă (de) a se refugia mai cu seamă în unele sate din judeţele Moldovei de jos, nu numai ne-au pus pe gânduri, dar ne-au adus la o scârbă sufletească.” (2)

                        Jefuirea ţărilor române era însă organizată prin grija specială a autorităţilor militare ruseşti. Astfel, comandantul suprem al armatei ruseşti a cerut de la principele Alexandru Ipsilanti 80 de pungi de aur. (3) Îngrozit, acesta a fugit de pe tron şi administrarea ţării a revenit astfel comandamentului general rus. Generalul Miloradović cerea lunar câte 4.000 de galbeni din vistieria statului pentru întreţinerea armatei ruse. (4) Alte sume considerabile erau cerute pentru organizarea spitalelor militare ruseşti. Pe deasupra, toţi negustorii români erau obligaţi să plătească un impozit special, sub ameninţarea deportării în Siberia. Alte sume plăteau boierii, aflaţi la bunul plac al comandanţilor militari ruşi. În special boierii erau trataţi de ruşi într-un mod foarte josnic şi jignitor (erau pălmuiţi, traşi de barbă etc.). Prin toate aceste măsuri, Moldova era silită să plătească ruşilor de trei ori mai mult decât plătise turcilor, iar Muntenia chiar de cinci ori! (5)

                        Alte suferinţe groaznice se cauzau poporului prin obligaţia de a roboti pentru armata rusă. În iarna 1810-1811, generalul rus Zass a cerut prefecţilor ţinutului Craiova salahori pentru săparea unui şanţ în jurul oraşului. Aceşti salahori lucrau sub biciul ruşilor, iar noaptea erau închişi în biserici sau în ocoale de vite pentru a nu fugi. Ca urmare, nu este de mirare că s-au înregistrat astfel mii de morţi. De asemenea, din cei 2.000 de lucrători întrebuinţaţi la fortificarea cetăţii Hotin, au pierit în câteva zile patru sute de oameni. (6)

                        Un calvar îngrozitor îl reprezenta efectuarea transporturilor pentru nevoile armatei ruseşti. În 1811 Kutuzov cerea Divanului Moldovei 15.000 de care, iar în aprilie 1812 cerea Munteniei 20.000, fiecare având câte patru boi şi doi ţărani. (7) Totodată, Moldovei i se mai cerură încă 15.000, măsură care, spunea consulul francez la Iaşi, Fornetty, „pune vârf deznădăjduirii locuitorilor, care se văd ameninţaţi pentru iarnă cu foamete, prin neputinţa în care se vor afla ţăranii luaţi la transporturi de a ara şi semăna ogoarele lor.” (8) Aceasta pe lângă că se cereau, bineînţeles, şi imense cantităţi de hrană. În acest timp, căruţele ţăranilor români, spunea Kasso, ajungeau la Marea de Marmara: „Nu e greu ca ţăranul român să-şi amintească că încă nu demult, el cu harabalele lui (căruţe trase de boi), încărcate cu alimente şi furaje, parcurgea în urma convoaielor ruseşti distanţa până la Marea de Marmara şi în apele acestei mări îşi scălda boii lui albi.” (9)

                        Nu e greu de ghicit că toate aceste înfiorătoare abuzuri erau patronate chiar de vârfurile ierarhiei militare ruseşti. De exemplu, iată ce spunea consulul francez Ledoulx despre o unitate rusească: „Divizia Suvorov a făcut grozăvii pe unde a trecut; ea a răpit, prădat, dărăpănat toate satele Munteniei care se găseau pe drumul ei”; şi iată ce părere avea despre aceasta şeful acelei unităţi, principele Suvorov: „Trupele mele fac bine ceea ce fac; eu le-am învoit.” (10)

                        Însuşi generalissimul Kutuzov, comandantul armatei ruse din principate, îi asigura pe ţăranii exasperaţi de noua situaţie ce le fusese impusă: „Vă vor rămâne ochii, ca să vărsaţi lacrimi.” (11) Iar când alt lider, generalul Jeltuhin, a aflat că boierii moldoveni şi munteni nu mai aveau boi de înjugat pentru nevoile veşnic nesatisfăcute ale trupelor ruseşti, a replicat” „Atunci să se înjuge boierii!” (12)

                        De altfel, nu sunt peste măsură de uluitoare aceste consemnări, dacă ne gândim că în vremea aceea „stăpânul” principatelor române nu era altul decât sus-menţionatul Kutuzov, care, la cei 70 de ani ai săi, era înconjurat de un harem de tinere dezmăţate şi de tot felul de aventurieri şi escroci.

                        În urma răspunsului incalificabil al lui Kutuzov, boierii români au hotărât să adreseze o plângere ţarului, arătând fărădelegile şi samavolniciile de neimaginat care s-au comis. Ţarul exclama, sincer sau nu, indignat că „asemenea neomenii nu sunt de suferit.” (13) Totodată, ordonă succesorului lui Kutuzov la comanda armatei din principate, amiralul Ciceagov, să ia măsurile necesare pentru a combate abuzurile comise. Ca urmare, starea principatelor s-a ameliorat în sfârşit întrucâtva. Cronicarul Manolache Drăghici arăta îmbunătăţirile intervenite, făcând comparaţie cu trecuta stare de lucruri: „Lipsea mulţimea cererilor de care, care topea dobitoacele, slujindu-se mai mult oştile cu carele şi caii lor, lipsiră oarecum şi jafurile ce se urmau în ţară de către dregători, se îndreptară judecătorii şi căuta dreptatea fiecăruia; cu un cuvânt străluci o părintească îngrijire asupra ticăloasei ţări.” (14)

                        Dar în istorie momentul a rămas întipărit definitiv. Nimic nu-l poate şterge. Iar nenumăratele mărturii nu fac decât să sporească indignarea celui ce are cel mai elementar sentiment uman.

                        Într-o corespondenţă de atunci se arăta: „Nu se poate spune prin cuvinte cum se poartă trupele (ruseşti) cu locuitorii ţării; pradă aşa de cumplit, încât nimeni nu mai e sigur de averea lui. Ţara e datoare să dea proviziile trebuitoare, dar comandanţii le vând şi locuitorii trebuie să dea hrană şi bani în locul ei.” Mai departe se spunea că cel care era bănuit a nu fi de partea ruşilor era considerat „trădător de ţară” şi executat pe loc. Până la urmă, ruşii au ajuns să ceară Divanului Moldovei „să caute în acest principat un călău, care este trebuitor pentru aducerea la îndeplinire a pedepsei cu moartea.” (15)

                        Nici observatorii străini nu puteau rămâne insensibili la aceste barbarii şi la secătuirea principatelor. În 1808 consulul Franţei de la Bucureşti, Lamare, arăta: „Această ţară (Muntenia) este distrusă cu desăvârşire, ruinată şi depopulată… Nu mai este în ţară nici fân, nici orz, de opt zile nu se mai găseşte pe piaţa Bucureştilor nici carne, nici pâine, nici lemne, nici verdeţuri. Ţăranii munteni vor pleca cu toţii fie în Turcia, fie în Transilvania, şi nu se vor mai întoarce niciodată.” (16)

                        Delegatul francez De Mériage scria într-un raport astfel: „Aceste ţări sunt de o rodire minunată. Ele erau acoperite de turme, dar armata rusească le-a mâncat aşa de rău, că la începutul lui 1809 ele nu mai înfăţişau decât închipuirea unui deşert, şi armata rusească era nevoită a-şi trage proviziile sale din ţările de la nordul Nistrului şi din Odesa.” (17)

                        Este lesne de înţeles în aceste condiţii care erau sentimentele populaţiei faţă de sângeroşii ocupanţi. Ele nu puteau scăpa unui observator străin imparţial, precum consulul francez: „Cred că nu mă înşel spunând că Rusia are foarte puţini partizani în cele două provincii. Vexaţiunile şi exacţiile revoltătoare, pe care autorităţile ruseşti le-au săvârşit în ultimele clipe, lasă amintiri prea amare pentru ca moldovenii şi muntenii să poată dori încă întoarcerea lor.” (18)

                        Iar la 1 octombrie 1811, consulul francez la Bucureşti arăta: „Ruşii au devastat cu o rară barbarie ţările pe care le-au ocupat militar în cealaltă parte a fluviului. Ei nu au lăsat nicio singură cabană în picioare, totul a fost incendiat.” (19)

                        Lucrurile acestea erau confirmate în 1821, deci la nouă ani de la încheierea păcii, de călătorul englez Walsh, care, ieşind din suburbiile Bucureştiului, arăta că a întâlnit „numeroase mari edificii în ruine, părând a fi fost devastate recent. Eu credeam că aceste ravagii au fost cauzate de turci, dar am aflat că din contră ele erau opera ruşilor în 1806.” (20)

                        În sfârşit, ultima categorie a mărturiilor aparţine înşişi comandanţilor ruşi. În 1810 ambasadorul la Constantinopol, Italinski, nota: „Punând piciorul pe pământul Moldovei, am fost lovit de starea de plâns a acestei ţări. Totul este părăsit aici la singură Pronia Cerească; drumurile sunt stricate, satele aproape pustii. Călătorul este lipsit de orice soi de mijloace; abia dacă poate găsi să-şi mulţumească cele mai neapărate nevoi. Cerul este nesănătos. Totul este cu un cuvânt rău în acestă ţară şi nu cred că-i în stare de a fi îndreptată. Trebuie părăsită în voia nenorocitei ei soarte.” (21)

                        De asemenea, în primăvara anului 1812, amiralul Ciceagov se declara „surprins de marele număr de sate pustii” pe care le-a întâlnit atât în Muntenia, cât şi în Moldova. (22) Tot el constata: „În această epocă, administrarea ţării a ajuns la atâta dezordine că foametea a izbucnit în Valahia, provincie care ar putea să fie cea mai fertilă din Europa. Ca consecinţă, s-au ivit bolile molipsitoare şi mortalitatea a devenit extremă.” (23)

                        Feldmareşalul prinţ Prozorovski se întreba: „În caz dacă hotarul Imperiului rusesc ar fi Dunărea, oare ar fi folositoare pentru împăratul pustiirea localităţilor din aceste ţări? Dacă aceste provincii iarăşi se vor întoarce la Turcia, atunci Poarta va avea mari pretenţiuni către Rusia pentru daunele pricinuite, iar popoarele care locuiesc aici niciodată nu vor fi binevoitoare intereselor Rusiei.” (24)

                        Cea mai bună concluzie a acestui şir nesfârşit de descrieri ale tabloului ocupaţiei ruseşti ne-o oferă juristul şi demnitarul rus Kasso, care releva ce a însemnat ea pentru ţările române: „Constrângerea băştinaşilor a continuat şi în timpul lui Kutuzov; vităritul, cândva foarte dezvoltat în principate, a dispărut; mulţi mari proprietari de pământuri, speriaţi, îşi părăseau conacurile şi plecau în Austria. Cei rămaşi în patrie sufereau de pe urma fărădelegilor militarilor şi deseori de pe urma zeflemelelor ofiţerilor noştri; iar pelerinii ce peregrinau pe malul Dunării contemplau localităţi pustiite, atât pe câmpurile de bătălie din Bulgaria, cât şi în locurile de cantonament al armatelor noastre din Valahia.” (25) De altfel, adăuga mareşalul Prozorovski, şi „Basarabia a fost transformată de trupele ruseşti într-un pustiu total.” (26)

 

 

Note:

1   Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 3.

2    Ibidem, p. 4.

3    Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 163.

4    Ibidem.

5    Ibidem, p. 164.

6   Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX, Bucureşti, f.a., p. 288.

7    Ibidem.

8    Ibidem.

9    Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 8.

10  Alexandru D. Xenopol, op. cit., p. 290.

11  Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 108.

12  Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 76.

13  Alexandru D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, vol. I, Iaşi, 1880, p. 212.

14  Ibidem, p. 213.

15  Mihai Adauge, op. cit., p. 108.

16  Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor…, vol. IX, p. 289.

17  Ibidem, p. 290.

18  Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 158-159.

19  Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 58-59.

20  Ibidem, p. 58.

21  Alexandru D. Xenopol, op. cit., p. 290.

22  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 58.

23  Basarabia. Monografie, p. 164.

24  Ibidem.

25  Mihai Adauge, op. cit., p. 107-108.

26  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 58.

 

 

 

Pacea de la Bucureşti

 

 

                        Dar tot acest calvar trebuia să aibe şi un sfârşit. Chiar dacă, se bănuia, acest sfârşit va fi extrem de dureros. Prima problemă era însă survenirea acestui sfârşit şi abia apoi se va găsi timp pentru analizarea noutăţilor aduse de el.

                        Deja la 15 mai 1810, Turcia a propus încheierea păcii, cu condiţia ca Rusia să elibereze principatele de trupele sale, cerere refuzată de generalul rus Kamenski, care declară sus şi tare că hotarul Dunării era „unica condiţie sine qua non a păcii.” (1) La rândul lor, ruşii şi-au prezentat condiţiile de pace: „Principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică (Muntenia şi Oltenia) şi Basarabia se alipesc prin acest tratat de pace pe veci Imperiului rus cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe şi cu averea lor. Fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa între cele două imperii.” (2)

                        Cum niciuna dintre cele două puteri nu renunţa la punctul său de vedere, începerea tratativelor de pace se făcea într-o atmosferă destul de pesimistă. Ele au debutat la 19 octombrie 1811, desfăşurându-se întâi la Giurgiu, apoi la Bucureşti, în Hanul lui Manuc. Negociatorii principali erau Italinski, Sabaniev şi Fonton din partea Rusiei, Selim, Hamid şi Galip din cea a Turciei. Multă vreme însă punctele de vedere au rămas ireconciliabile, astfel că până în martie 1812 participanţii la tratative s-au remarcat numai prin fastul ospeţelor şi petrecerilor reciproce pe spinarea poporului român.

                        Din noiembrie 1811, ambasadorul Franţei la Constantinopol, La Tour-Maubourg, îndemna pe turci să reziste până la viitoarea campanie franceză împotriva Rusiei. Dar turcii, ajutaţi şi de dărnicia în aur a negociatorilor ruşi, începeau să cedeze. În noiembrie 1811 ei acceptau deja ca teritoriul dintre Prut şi Nistru să fie încorporat Rusiei, cu excepţia zonei sudice care cuprindea Cetatea Albă, Ismail şi Chilia. Dar în martie 1812 era cedată şi Cetatea Albă, iar luna următoare şi celelalte două cetăţi.

                        Nu se poate explica altfel această imensă concesie decât prin coruperea delegaţilor turci. Cum se poate explica faptul că turcii, deşi ştiindu-se sprijiniţi de Franţa, cedează bucată după bucată la masa tratativelor după ce rezistaseră timp de şase ani? Căci iată ce scrisese ambasadorul american Adams de la Petersburg la 21 martie 1811: „Îndărătnicia Divanului turc de a negocia (cu Rusia) este pusă pe seama influenţei Franţei, al cărei însărcinat cu afaceri spune că i-a convins (pe turci) să nu consimtă la cedarea Moldovei şi Valahiei, care au fost deja declarate ca fiind încorporate Imperiului rus.” (3) La 22 iunie 1811 el arăta că încă „este aşteptată o pace cu Turcia” şi că „spre a o obţine, circulă zvonul că Rusia şi-a propus să părăsească cele două provincii (româneşti) pe care le încorporase deja imperiului şi să se lase ca acestea să fie guvernate de principi independenţi faţă de ea şi de Poartă.” (4) În sfârşit, la 13 iulie acelaşi an, Adams remarca chiar sensibila sporire a pretenţiilor turceşti: „Se spune că proporţional cu via dorinţă a Rusiei de a încheia pace, turcii îşi ridică pretenţiile până acolo, încât în loc să cedeze (ţările române), au ajuns chiar să reclame despăgubiri (băneşti) pentru ei înşişi. Cert este însă că, de dragul păcii, Rusia nu va restitui nimic din ceea ce a acaparat.” (5)

                        Bineînţeles că subita creştere a rezistenţei turceşti nu putea să nu fie în legătură cu noile ambiţii ale împăratului francez. Acesta pregătea deja o campanie-gigant antirusească şi în scopul sporirii gradului său de reuşită, îl sfătuia pe sultan să nu încheie sub niciun motiv pace cu colosul răsăritean. S-a vorbit mult în istoriografia română despre o scrisoare pe care Napoleon ar fi trimis-o sultanului cu recomandarea expresă de a nu încheia pace cu Rusia şi cu anunţarea viitoarei sale expediţii. Această scrisoare ar fi căzut în mâinile dragomanului Dumitrache Moruzi, care în loc să o predea sultanului ar fi dat-o fratelui său Panaiot şi care, la rândul său, ar fi vândut-o ruşilor cu un preţ exorbitant. Astăzi este însă aproape sigur că nu acesta a fost adevăratul motiv al cedării Porţii, pe de o parte, şi al substanţialei reduceri a pretenţiilor Rusiei, pe de alta, deşi cei doi fraţi aveau să fie decapitaţi după semnarea tratatului de pace. A fost numai un pretext al turcilor, pentru a justifica uşurinţa cu care au dispus de un teritoriu pe care erau datori să-l menţină neatins. Pe de altă parte, renunţarea ruşilor la revendicarea ambelor principate, după ce le ocupaseră ani în şir, se datora într-adevăr ameninţării franceze, dar ruşii aveau destule mijloace de a afla despre aceasta, fără a fi nevoiţi să cumpere scrisoarea lui Panaiot Moruzi!

                        Căci pe lângă Franţa, şi Austria şi Prusia, rivalele Rusiei în zonă, încurajau Poarta să nu cedeze şi făceau ele propuneri Rusiei. Astfel, la 30 aprilie 1811, ambasadorul austriac la Petersburg sugera ţarului „mulţumirea cu frontiera Prutului, în locul celei a Dunării, pentru a obţinea pacea.” (6) Ţarul însă mai dorea expansiunea cel puţin până la Siret. În corespondenţa sa cu prinţul Adam Czartoryski, el „oferea” Austriei Ţara Românească şi fâşia din Moldova dintre Carpaţi şi Siret, Rusia urmând să primească Galiţia de la Austria şi să ocupe Moldova dintre Siret şi Nistru.

                        Turcii însă erau neînduplecaţi. Ultima cedare o fac în decembrie 1811, când marele vizir Ahmet-paşa îi spunea generalului-conte rus Langeron: „Nu sunteţi jenaţi, voi, care deţineţi un sfert de glob, de disputa pentru un petec de pământ (fâşia dintre Siret şi Prut) care nu vă este necesar?… Eu vă ofer Prutul, nimic în plus; Prutul sau războiul… Ismailul singur vă răsplăteşte războiul şi aveţi încă patru fortăreţe şi o superbă provincie.” (7)

                        În cele din urmă, tergiversarea tratativelor şi iminenţa invaziei franceze îl făcură pe ţarul Alexandru I să dorească grăbirea instaurării păcii şi în acest scop l-a înlocuit pe generalul Kutuzov de la tratative cu amiralul Ciceagov. El dorea chiar să obţină o alianţă ruso-turcă împotriva lui Napoleon. De aceea Ciceagov socotea în acel moment inoportune achiziţiile teritoriale. Kasso arăta: „Şi Ciceagov, înainte de a pleca din Petersburg… pentru a merge la Bucureşti să trateze pacea cu turcii, a rugat pe împăratul Alexandru I să îi completeze instrucţia primită cu un punct: putinţa de a refuza anexarea Moldovei.” (8)

                        Dar până la sosirea amiralului, Kutuzov, avertizat de Rumeanţev, a grăbit semnarea tratatului de pace. Se pare că el chiar a arătat turcilor nişte scrisori de la Napoleon care proiectau împărţirea teritoriilor turceşti. De aceea, ruşii se mulţumiră cu Basarabia, deşi considerau că e foarte puţin faţă de cât li se cuvenea.

                        Adevărul este că turcii ar fi fost fericiţi să încheie pacea şi cu sacrificii (româneşti) mai mari, dar teama i-a făcut pe ruşi să fie prudenţi în pretenţiile lor. Abia mai târziu au aflat ruşii ce au pierdut, după cum mărturisea acelaşi Ciceagov: „Am mai aflat că, dacă negociatorii ruşi ai păcii de la Bucureşti ar fi insistat asupra diverselor lor cereri, cei ai turcilor aveau ordinul să cedeze asupra tuturor punctelor. Astfel, s-ar fi putut obţine Siretul drept graniţă a Basarabiei.” (9)

                        Abia la 22 martie 1812, ţarul Alexandru I accepta „Prutul ca graniţă până la vărsarea lui în Dunăre.” (10) În cele din urmă au cedat şi turcii, astfel că pacea ruso-turcă se încheie şi ea cu mult fast la 16/28 mai 1812, la Bucureşti. Articolele IV şi V consfinţeau sfâşierea în două a Principatului Moldovei, vasal Porţii, şi răpirea de către Rusia a largei regiunii dintre Prut şi Nistru, denumită de atunci încolo Basarabia:

                        „Articolul IV: Prutul, de unde acest râu pătrunde în Moldova, până la vărsarea lui în Dunăre, apoi din acest loc malul stâng al acestui fluviu până la Chilia şi la vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma hotarul celor două imperii: Rusia şi Turcia.

                        Articolul V: Partea din Moldova aşezată pe malul drept al Prutului este părăsită şi dată Sublimei Porţi, iar Înalta Poartă otomană lasă Curţii imperiale a Rusiei pământurile din stânga Prutului, împreună cu toate fortăreţele, oraşele şi locuinţele care se găsesc acolo, precum şi jumătate din râul Prut, care formează frontiera dintre cele două imperii.” (11)

                        Prin acest tratat, „fraudulos, poate unic în istoria omenirii”, (12) era încălcat flagrant orice principiu al drepturilor naţionale ale poporului român, Rusia dovedind clar şi, din păcate, atât de dureros, care erau dintotdeauna ţelurile ei adevărate. De altfel, ruşii nici nu au avut curajul să dezvăluie locuitorilor interesaţi direct conţinutul tratatului. Încă din timpul tratativelor, la 7 februarie 1812, Adams comunica precum că „acesta (Rumeanţev) n-a spus nimic despre negocierile de pace cu Turcia.” (13) Iar la 1 august, mult timp după încheierea lor, „tratatul în sine n-a fost încă dat publicităţii, dar se spune că graniţa este pe Prut.” (14) Abia după norocoasa victorie asupra lui Napoleon, ruşii îşi vor trâmbiţa succesul, producând o consternare de nedescris în rândurile populaţiei româneşti.

                        Această tăcere vinovată se datora şi faptului că nu toţi liderii Imperiului rus erau de acord cu anexarea Basarabiei. S-a văzut mai sus atitudinea în acest sens a amiralului Ciceagov. Şi Italinski, fostul ambasador rus la Constantinopol, negociator al păcii de la Bucureşti, era contra anexării Principatului Moldovei şi, în caz că apelul nu îi era ascultat, cerea rechemarea sa de la tratative. Iar la 6 februarie 1811 principele Kurakin, ambasadorul rus la Paris, îi scria ţarului: „Cele două principate şi Serbia, ridicate ca state independente, sub tripla garanţie a Rusiei, Austriei şi Porţii, care s-ar mărgini a lua o redevenţă anuală fixă, mi se pare un aranjament ce s-ar putea împăca cu declaraţiile noastre anterioare în privinţa acestor provincii, şi ar fi desigur de natură a nu fi respins de guvernul otoman. Pacea care ar rezulta din aceasta şi o alianţă defensivă cu Austria şi Prusia n-ar fi oare, văzând proiectele ce împăratul Napoleon făureşte contra noastră, mult mai utile decât câştigarea Moldovei şi Valahiei?” (15)

                        Până şi Kutuzov constata că anexarea ambelor principate la Rusia „se va lovi de piedici de netrecut din partea turcilor, care primeau de acolo tribut şi daruri.” În schimb, Moldova singură, fiind „mai depărtată”, era „mai puţin preţuită la Constantinopol.” (16) Amiralul Mordvinov încerca să-l convingă pe ţarul Alexandru I că „buna stare a Imperiului rus… nu cerea anexarea Moldovei şi Valahiei.” (17) Iar în iunie 1811 Kutuzov revenea asupra opiniei anterioare, atenţionându-l pe cancelarul Rumeanţev că teritoriul dintre Prut şi Nistru ar putea fi mai uşor „smuls din trupul principatului Moldovei.” (17)

                        Numai ţarul Alexandru I credea că a făcut un mare bine Turciei cerându-i atât de puţin. „În caz de urgenţă, îi scria el în 1812 lui Kutuzov, puteţi face turcilor cele mai mari concesii şi să fixaţi Prutul ca frontieră, dar nu vă autorizez să faceţi această gravă concesiune decât cu condiţia semnării unui tratat de alianţă cu Poarta.” (19) Şi oricum, pentru ţar aceste „concesii” nu puteau fi decât provizorii. La 6 iulie 1812 el arăta: „Chestiunea Constantinopolului poate fi amânată pentru timpul viitor; îndată ce treburile noastre împotriva lui Napoleon vor merge bine, îndată ne vom putea întoarce la propunerile noastre împotriva turcilor şi atunci vom proclama un imperiu slav sau grec.” (20)

                        Dar, cum fiecare popor îşi are şi cozile de topor, aşa şi la 1812, grupul boierilor moldoveni rusofili găsea de cuviinţă să spună: „Făcându-se mai întâi în oraşul Eşii (Iaşi) cunoscută (pacea de la Bucureşti), s-au umplut de negrăită bucurie sufletele celor adevăraţi şi credincioşi patrioţi ai Moldaviei pentru această nouă încununare a slavei Rosiei pravoslavnice şi apărătoarei împărăţii, cu mărime hotarelor stăpânirii sale.” (21) Cât adevăr conţineau aceste flecăreli, se va putea lesne desprinde răsfoind paginile următoare.

                        Deocamdată să urmărim cum „s-au umplut de negrăită bucurie sufletele celor adevăraţi şi credincioşi patrioţi ai Moldaviei” citind un fragment din cronica lui Manolache Drăghici: „Sosind ziua fatală a expirării convenţiei de tratat, ce trebuia fieştecare să trăiască unde era să rămână desăvârşit, ceasurile acele au fost de plângeri un timp de neuitat; pentru că poporul cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mergând şi venind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinţi, de la fraţi şi de la rudenii, cu care crescuse şi vieţuise dimpreună în vremea aceea când se despărţeau unii de alţii pentru totdeauna.” (22)

                        Dar, în ciuda acestor realităţi sfâşietoare, românii din Basarabia au refuzat multă vreme să accepte soarta nemiloasă în care au fost aruncaţi. Acelaşi Manolache Drăghici relata sentimentele populaţiei în anii următori anexării: „Cu toate acestea, locuitorii moldoveni multă vreme au ţinut pacea încheiată la Bucureşti ca nestatornică, aşteptând dintr-o zi într-alta înapoierea pământului luat de către ruşi şi întregimea hotarului ţării, precum au fost dinainte, dar s-au amăgit în ideile ce hrănia.” (23)

 

Note:

1    Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 96.

2    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 196.

3   Paul Cernovodeanu, „De dragul păcii, Rusia nu va restitui nimic”, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 5/1991, p. 12.

4    Ibidem.

5    Ibidem.

6    Politica externă a României…, p. 96.

7    Ibidem.

8    Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei, Bucureşti, f.a., p. 15.

9    Gheorghe Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 200.

10  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 197.

11  Ibidem.

12 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 2.

13  Paul Cernovodeanu, op. cit., p. 32.

14  Ibidem.

15 Constantin Calmuschi, Relaţiunile politice ale ţărilor române cu Rusia, Galaţi, 1911, p. 146.

16  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 196.

17  Ibidem.

18  Ibidem.

19 Gheorghe I. Brătianu, Origines et formation de l’unité Roumaine, Bucarest, 1943, p. 185.

20  Petre Cazacu, op. cit., p. 14-15.

21 Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 5.

22  Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX, Bucureşti, f.a., p. 296.

23  Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 176.

 

 

 

 

Câteva opinii despre pacea din 1812

 

 

 

                        Războiul ruso-turc din 1806-1812 şi pacea de la Bucureşti fac parte integrantă din istoria acestei părţi a Europei. Ele sunt foarte importante pentru destinele mai multor popoare din zonă, dar în special pentru destinul poporului român. O însemnată parte a acestui popor era de acum condamnată să trăiască în cadrul unui alt stat, un imperiu în plină expansiune.

                        În deceniile şi secolele scurse de la acele evenimente, nenumăraţi istorici şi-au spus cuvântul în ce le priveşte. Ei sunt, fireşte, în covârşitoarea lor majoritate, români şi ruşi, dar şi din alte ţări. Şi fiindcă ne aflăm în posesia câtorva opinii exprimate de istorici de diferite naţionalităţi şi din diferite perioade, poate ar fi de folos scopului acestei lucrări să le amintim în continuare.

                        Pentru început, ar fi bine să înregistrăm opiniile, interesante de altfel, ale unui istoric român foarte puţin cunoscut, dar care are o mare calitate: era filorus, şi asta încă înainte de primul război mondial! Este Constantin Calmuschi, care îşi publica surprinzătoarele idei în 1911. Cum justifica el actul din 1812?

                        „Nici Rusia, nici Turcia, nici alte puteri nu considerau Basarabia ca făcând parte din Moldova, ci ca o provincie turcească, independentă de Moldova. Astfel, de câte ori e vorba de ţările române şi Basarabia, nimeni nu o cuprinde în cele dintâi, ci totdeauna o pune separat, zicându-se: Valahia, Moldova şi Basarabia. Astfel este pusă în tratatul de la Kuciuk-Kainargi, în tratatele ulterioare dintre Rusia şi Turcia şi în toată corespondenţa diplomatică.” (1) Nu putem să ne abţinem să ne răfuim post-mortem cu acest ciudat apărător al ţarismului. Oare el n-o fi ştiut niciodată că Basarabia istorică, Bugeacul, ocupat de turci în 1538, nu corespunde nici pe departe cu „Basarabia” rusească din 1812? Cum poate să spună că formau provincii separate ţinuturile Orhei, Soroca, Lăpuşna etc., trup din trupul principatului Moldovei? Şi mai trebuia să ştie că Bugeacul, smuls de turci în 1538, tot al Moldovei fusese şi că până la 1812 ruşii chiar declarau că sunt de acord ca el să se reîntoarcă la ţara-mamă. În acest sens, nu putem decât să reamintim cititorilor despre tratatul din 1711 dintre Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare, ca şi harta rusească anexată istoriei Rusiei de la 1782, pomenite în primele capitole ale lucrării noastre.

                        Dar iată cum îşi justifica aprecierile Calmuschi:

                        „Ruşii, luând Basarabia, erau convinşi că iau o provincie turcească, nu o ţară românească. În toate luptele dintre ei şi turci date sub zidurile Hotinului, Benderului, Ismailului, ei avuseseră în faţa lor numai fortăreţe şi trupe turceşti. În adevăr, Chilia şi Cetatea Albă fuseseră luate de turci încă din timpul lui Ştefan cel Mare la 1484 şi toată partea de jos a Basarabiei transformată în raia. Sultanul Soliman al II-lea, după fuga lui Petru Rareş, alipi la aceste cetăţi tot teritoriul dintre Nistru, Prut şi Marea Neagră, transformându-l în sangeac. Benderul cu patru ţinuturi se dăduse turcilor de Aron Tiranul, iar Hotinul a fost cuprins şi întărit de turci după războiul din 1711, fără a mai fi restituit Moldovei.” (2)

                        E clar, nici ruşii înşişi, după cum se va vedea, nu s-au încumetat să fabrice asemenea „argumente”. Orice istoric poate evalua cunoştinţele lui Calmuschi etalate mai sus. Afirmaţia sa că ruşii n-ar fi întâlnit români în Basarabia credem că este infirmată îndeajuns de capitolul nostru intitulat Suferinţele poporului român. Dar Calmuschi devine monumental în pasajul următor:

                        „Rusia a fost singura din cele trei puteri vecine nouă, care ne-a voit binele şi ne-a dat sprijinul în atâtea ocazii. Bazată pe comunitatea de credinţă, mişcată de mila ce-i inspirau suferinţele creştinilor din împărăţia otomană, împinsă poate şi de interesul politic de a ridica un stat mai puternic între ea şi Turcia, între ea şi Austria, stat a cărui simpatie şi recunoştinţă să şi le atragă, Rusia a căutat de la Petru cel Mare încoace, întâi să nu apere, apoi să ne proteagă, în urmă să ne organizeze şi să ne ridice, iar când i s-a părut c-am ajuns în stare a ne conduce înşine, să susţină unirea şi dinastia străină.” (3)

                        În sfârşit am înţeles de ce preţioasa lucrare a lui Calmuschi nu era citată în operele ulterioare. Cititorul poate aprecia diferenţa dintre afirmaţiile de mai sus şi cele ale unui mare istoric, Alexandru Xenopol: „Răpirea Basarabiei ar fi trebuit să înveţe pe români cu lucrul: că dacă există vreun pericol pentru existenţa lor ca naţiune, acesta va veni de la nord; dacă este vreun element adevărat duşman al elementului român, este acel rusesc, care nu din întâmplare, din neîngrijire pune în pericol existenţa noastră, ci lucrează cu conştiinţă la distrugerea ei. Acest pericol l-au simţit toţi românii acei ce şi-au iubit într-adevăr poporul şi care au binemeritat de patria lor. Toată dezvoltarea noastră naţională este datorită luptei neîmpăcate în contra acestui element cotropitor, luptă în mare parte susţinută cu ajutorul apusului. În asemenea împrejurări, a face politică rusească este a da noi înşine arma în mîinile ucigaşului, este a trăda interesele cele mai sfinte ale cauzei române.” (4)

                        Vorbind despre anexarea Basarabiei din 1812, marele diplomat român al secolului al XX-lea, Nicolae Titulescu, avea să spună: „Prin această concesie, Turcia a violat pur şi simplu contractul său şi Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internaţional. Or, complicitatea la violarea unui contract de drept internaţional nu poate crea dreptul.” (5)

                        La rândul lor, şi diplomaţii străini ai momentului sesizau foarte bine nenorocirea ce lovise Moldova şi poporul român. În 1813 consulul francez consemna: „Prutul e pierdut de acum pentru totdeauna pentru Moldova. Pierderea Prutului e însă pierderea Moldovei.” (6)

                        În 1914 istoricul francez A. Rambaud arăta: „Un congres s-a reunit la Bucureşti în 1812; Rusia a renunţat la Moldova şi la Valahia, dar a păstrat Basarabia, ţară românească.” (7)

                        Însuşi unul dintre profeţii marxismului, Fr. Engels, condamna şi el vehement actul răpirii Basarabiei: „Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai găsise unele pretexte – nu vreau să spun de justificare, ci de scuză, – pentru cuceririle lui Alexandru nu poate fi vorba de aşa ceva. Finlanda este finlandeză şi suedeză, Basarabia – românească, iar Polonia Congresului – poloneză. Aici nici vorbă nu poate fi de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă toate numele de ruşi, aici avem de a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf.” (8)

                        Trecând la istoricii ruşi, să notăm întâi mărturisirea pe care o făcea în 1910 un bun cunoscător al problemei, generalul Kuropatkin, ministrul de război al imperiului şi istoric militar: „Anexarea Basarabiei de către Alexandru I n-a fost întâmpinată de populaţia românească a acestei provincii cu bucurie. Dimpotrivă, autoritatea slabă a Turciei, care a acordat drepturi de autonomie locuitorilor locali şi populaţiei, nu numai păturii de sus, ci şi masei poporului, ar fi fost de preferat decât înghiţirea Moldovei şi Valahiei de către Rusia.” (9)

                        În schimb, după răsturnarea ţarismului, istoricii ruşi marxişti au început chiar să fie nemulţumiţi de slabele achiziţii teritoriale din 1812. În acest sens, reprezentantul de frunte al şcolii anilor ’20, Pokrovski, aprecia că războiul din 1806-1812 s-a încheiat pentru ruşi „aproape cu nimic.” (10)

                        Mai târziu însă, după ostracizarea şcolii lui Pokrovski, în anii de apogeu ai stalinismului, deşi greu de crezut, pacea din 1812 începea să fie văzută mai obiectiv: ea a fost „foarte favorabilă Rusiei”, cum recunoşteau acum chiar cei mai dogmatici istorici stalinişti. (11) La rândul său, istoriografia stalinistă română nu putea să nu urmeze aceeaşi cale. „Ameninţaţi de puternicele armate ale lui Napoleon, ruşii încheie totuşi o pace destul de favorabilă cu turcii”, (12) scria un propagandist în 1946.

                        În anii destalinizării însă, s-a înlăturat această linie obiectivă. Merită o atenţie specială o lucrare apărută la Chişinău cu ocazia celei de-a 160-a aniversări a anexării. Pacea din 1812 era văzută total diferit: „Acest act a însemnat sfârşitul victorios al luptei, pe care au dus-o moldovenii timp de trei secole, cu sprijinul popoarelor rus şi ucrainean, împotriva cotropitorilor turci… Moldovenii şi-au unit pentru vecie soarta lor de cea a ruşilor, ucrainienilor şi celorlalte popoare din marea noastră ţară şi au căpătat posibilităţi noi, nemaivăzute până atunci, pentru dezvoltarea economică, politică şi culturală.” (13)

                        În ciuda limbajului de lemn, merită osteneala să urmărim aceste interesante descoperiri, care ne lămuresc pe ce argumente solide se baza istoriografia sovietică în justificarea răpirii Basarabiei. În continuare, lucrarea îi enumera pe istoricii români Xenopol, Iorga, Petre Cazacu, Alexandru Boldur, Ion Nistor şi Ştefan Ciobanu, punând şi un „etc.”, care erau, fireşte, „de orientare naţionalistă, iar după 1917 – antisovietică.” Iar aceşti istorici îşi permiteau să nege existenţa unui popor moldovenesc diferit de poporul român, ceea ce reprezenta o „teză antiştiinţifică.” (14)

                        Alte câteva perle se cuvin citate pentru a ne lămuri cât de puţine lucruri ştiam noi, până când s-au îndurat aceşti tovarăşi să ne deschidă ochii: „Contrar afirmaţiilor neîntemeiate ale istoricilor burghezi moldoveni şi români, până în 1812 în Basarabia n-a existat niciun sistem de şcoli permanente de stat. Un astfel de sistem a luat naştere abia după 1812.” (15) „Alipirea Basarabiei la Rusia în 1812 a favorizat răspândirea în regiune a unor idei social-politice şi filosofice noi.” (16) „Alipirea Basarabiei la Rusia şi întărirea legăturilor economice şi politice ruso-moldoveneşti au înlesnit dezvoltarea gândirii ştiinţifice în regiune.” (17) „Anul 1812, care a avut urmări atât de însemnate pentru viaţa social-economică, politică şi culturală a regiunii nu putea, fireşte, să nu se resimtă de asemenea în literatura şi arta moldovenească.” Şi aceasta „datorită toleranţei autorităţilor ţariste faţă de limba naţionalităţii băştinaşe a Basarabiei.” (18)

                        Ar fi jignitor, dacă n-ar fi comic. Alte inteligente aprecieri se făceau într-o nouă lucrare plină de descoperiri, pornite chiar din titlu, apărută tot la Chişinău, dar în 1985: „Eliberarea Basarabiei de sub jugul turcesc şi unirea ei cu Rusia a fost un act progresist, salvând Basarabia de asuprirea turcilor şi de ruinare.” (19) Fără comentarii!

                        Iar reminiscenţe ale acestor vechi metehne ale istoriografiei sovietice vor răzbate şi din studiul unui istoric al anului 1990, Nikiforov: „Totuşi este neîndoielnic şi faptul că populaţia acestui ţinut a fost eliberată de jugul Imperiului otoman, cea mai reacţionară şi înapoiată putere a Europei, de incursiunile permanente ale tătarilor şi de campaniile pustiitoare ale armatelor turceşti. Conectată la piaţa rusească, în condiţii de pace, Basarabia a început repede să se dezvolte din punct de vedere economic. O mare importanţă a avut libertatea spirituală obţinută, funcţionarea fără piedici a trebuinţelor religioase ale populaţiei, a cărei majoritate absolută era ortodoxă.” (20)

                        În final nu putem decât să-i invităm pe toţi cei care gândesc astfel să citească paginile următoare.

 

 

Note:

1   Constantin Calmuschi, Relaţiunile politice ale ţărilor române cu Rusia, Galaţi, 1911, p. 150.

2    Ibidem.

3    Ibidem, p. 286.

4   Alexandru D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, vol. I, Iaşi, 1880, p. 217-218.

5  Viorica Moisuc, Unirea – permanenţă a istoriei românilor, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 2/1978, p. 28.

6    Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 160.

7    Ion G. Pelivan, Les droits des Roumains sur la Bessarabie, Paris, 1920, p. 8.

8    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 199.

9   Ion Alexandrescu, Basarabia, în Revista de istorie militară, Bucureşti, nr. 3/1991, p. 53.

10  Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 35.

11  Istoria diplomaţiei, sub îngrijirea lui V. Potiomkin, vol. III, Bucureşti, 1947, p. 98.

12  N. Romanenco, Raporturile ruso-române în trecut şi în prezent, f.l., 1946, p. 27.

13  Anul 1812 în destinele poporului moldovenesc (autori: I. Anţupov, A. Babii, V. Jukov, I. Ivanov), Chişinău, 1972, p. 3.

14  Ibidem, p. 5.

15  Ibidem, p. 145.

16  Ibidem, p. 165.

17  Ibidem, p. 157.

18  Ibidem, p. 178.

19  Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 30.

20  Virgil Cândea, Cât timp am fost vecini cu ruşii?, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 1/1992, p. 34.

 

 

 

Proteste zadarnice

 

 

 

                        Pentru a le răspunde celor ce mai vorbesc încă despre „actul progresist al unirii Basarabiei cu Rusia”, trebuie să facem o incursiune în perioada anilor 1812-1815, adică anii când, până la Congresul de la Viena al Sfintei Alianţe, românii mai sperau că vor rămâne totuşi împreună. Când, cu alte cuvinte, actul de forţă şi de injustiţie comis de Rusia nu fusese încă ratificat de marile puteri ale Europei. Dar, după ce Rusia dăduse semnalul „salvării” Europei de pericolul napoleonian, ea a devenit un arbitru al Congresului, care şi-a tăiat, fireşte, partea leului.

                        Să vedem acum cum se poate vorbi de o unire între Basarabia şi Rusia. Din punct de vedere etnic, bănuim. Atunci, să verificăm situaţia naţională a teritoriului în perioada anexării.

                        Rezultatul e stupefiant.

                        În momentul anexării din 1812, populaţia Basarabiei era aproape în întregime românească. După o statistică prezentată de Ştefan Ciobanu, în 1810 românii formau 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă. (1) Iar primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, a dat rezultatul de 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea sosite deja în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o. (2) Într-adevăr, aceasta a fost consecventa politică a tuturor guvernelor ruseşti, de a schimba prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni caracterul etnic pur românesc al teritoriului.

                        Pentru români, aşa cum se va vedea şi în continuare, pierderile erau imense şi ireparabile („mai mult de jumătate de ţară”), în schimb pentru ruşi noul teritoriu anexat nu reprezenta decât, după afirmaţia lui Rumeanţev, „o fâşie îngustă de ţară, care, fără a forma o provincie, se numeşte Basarabia.” (3)

                        Pierderea Basarabiei a fost totuşi de natură a zdruncina ultimele rămăşiţe ale fenomenului filorus din opinia publică română, foarte puternic la un moment dat. Această scădere catastofală a cotei Rusiei, „apărătoarea creştinătăţii”, a fost evidenţiată de istoricul sovietic Iordanski: „Pierderea Basarabiei… a elucidat definitiv în ochii patrioţilor români rolul împăratului rus şi adevăratele motive ale interesului nutrit de «cea mai mare dintre puterile creştine» faţă de cauza eliberării popoarelor asuprite din Orientul apropiat… de aceea, dezvoltarea ulterioară a mişcării naţionale s-a dovedit a nu depinde de Rusia, ci chiar în opoziţie cu ea, deoarece s-a subordonat nu impulsului dat de ţar, ci celui al marii revoluţii franceze.” (4)

                        Ca să ne convingem că acest sentiment s-a instaurat într-adevăr pe deplin, să consemnăm că în perioada imediat posterioară anexării, deşi iniţial au fost numeroase înscrieri, doar doi boieri s-au strămutat în Basarabia. Pentru acest lucru, sultanul chiar a mulţumit printr-un firman boierilor pentru credinţa arătată, care de fapt pentru Moldova era datina străveche. Căci flacăra puterii românilor începea să ardă cu vigoare, pe măsură ce turcii slăbeau.

                        Iar la 26 octombrie 1812, boierii moldoveni adresau, cu trimitere evidentă spre turci, „Anaforaua obşteştei adunări cătră Domnul Moldaviei Scarlat Alexandru Calimah voievod pentru înstrăinarea Besarabiei”, care reprezintă un memoriu de protest foarte viguros şi bazat pe date concrete indestructibile. De aceea vom reda mai jos un pasaj mai lung:

                        „Întru deznădăjduirea întâmpinărei, sosind lumina mântuirii cu prefacerea pacei, văzând că din trupul Moldovei, partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei – şi împuternicirea s-au deosebit, apoi ca nişte slugi credincioase înştiinţăm, că din întregimea Moldovei, lipsesc acum şese ţinuturi, adecă cel mai mare ţinut ce se numeşte Orheiul sau Lăpuşna, cel de al doile după dânsul al Sorocii, al 3 – Hotărnicenii, al 4 – Codrul, al 5 – Greceni, iar al 6 – ţinutul Iaşii, cea mai mare parte, căci acea remasă se socoteşte întru nemică; afară de ţinutul Hotinului, şi afară de Bugeagului, care deşi s-au dezlipit de la o vreme din trupul pământului Moldovii, dar tot întru aceiaşi stăpânire aflându-se a pre puternicii împărăţii, era îndemănarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirei lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune. Iară întru acest chip, toată partea aceea socotindu-se până în Prut, poate fi mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării.” (5) În continuarea acestei mişcătoare treceri în revistă se solicita „să se mijlocească cătră curtea împărăţiei Rusiei spre a nu fi opriţi pământenii Moldaviei, nici acum – nici mai în urmă, a aduce de la moşiile lor de peste Prut – din pământul Moldavii Besarabia, pâine şi vite de pe acelea moşii, pentru întrebuinţarea caselor şi a politiei aceştia întru care lăcuim, şi să nu rămânem strâmtoraţi de a vieţuirei cele trebuincioase.” (6) De asemenea, pe parcursul memoriului se mai găsesc expresii ca „sfâşiata Moldovă”, iar spre final se cerea restituirea pământului furat, „precum de la moşii şi strămoşii noştri am apucat întregimea Moldaviei.” (7)

                        În acelaşi an, aflând că ruşii au numit ca mitropolit al Basarabiei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul exarh al principatelor în perioada ocupaţiei, boierii erau foarte abătuţi. Un martor ocular nota: „Boierii sunt cu atâta mai nemulţumiţi, cu cât trag de aici încheierea că Basarabia e pierdută de acum pentru totdeauna pentru Moldova, şi puţina nădejde a unei reîntoarceri a pierit.” (8)

                        Noi proteste aveau loc în 1815, cu ocazia deschiderii la Viena a Congresului Sfintei Alianţe. Cu acest prilej, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, arăta: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest.” (9) Mitropolitul a expediat o moţiune acestui Congres. El a fost sprijinit şi de domnul muntean Caragea, care a cerut protecţia prim-ministrului austriac Metternich. Răspunsul primit de la acesta, prin intermediul austriacului Gentz, era însă descurajator: „Principele Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a retroceda Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război, ar fi azi fără scop şi ţintă.” (10)

                        Iar la 16 iulie 1814, boierii din Moldova neocupată de ruşi, adresându-se turcilor, vorbeau despre paguba „strămoşeştilor noastre moşii, de la care am avut toată hrana vieţuirii casălor noastre” şi despre „strâmtorirea multă cu schimbarea hotarului.” (11)

                        Acelaşi subiect era abordat tot în 1814 de către Misiunea catolică a Moldovei: „Foametea sau lipsa e ce ne strâmtorează mai mult, şi (ne) e teamă că vom mai avea s-o suferim. Pricina de căpetenie e dezbinarea unei jumătăţi a ţării, şi anume a celei mai roditoare, dincolo de râul Prut, până la Nistru, pe care au luat-o ruşii în condiţiile păcii. De aici venise belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerei, a mierii şi, din vremea când au luat-o ruşii, au închis negoţul, aşa că nimic sau prea puţin lasă a ieşi pentru ceastălaltă Moldovă, şi aceea cu preţ foarte mare.” (12)

                        Şi ce aceasta încheiem prezentarea atitudinilor moldovenilor „liberi” pentru a trece Prutul şi a vedea cu câtă bucurie au primit basarabenii înşişi noua situaţie ce li se impusese. Acolo în aceste momente se petrecea un fenomen nou, sesizat de Leon Boga: „Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.” (13)

                        Şi aici începeau să apară proteste, adresate autorităţilor centrale ruseşti, în care se arăta clar tot răul produs de brutala anexare. De exemplu, în jalba adresată consiliului statului rusesc de către nobilimea basarabeană la 29 ianuarie 1814, se spunea: „Iată au trecut şaisprezece luni de când această Gubernii afierosită întru sloboda răpirii iubitorilor de rău căştig ocărmuitori, să tăngueşte sub giugul urmărilor celor răli şi ai priincioasii împuterniciri a unora din slujbaşii ocărmuirii Basarabiei.” (14) Jalea şi panica populaţiei erau prezentate astfel: „Însuşi locuitorii ci se află lăngă Prut arată cugeţile lor spre a fugi la Moldavia ca să scapi di asprime ocărmuitorilor pămănteşti, precum şi sati întregi au fugit pentru cari oblăduire de aici ari ştiinţă întru acest chip dar în loc să îndemni cu plăcuta năzuire norodului megiaşit pentru cari este cuprindere şi enstrucţioani ci s-au dat di cătră gubernatorul şi poruncă ca să să silească spre înmulţime lăcuinţii gubernii. Ocârmuire aceasta au îndemnat să să întoarcă la Moldavie oamenii cari veniseră cu cugetări ca să să aşeze în Basarabia.” (15)

                        Alte proteste aveau loc în contra încălcării drepturilor populaţiei autohtone. Astfel, la 12 februarie 1814, nobilimea basarabeană se adresa ţarului în acest mod: „Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare râvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.” (16) În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, (17) şi „să să rânduiască şi ocârmuitor politicesc a oblastii pământean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinându-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimântează şi pe noi şi pe fraţii noştri.” (18)

                        Tot la 12 februarie 1814, boierii adresau o jalbă şi către oberprocurorul Sfântului Sinod rus: „Toată obştia oblastului Basarabiei, toati niamurile, şi toati stările de aicea tineri şi bătrâni năzuim la apărarea luminărei voastre… să nu să dea ascultari nici la un fel de arătări din oari cui parti vor fi, nici să să dea hotărâri soartii noastre, pără nu să vor înfăţoşa deputaţii din partea obştii, cari vor avea încredinţarea arhipăstorului nostru mitropolit Gavriil, cuprinzătoare că de cătră obştii sint trimeşi şi cari fără multă prelungire să vor trimiti.” (19)

                        În sfârşit, în aceeaşi zi era expediată şi o jalbă către „împărătescul Ministerium”, în care se menţiona: „Am arătat de faţă întristare noastră pentru arătare ce s-au făcut de aice cătră Ministrul Justiţăei, spre defăimare niamului moldovenesc, că nici am ave pravile, şi că, am fi din fire plecaţi spre răle urmări, şi s-au cerut zaconuri spre pedeapsa greşalelor niamului, cutremurându-ne, înspăimântându-ne, am nazuit mai înainte cătră picioarele pragului, ca să nu se îndure de credincioşii creştini năzuitori moldoveni, cari şi pravile au avut, şi credinţa lor ar fi fost sădită în inimile lor către prestolul Rusiei… pătimesc pravoslavnicii năzuitori a oblastului cu nişte streine urmări şi închipuiri călcătoare legiuirilor şi obiceiurilor firii noastre încât niamul jădăvesc prin poliţăe Chişinăului obideşte lege creştiniască cu multe atingiri pentru multe sfârşituri, împuternicindu-să asupra creştinilor, care nu cutezăm a le mai arăta pre larg. Dar şi în alte obiceiuri pământeşti din zi în zi să urmeazî călcare şi să pricinuieştea întristare.” De aceea, „cerim ca să ni miluiască iubitoare de oameni împărăţăe a nu să strica legiuire obiceiurilor noastre întru ale ocârmuirii, şi a nu se hotăra zaconuri de pedeapsă pentru neamul boeresc precum s-au cerut, şi a fi arhipăstorul nostru mitropolit precum au fost din începutul fiinţăi Moldoviei întăiul şăzător în divanul ocârmuirii politiceşti, şi a ni să rândui un nacealnic politicesc a gubernii, pământean creştin temâtor de Dumnezeu, credincios a împărăţăei şi cunoscătoriu firii pravililor, şi tuturor împregiurărilor de aice, după cum este asămine cuviincioasă persoană, pământean a Moldoviei din cele mai întăi familii cu ispitită ştiinţă şi creştinătate şi cu îndestulă cărunteţă şi întălepciune, credincios a Împărăteştei Sale Măriri, exelenţăe sa Domnul gheneral maior şi cavaler Ilie Filipovici Catargiu. Aceasta este acum a obştiei din partea niamului rugăciuni spre liniştire sufletelor noastre şi în contenire călcării obiceiurilor.” (20)

                        Analizând toate aceste proteste ale boierimii, istoricul basarabean Iustin Frăţiman concluziona că „nu numai boierii rămaşi în Moldova erau contra alipirii Basarabiei cătră Rusia, ci contra acestui fapt au fost chiar şi boierii care au devenit supuşi ruşi, rămânând în Basarabia.” (21) Aceasta este şi convingerea noastră.

 

 

Note:

1   Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 20.

2    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 396.

3    Ibidem, p. 398.

4    Ibidem, p. 200.

5   Iustin Frăţiman, Studiu contributiv la istoricul mitropoliei Proilavia (Brăila), Chişinău, 1923, p. 235-236.

6    Ibidem, p. 241-242.

7    Ibidem, p. 241.

8    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 226.

9    Ibidem, p. 177.

10  Ibidem.

11  Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 158.

12  Ibidem.

13 Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 6.

14  Iustin Frăţiman, op. cit., p. 252.

15  Ibidem, p. 255-256.

16  Ibidem, p. 244.

17  Ibidem, p. 245.

18  Ibidem.

19  Ibidem, p. 248-249.

20  Ibidem, p. 251-252.

21  Ibidem, p. 260.

 

 

 

Originea numelui Basarabia

 

 

                        În continuare se cuvine să lămurim de ce ruşii au numit astfel această parte a Ţării Moldovei, nume considerat impropriu de unanimitatea cercetătorilor români. Pentru aceasta trebuie să facem o scurtă incursiune în trecutul zbuciumat al regiunii.

                        Se ştie că la începutul secolului al XIV-lea a luat fiinţă un stat în spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre. Întemeietorul acestui stat a fost Basarab, care a fondat şi dinastia domnitorilor săi, dinastia Basarabilor.

                        Documentele latine din acea epocă numeau voievodatul românesc „Terra Transalpina”, adică „ţara de dincolo de munţi” faţă de reşedinţa regelui maghiar sau a papei, care le emiteau. Românii i-au spus „Muntenia”. Curând va fi denumit şi „Terra Blaccorum” sau „Terra Valachorum”, adică „Ţara românilor” sau „Ţara Românească”. În acelaşi timp, documentele slavone o numeau „Vlaşkaia Zemlea”, adică tot „Ţara Românească”, dar şi „Basarabskaia Zemlea”, „Ţara Basarabească” sau mai pe scurt „Basarabia”, după numele domnitorilor ei. În multe dintre cancelariile ţărilor vecine, Ţara Românească era denumită frecvent Basarabia. (1)

                        În cursul aceluiaşi secol, urmaşii întâiului Basarab au început să lărgească hotarele statului lor, extinzându-l spre răsărit în direcţia „părţilor tătăreşti”, după cum erau denumite regiunile dintre râurile Argeş, Siret, Prut, Nistru şi gurile Dunării, aflate pe vremea aceea sub dominaţia tătarilor. În scurt timp, statul Basarabilor a cuprins acest teritoriu, astfel încât Mircea cel Bătrân (1386-1418) s-a putut intitula „Mare voievod şi domnitor a toată Ţara Românească, încă şi spre părţile tătăreşti şi de amândouă părţile pe toată Dunărea până la marea cea mare şi cetăţii Dârstorului stăpânitor.” (2) Aceasta face dovada clară că zona Moldovei care se învecina cu Dunărea şi cu Marea Neagră (Bugeacul) fusese integrată Ţării Româneşti.

                        Dar aproape în acelaşi timp, Bogdan întemeia un alt stat la răsărit de Carpaţi, care până la sfârşitul secolului al XIV-lea a unificat întregul teritoriu al Moldovei istorice. Deja în 1392, domnitorul Roman se intitula domn al Ţării Moldovei „de la munte până la malul mării”, semn că Bugeacul fusese reintegrat statului moldovenesc. El încetă de a mai face parte din ţara Basarabilor. Dar, cu toate acestea, litoralul continua să fie denumit, mai ales de către turci, litoralul „basarabean” sau chiar „Basarabia”, în amintirea Basarabilor care l-au stăpânit, după cum tot otomanii denumeau litoralul sud-dunărean „Dobrogea”, după numele fostului conducător Dobrotici. Şi chiar după ce Ţara Românească încetase demult să mai fie denumită „Basarabia”, numele acesta se conservă pentru zona de sud-est a Moldovei. (3)

                        „Din stăpânirea Munteniei, numită şi Basarabia din pricina dinastiei domnitoare a Basarabilor, asupra sudului Moldovei, provine numirea de Basarabia dată acestei părţi de ţară, numire care la 1812, când ruşii au dobândit jumătatea orientală a Moldovei, a fost întinsă asupra întregii părţi răşluite.” (4)

                        Aproximativ acelaşi lucru îl spunea şi rusul Berg: „Denumirea Basarabiei vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeietorii Valahiei independente. În unul din hrisoavele sale de la începutul secolului al XV-lea, domnitorul Mircea voievod îşi zice «Gospodar al pământului Basarabiei» (adică al Munteniei). În timpul său (1386-1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Cetatea Albă. De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.” (5)

                        Iar alt istoric rus, Nolde, arăta: „Termenul Basarabia istoriceşte desemna numai partea de sud a teritoriului anexat de Rusia în 1812 şi nu se aplică părţii de centru şi de nord a acestui teritoriu. E de asemenea cert că după emigrarea în masă a nogailor bugeceni în cursul războiului ruso-turc din 1768-74 regiunea aceasta (Bugeacul) a reintrat sub dominaţia turcă, făcând astfel parte din Moldova, după cum făcea parte şi teritoriul de nord dintre Prut şi Nistru, anexat în 1812.” (6)

                        Odinioară, Moldova, aşa după cum o descria şi Dimitrie Cantemir, se împărţea în trei ţinuturi, adică Moldova de sus, Moldova de jos şi Basarabia, aceasta fiind constituită exact din zona de câmpie din sud-est, delimitată de Dunăre, Nistru şi Marea Neagră. Teritoriul respectiv era denumit şi Bugeac. El cuprindea şi cetăţile Chilia, Ismail şi Cetatea Albă, motiv pentru care era şi foarte mult dorit de către turci. Până la urmă îl vor obţine după înfrângerea lui Petru Rareş, în 1538.

                        Despre felul cum au primit reprezentanţii poporului Moldovei vestea ciuntirii ţării lor vorbea Xenopol: „Pricina nemulţumirii boierilor cu domnia lui Ştefan Lăcustă are un caracter de gravitate deosebită pentru istoria ţărilor române. Anume turcii, cu prilejul numirii lui Lăcustă, dezlipiseră din Moldova dintre Prut şi Nistru, peste acea răpită în 1484 cu luarea Chiliei şi a Cetăţii Albe, încă o bucată, aşezată către nordul celei dintâi, constituind-o în sangeac. Neîndrăznind a preface întreaga Moldovă în paşalâc, umblaseră ca în Ungaria, unde aşezaseră paşă în Buda, luând Transilvania tributară, şi constituiseră şi aici un paşalâc mărginaş în Tighina (Bender cu numele turcesc), iar pârcălăbia moldovenească care fusese strămutată în 1484 din Chilia se aşeză în Soroca.” (7)

                        Cam aceasta a rămas situaţia până în 1812. Bugeacul nu a avut de suferit mari daune în urma încorporării la Imperiul otoman. Românilor li s-a asigurat deplina libertate naţională şi religioasă. Dar, populaţia fiind extrem de rară acolo, turcii au colonizat câteva hoarde tătăreşti, cei mai importanţi fiind tătarii nogai. Ei vor constitui majoritatea populaţiei, deşi continuitatea românească nu s-a întrerupt niciodată. În secolul al XVIII-lea, datorită războaielor ruso-turce, tătarii au început să părăsească Bugeacul, ultimele grupuri fiind strămutate de ruşi în 1807. Astfel încât devine evident că în clipa anexării ruseşti, singurii locuitori ai Bugeacului, deşi foarte puţini, erau românii.

                        Despre motivul care i-a îndemnat pe ruşi să extindă denumirea „Basarabia” de la Bugeac întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru ne vorbeşte Berg:

                        „În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806-12, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă, după anexiune, i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceasta prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul. Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic. Unul din articolele Tratatului de la Tilsit din 1807, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia. În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre «Basarabia» şi în consecinţă el insista că aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune dintre Prut şi Nistru.” (8)

                        Cu atât mai mult se justifică opinia lui K. Marx despre modul cum a fost încheiat tratatul din 1812: „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate.” (9)

                        Şi încheind acest scurt capitol, să notăm şi concluziile istoricului elveţian A. Babel: „Rusia, dând numele de Basarabia întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, prin aceasta a căutat să acrediteze ideea existenţei unei ţări basarabene istoriceşte despărţite de Moldova propriu-zisă.” (10) Nu fusese aşa până atunci, dar avea să fie de atunci înainte.

 

 

Note:

1    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 24.

2    Ibidem.

3    Ibidem, p. 25.

4    Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 91.

5   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 72.

6    Ibidem, p. 73-74.

7    Alexandru D. Xenopol, op. cit., p. 456.

8    Anton Crihan, op. cit., p. 71.

9    Karl Marx, Însemnări despre români (manuscrise inedite), Bucureşti, 1964, p. 106.

10  Anton Crihan, op. cit., p. 71.

 

 

 

 

 

ORGANIZAREA BASARABIEI

 

Economia

 

 

 

                        Până în mpmentul anexării, Basarabia fusese o regiune economică foarte prosperă. Dar, deşi au găsit în Basarabia „pământuri dens populate şi îmbelşugate”, cum avea să se exprime însuşi ţarul Alexandru I, ruşii nu şi-au dat osteneala să conserve prosperitatea lor. Dimpotrivă, imediat după ce le-au ocupat, au recurs la comportamentul lor obişnuit, bazat pe jaf şi distrugeri. Totul era favorizat de sus, căci asuprirea socială s-a manifestat întotdeauna cu aceeaşi putere, dată fiind persistenţa relaţiilor economice feudale în Rusia.

                        În amintita Anafora a boierilor moldoveni către domnitorul Scarlat Calimah din 26 octombrie 1812, erau enumerate numeroasele bogăţii de care urma a fi privată ţara de atunci înainte prin pierderea jumătăţii răsăritene. Din nenumăratele cifre amintite, să reţinem doar că partea anexată trimisese anual la Constantinopol, pe vremea dominaţiei turceşti, câte 15.000 de boi, 13.000 de vaci şi 5.000 de cai, comparativ cu 5.000 de boi şi 5.000 de vaci livrate de Moldova rămasă neocupată de ruşi. De asemenea, Basarabia mai producea 140.000 din cele 300.000 de ocale de unt şi 120.000 din cele 200.000 de măsuri de grâu expediate la Poartă în fiecare an. (1) Tocmai de aceea reprezentanţii Moldovei o denumeau „partea cea mai bună şi însufleţirea hranei… şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune”, sau „hrana vieţuirii casălor noastre”, sau „belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerii, a mierei.”

                        Arătând pierderile reale ale Moldovei, istoricul rus Kasso arăta că „acest raport între cele două părţi ale Moldovei explică acea lovitură puternică ce a fost dată atunci vieţii economice a Moldovei prin scoaterea din componenţa ei a părţii celei mai productive. Despre importanţa agricolă a acestei părţi vorbeşte şi raportul în dările de grâne pe care domnitorii ieşeni le plăteau Porţii; două treimi din produsele cerealiere ce se expediau la Constantinopol erau produse de Moldova transpruteană, care a intrat acum în componenţa statului rus; aici se găsea şi centrul creşterii vitelor, acolo, pe întinderile nepopulate, unde veneau rar stăpânii lor – boierii moldoveni ce locuiau la Iaşi – păşteau enorme cirezi de vite cornute care, după pacea de la Bucureşti şi închiderea graniţei de pe Prut, s-au pomenit izolate de piaţa de desfacere, fapt care a pricinuit pagube serioase pentru moşierii respectivi, iar suferinţele posesorilor au fost exprimate, printre altele, în plângerile lor adresate guvernului rus. Capitala Moldovei – Iaşi – s-a pomenit a fi la câţiva kilometri de cordonul nostru de graniţă de pe Prut care o separa de fostul ei grânar – Basarabia; iar interdicţia dată de Rusia privind exportul în Moldova a făcut să crească acolo preţul pâinii în aşa măsură, încât el a devenit la Iaşi de două ori mai mare decât la Chişinău…” (2)

                        În schimb, bucuria ruşilor că au dobândit acest pământ binecuvântat era, fireşte, fără margini. Câştigul pentru Rusia era proclamat, după cum aminteam şi mai sus, de ţarul Alexandru I în manifestul său din 5 august 1812: „Această pace, ce ne-a fost dăruită de Dumnezeu, a adus mari foloase Imperiului rus, pentru că în teritoriul său au intrat pământuri dens populate şi îmbelşugate.” (3)

                        Alte caracterizări superlative ale ruşilor la adresa bogăţiei ţărilor române în general şi a Basarabiei în special aveau să fie consemnate pe tot parcursul secolului al XIX-lea. Astfel, până la 1812, ţările române erau admirate pe faţă de ruşi. În 1808 Bantâş-Kamenski vedea că Bucureştiul era „cu puţin mai mic decât Moscova.” (4) În 1812 Ciceagov considera Ţara Românească „poate regiunea cea mai roditoare din Europa.” (5) Alt călător rus vorbea astfel despre Câmpia Română: „Partea aceea e bogată în roade şi cereale, îndestulată de toate bunătăţile, cu adevărat rai dumnezeiesc, adăpată de Dunăre şi de râuri mai mici, de izvoare ce curg din munţi şi păduri, bogată în peşti şi în toate roadele şi păduri şi lanuri de grâu, şi vite şi stupi cu albine.” (6) În sfârşit, generalul Jeltuhin avea să spună în 1829: „Toată întinderea aceea dintre Prut, Dunăre şi lanţul Munţilor Carpaţi, ocupată de principate, cuprinde pământul cel mai fertil…” (7)

                        Aceiaşi termeni superlativi îi folosiseră ruşii, mai ales la început, pentru descrierea Basarabiei. Sumarokov spunea în 1799 că „Basarabia poate fi numită Ţara făgăduinţei”; Ciceagov în 1812 că „Basarabia este o ţară frumoasă”; ţarul Alexandru I vorbea în 1818 despre „Basarabia, această provincie de aur” etc. În acelaşi an, Mihailovski-Danilevski spunea: „Câmpiile fertile ale Basarabiei sunt pline de flori care la noi (în Rusia) nu se găsesc decât în sere.” „Basarabia este o imensă masă verde plină de flori care se întinde cât vezi cu ochii”, spunea Vighel în 1823. „Nicio provincie care face parte din corpul Imperiului rus nu se distinge printr-o mai mare bogăţie în produse naturale, printr-un climat mai perfect şi printr-o situaţie geografică mai fericită decât Basarabia”, scria chiar şi în 1860 Egunov. „Dacă aţi fost atras de Rin sau Elba, Nistrul este şi mai aproape, mergeţi la Nistru, care este adevăratul farmec, adevăratul paradis”, spunea Dedlov. (8) Iar Afanasiev-Ciujbinski arăta că ruşii socoteau Basarabia „ca o mină de aur” şi de aceea găseau „foarte avantajos pentru ei să aibă slujbe acolo.” (9) Probabil din acelaşi motiv, în Rusia Basarabia era denumită „Italia rusească”, conform mărturiei din 1834 a doctorului german Zucker. (10)

                        Dar, cu toate acestea, Basarabia a rămas mereu la periferia economiei ruseşti. Deşi pare greu de crezut, este un fapt că până la 1830 a continuat să existe bariera vamală de pe Nistru, deşi Basarabia se „unise” cu Rusia de optsprezece ani. Or, se ştie că, pentru a se realiza o uniune politică, în primul rând trebuieşte realizată uniunea vamală, cum va fi cazul statelor germane în 1833, sau al principatelor române în 1846. Şi atunci, întrebăm din nou: despre ce uniune poate fi vorba?

                        Ruşii nu şi-au dat deloc osteneala să conserve „aurul” economiei basarabene. Dimpotrivă, primul lor gând a fost cel de a jefui. Închizând graniţa de pe Prut, produsele basarabene şi-au pierdut pieţele de desfacere din ţările române, Austria şi Turcia şi au trebuit să se reorienteze spre piaţa rusească. Aceasta în condiţiile menţinerii discriminării vamale. În plus, mai ales în primii ani de după anexare, dar şi în restul perioadei stăpânirii ruseşti, puhoaiele de colonişti veniţi din toată Rusia acaparau cele mai productive terenuri, şi în special Câmpia Bugeacului. Selecţionarea acestor colonişti nu s-a făcut pe niciun criteriu, în singura dorinţă de a modifica proporţia etnică a provinciei, net favorabilă românilor, şi de aceea în rândurile lor vor predomina aventurierii şi tâlharii, „drojdia Rusiei”, cum se va exprima generalul Kiseliov. Ei erau porniţi numai spre propria căpătuire şi n-aveau niciun interes ca Basarabia, de a cărei situaţie habar n-aveau, să-şi dezvolte economia. De asemenea, statul rus nu a încurajat cu nimic propăşirea regiunii. În preajma primului război mondial, populaţia provinciei locuia în mediul rural în proporţie de peste 90%. Era analfabetă exact în aceeaşi proporţie. În domeniul industriei lucrau 4.000 de muncitori în 1914 şi nici 2.000 în 1916, cifre care erau mult sub 1% din totalul populaţiei. În aceeaşi perioadă, lungimea totală a căilor ferate ale provinciei nu depăşea 1.000 kilometri, cu ecartament rusesc, fireşte, mai larg decât cel obişnuit, iar lungimea şoselelor totaliza exact 413 kilometri. (11)

                        De altfel, singurele căi ferate ale Basarabiei erau între Tighina şi Chişinău, construită în 1871, între Chişinău şi Corneşti în 1873, între Corneşti şi Ungheni în 1875, între Tighina şi Galaţi în 1877, între Mateuţi, Bălţi şi Noua Suliţă în 1894 şi între Basarabeasca şi Cetatea Albă şi între Ungheni şi Bălţi în 1914.

                        Ca să dăm cuvântul şi apărării, să recunoaştem ceea ce afirma istoriografia sovietică, anume că, pe parcursul dominaţiei ruseşti, s-au dezvoltat în Basarabia unele ramuri ale agriculturii, printre care pomicultura, legumicultura, cultivarea tutunului, a viţei de vie şi vinificaţia, toate ca urmare a intensei cereri de pe piaţa rusească.

                        De asemenea, se susţine că deja din 1825 au fost anulate provizoriu taxele vamale pentru unele mărfuri exportate în Rusia, iar în 1826 şi 1830 au fost promulgate legi prin care se abrogau ultimele restricţii ce mai existau pentru negustorii şi ţăranii moldoveni privind comerţul cu celelalte gubernii ale Rusiei, date care, în fapt, confirmă afirmaţia noastră făcută mai sus.

                        Tot istoriografia sovietică susţinea că imediat după 1812 s-au dat unele privilegii comerciale oraşelor, mai ales Chişinăului şi Ismailului. Altă îmbunătăţire a constituit-o lichidarea, în satele care aparţineau statului şi în oraşe, până la 1869, a sistemului de arendare a unor venituri reale ale statului. Astfel, s-au unificat sistemele de impozite, abrogându-se îngrămădirea haotică a dărilor şi prestaţiilor moştenite de la fanarioţi, reducându-se fiscul. (12)

                        În ciuda acestor îmbunătăţiri, economia Basarabiei a progresat foarte puţin sub stăpânirea rusească, ceea ce a făcut-o una dintre cele mai înapoiate regiuni ale Europei neruseşti de la începutul secolului al XX-lea.

 

 

Note:

1    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 397.

2    Ibidem, p. 396-397.

3    Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 117.

4    Gheorghe Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 174.

5    Ibidem, p. 186.

6    Ibidem, p. 349.

7    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 229.

8    Ion G. Pelivan, L’état économique de la Bessarabie, Paris, 1920, p. 4.

9   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 12/1991, p. 67.

10  I.H. Zucker, Basarabia, Chişinău, 1932, p. 10.

11 Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice. Înfăptuiri româneşti, Chişinău, 1942, p. 33.

12  Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, passim.

 

 

 

Administraţia

 

 

                        În perioada domniei ţarului Alexandru I (1812-1825), în Basarabia a fost conservată în bună măsură administraţia din vremea fanarioţilor. Aceasta era o manevră foarte abilă a autorităţilor ruseşti, menită să atragă privirile popoarelor din vecinătatea Basarabiei, şi pe care Rusia dorea să le încorporeze în scurtă vreme imperiului său. În acest sens, ruşii voiau să arate câtă libertate de mişcare aveau naţionalităţile imperiului lor faţă de cele supuse imperiilor învecinate. De aceea, se poate spune că în prima perioadă a ocupaţiei, Basarabia s-a bucurat de un tratament privilegiat în raport cu celelalte gubernii ruseşti.

                        Astfel, administraţia provizorie a Basarabiei a menţinut vechile diviziuni administrative din timpul principatului Moldova, ţinuturile, subîmpărţite la rândul lor în ocoluri. Primii ispravnici ai ţinuturilor au fost boieri români, precum Catargiu, Ghica, Balş, Dimachi, Leon, Vârnav, care aveau grija ţinuturilor şi a impozitelor. De asemenea, primii membri ai Consiliului suprem al provinciei (Verhovnâi sovet) au fost boierii Răşcanu, Başotă, Nicolae Catargiu, Petrache Catargiu. În 1822 membri ai Consiliului erau boierii Botezat, Cazimir, Leon, Chirica, în 1826 Costache Ciornei etc. Dar, treptat, rolul nobilimii moldovene în conducerea oblastiei devenea mai mult formal, căci formele de autonomie erau fictive. Primul guvernator al Basarabiei numit în 1812 era, într-adevăr, român, Scarlat Sturdza, dar avea 80 de ani şi era bolnav, supravegherea Basarabiei revenind în aceste condiţii amiralului Ciceagov, comandantul suprem al armatei de la Dunăre. Curând, Sturdza va fi înlocuit de un guvernator rus, şi de atunci înainte niciunul dintre guvernatorii Basarabiei nu a mai provenit din rândurile populaţiei autohtone. Mai ales după moartea ţarului Alexandru I, administraţia se va rusifica încetul cu încetul, iar autonomia provinciei, de care se făcuse atâta caz la început, va fi suprimată.

                        Se rusifica chiar şi aspectul edilitar. Clădirile statului din oraşe începeau să poarte însemnul vulturului bicefal rus, bisericile căpătau inscripţii şi picturi slavoneşti, şcolile şi bibliotecile erau tot mai mult invadate de cărţi ruseşti şi pe pereţii lor trebuiau agăţate portretele ţarilor. Principalele străzi ale oraşelor Basarabiei au fost botezate şi rebotezate cu nenumărate nume ale unor împăraţi, personalităţi şi scriitori ruşi şi împânzite cu monumente ale ţarilor. Oraşele, mai ales, începeau din ce în ce mai mult să îşi piardă aspectul românesc.

                        În tot acest timp, în starea administrativă a Basarabiei era un veritabil haos, neexistând nici legile care s-ar fi cuvenit pentru ameliorarea ei. Folosind pretextul abuzurilor săvârşite de boierii români, ruşii căutau să se infiltreze ei înşişi în conducerea provinciei. În acest sens, un rol deosebit l-au avut funcţionarii ruşi (cinovnici), care au împânzit toate nivelele administraţiei, ignorând limba română, legile şi obiceiurile populaţiei locale. Antagonismul dintre legile ruseşti şi cele moldoveneşti trebuia cumva aplanat şi, pentru a nu nemulţumi complet vreo parte, s-a încercat o îmbinare a lor. În consecinţă, Basarabia nu mai depindea de Ciceagov, ci era dependentă de gubernia Podoliei. Ukazul (decretul) din 21 mai 1816 desfiinţa divizarea administraţiei în administraţie militară pentru oraşe şi civilă pentru restul teritoriului. Ca urmare, din acel moment oraşele se supuneau şi ele autorităţilor civile. În ukaz se specifica faptul că „miniştrii nu mai trebuie să considere această provincie în aceeaşi dependenţă în care se găsesc guberniile interne ale Rusiei.” (1) Numai ministrul de interne se putea amesteca de acum înainte în treburile provinciei, dar numai în ceea ce privea problemele coloniştilor. Însă miniştrii ruşi de interne au profitat de acest privilegiu şi la 22 martie 1818 se crea organul special numit „Direcţiunea generală a coloniştilor din regiunea de sud.” Ca dovadă a importanţei acestei direcţiuni, curatorul general al coloniştilor din regiunea de sud, generalul Inzov, va ajunge curând guvernatorul Basarabiei.

                        Prin urmare, venind pe tron în 1825, noul ţar Nicolae I a găsit autonomia Basarabiei destul de şubrezită, lui mai rămânându-i foarte puţine lucruri de făcut pentru a o suprima cu totul, după cum îşi propusese. El a suprimat dreptul nobililor de a alege pentru funcţiile administrative, a suprimat votul consultativ în legiferarea organului suprem al provinciei, a limitat întrebuinţarea limbii locale şi a limitat şi aplicarea în caz de litigii a legiuirilor locale.

                        În plus, în întreaga perioadă a dominaţiei ruseşti, în administraţia Basarabiei au existat jaful şi corupţia, moştenite de la sistemul fanariot, dar cu nimic atenuate de regimul ţarist. Astfel, încă în 1816, generalul Kiseliov raporta ţarului: „Prefecţii Basarabiei sunt obligaţi să fie mai mari hoţi decât ceilalţi, deoarece sunt obligaţi să cheltuiască pentru numirea lor între 20.000 şi 30.000 de ruble.” (2)

                        Paralel cu această dezorganizare şi anarhie, în administraţia Basarabiei se impunea din ce în ce mai mult rusificarea. De aceea nu e de mirare că în 1835 era dat un răgaz, practic un ultimatum, ca în decurs de şapte ani (până în 1842) limba română să fie eliminată din actele publice. Deşi a trebuit să fie amânată an de an din cauza necunoaşterii de către autorităţile româneşti ale provinciei a limbii ruse, totuşi această sancţiune a fost impusă în anul 1850.

                        În ce priveşte împărţirile administrative, la început s-au păstrat cele 12 ţinuturi din vremea principatului Moldovei, conduse de ispravnici, adică Hotinul, Soroca, Iaşi, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Ismail, Greceni, Codru, subîmpărţite în ocoluri conduse de ocolaşi. Numărul ţinuturilor şi al ocolurilor avea să varieze însă pe parcursul secolului, astfel că în 1817 ocolurile erau împărţite între ţinuturi astfel: Hotinul avea 8 ocoluri, Soroca – 7, Iaşi – 6, Orhei – 12, Tighina – 4, Codru – 2, Ismail – 4 şi Greceni – 2. (3)

                        În 1818 erau menţinute numai şase judeţe (ţinuturi): Hotin, Iaşi, Chişinău, Tighina, Cetatea Albă, Ismail. În 1835 mai apăreau judeţele Orhei şi Soroca, iar Ismailul era denumit Cahul. Pe lângă ele exista şi o „gradonacealstvo”, formată din oraşul Ismail şi teritoriul vecin, constituind din 1830 o administraţie orăşenească independentă. Această împărţire a rămas în vigoare până în 1856, când sud-vestul Basarabiei a fost restituit Moldovei prin pacea de la Paris din urma războiului Crimeei.

                        Prin urmare, în 1857 pe resturile rămase Rusiei ale judeţului Cahul s-a înfiinţat judeţul Comrat, care la rândul lui a fost desfiinţat la 19 august 1858, teritoriul său fiind împărţit între judeţele Tighina şi Cetatea Albă.

                        La rândul lor, ocolurile au fost înlocuite prin voloste, asemănătoare plăşilor. Volostele erau repartizate astfel pe judeţe în 1862:  Hotin – 10 voloste, Soroca – 12, Iaşi – 9, Orhei – 13, Chişinău – 13, Tighina – 4, Cetatea Albă – 1. Volostele erau organizaţii administrative ale românilor şi ele proveneau direct din vechile ocoluri. Pe lângă acestea însă existau pe pământul statului o administraţie în judeţul Hotin, două voloste în Tighina şi două în Cetatea Albă. Acestea erau judeţele de margine, populate de cel mai mare număr de colonişti şi de aceea aici se întâlneau mai puţine voloste. În schimb, coloniştii se bucurau de o administraţie proprie. (4)

                        Se întâmpla, de asemenea, ca unele legi ruseşti să nu fie extinse şi în Basarabia, cum a fost cazul legilor în privinţa Direcţiunii oblastiei din 1837, 1845 şi 1852, ceea ce mai marca încă o urmă de autonomie. Numai în 1854 s-a aplicat aici legea generală despre Direcţiunile guberniale, însă cu păstrarea Sfatului oblastiei şi cu introducerea în compunerea lui a unui viceguvernator. Viceguvernatorul, aflat în funcţiune, a fost numit preşedintele Palatului Finanţelor şi a intrat şi el în compunerea Sfatului oblastiei.

                        Dar şi reformele se introduceau mai târziu în Basarabia faţă de restul imperiului. Reforma agrară, legiferată în 1861, s-a aplicat în Basarabia abia în 1869 (în 1861 fuseseră eliberaţi numai ţiganii iobagi); zemstvele, introduse în Rusia în 1864, au pătruns aici numai în 1869; tot în 1864 s-a promulgat reforma judecătorească, dar tot în 1869 a fost şi aceasta pusă în aplicare în Basarabia. Abia după acest an reformele se vor introduce simultan în Basarabia şi în restul Rusiei: desfiinţarea pedepselor corporale şi noua organizare a oraşelor în 1870, ca şi serviciul militar obligatoriu pentru toţi locuitorii în 1874. Aceste reforme au avut menirea de a integra mai bine Basarabia în cadrul statului rus, de a sensibiliza populaţia şi de a o familiariza cu instituţiile ruseşti şi cu spiritul public al Rusiei. Ele au contribuit la nivelarea populaţiei şi la distrugerea sistemului de stări sociale.

                        Dintre toate aceste reforme, cea mai importantă pentru subiectul tratat aici a fost fără îndoială cea privind instituirea zemstvelor (1869-1870). Se ştie că Rusia era un stat absolutist fără parlament şi fără autonomie regională. Dar introducerea zemstvelor era tocmai o concesie făcută de absolutism curentului tot mai accentuat spre constituţionalitate şi autonomie, cum era şi ukazul de împroprietărire a clăcaşilor. Prin legea amintită, ţarul Alexandru II introducea autonomia comunală, judeţeană şi provincială în Rusia. Fiecare oraş, judeţ şi gubernie obţineau drept deplin de a alege consilii comunale, judeţene şi provinciale, în a căror componenţă intrau laolaltă nobili, târgoveţi şi ţărani. În competenţa zemstvelor intrau chestiuni referitoare la gospodărirea locală, poşta, serviciul sanitar etc. Sediul zemstvelor se afla în capitalele ţinuturilor sau ale provinciilor (Chişinău). Membrii zemstvelor se alegeau pe bază de cens, dintre nobili, orăşeni şi ţărani. Activitatea politică a zemstvelor a fost însă o copie fidelă a politicii ţariste de rusificare. Tot legat de apariţia zemstvelor trebuie consemnată apariţia legiuirilor Basarabiei în 1869, traduse din greceşte de Manolache Donici şi codificate către o comisie de specialişti, nouă dovadă a deosebirii dintre Basarabia şi Rusia.

                        Din cauză că alegerile pentru zemstve se bazau pe sistemul cenzitar, participarea ţăranilor în aceste organe ale administraţiei locale era redusă. Între 1890 şi 1906 aleşii trebuiau să fie aprobaţi de guvernatorul Basarabiei. În 1885 proporţionalitatea în zemstvele judeţene era de 42% nobili, 39% ţărani, 16% orăşeni şi 2% clerici. (5) În acelaşi timp, în administraţia gubernială situaţia sărăcimii era şi mai precară: 81% nobili, 11,2% orăşeni, 6,8% ţărani şi 0,4% clerici. (6) Zemstva aceasta se afla sub controlul guvernului. Pentru unele chestiuni trebuiau cerute aprobări guvernatorului sau ministrului de interne, pentru altele prevăzându-se posibilitatea contestaţiei din partea guvernului. Neajunsurile zemstvei erau: baza socială foarte redusă, cu ignorarea elementelor mai puţin avute ale societăţii, dezinteresarea prin urmare a ţărănimii de problemele administraţiei locale, mijloacele limitate ale zemstvelor, un sistem permanent de neîncredere a guvernului faţă de instituţiile zemstviale, accentuat prin ideea că zemstva era un element eterogen, impropriu absolutismului, şi atrăgea inevitabil după sine necesitatea inaugurării sistemului parlamentar.

                        Din 1890 zemstvele deveneau organe ale statului, totodată intensificându-se controlul guvernului central asupra lor şi reducându-se şi mai mult influenţa ţărănimii şi a orăşenimii în cadrul zemstvei, cu mărirea paralelă a reprezentării nobilimii. O lege democratică a zemstvelor va fi dată abia în 1917, dar atunci era prea târziu.

                        După reîncorporarea în 1878 a sud-vestului Basarabiei la Rusia, trebuie consemnat că în acea regiune s-au conservat instituţiile judeţene moştenite de la statul român: consiliile judeţene şi comitetele permanente, schimbându-li-se doar numele.

                        Cât despre activitatea propriu-zisă a zemstvelor, în Basarabia ele şi-au îndreptat atenţia în primul rând asupra organizării serviciului sanitar la ţară. În 1892 a început, cu ajutor din partea guvernului, ridicarea spitalului de la Costiugeni, despre care prinţul Urusov scria în 1907 că „e puţin probabil ca în Rusia să se găsească un spital asemănător celui din Costiugeni.” (7) Au fost de asemenea combătute boli ca pelagra, turbarea etc. şi au fost înfiinţate farmacii la târguri şi la sate. În plus, s-au răspândit ştiinţele agronomice, prin înfiinţarea a trei şcoli de agricultură: la Purcari (Cetatea Albă), Cocorozeni (Orhei) şi Grinouţi (Soroca), apoi şi la Cricova (Chişinău). S-a încercat chiar crearea unei academii de agricultură, dar primul război mondial o va amâna.

                        Cert este că, prin sistemul său administrativ, Basarabia a constituit o porţiune specifică în cadrul Imperiului rus, care nu s-a încadrat cu adevărat niciodată în globalitatea acestuia.

 

 

Note:

1  Alexandru Boldur, Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în 1812-1828, Chişinău, 1929, p. 31.

2    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 61.

3    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 120.

4    Ibidem, p. 125.

5    Ibidem, p. 203.

6    Ibidem.

7    Ibidem, p. 205.

 

 

 

Justiţia şi armata

 

 

                        Deci, unul dintre principalele instrumente ale rusificării Basarabiei l-a constituit administraţia. Prin aceasta s-a încercat ca măcar la prima vedere Basarabia să semene cu celelalte provincii ale Rusiei. Dar statul rus beneficia de mai multe pârghii cu ajutorul cărora îşi dădea toată silinţa să modifice situaţia existentă. Aceste mijloace de rusificare se întâlneau atât în sistemul organelor statului rus, ca justiţia şi armata, cât şi în sânul masei poporului, ca şcoala şi biserica. Despre toate aceste docile instrumente ale puterii ţariste se poate spune orice, în afară de faptul că nu şi-ar fi dat silinţa să îndeplinească întocmai sarcinile care le-au fost trasate.

                        În anii imediat următori anexării, justiţia în Basarabia a continuat să fie românească prin limba în care era exercitată şi prin prescriptele juridice după care se călăuzea. În Basarabia, ca şi în restul ţărilor române, judecata se făcea pe baza străvechiului „drept românesc”, cutuma locală, izvorâtă în perioada întunecată de după retragerea stăpânirii romane, când interminabilele migraţii ale celor mai primitive populaţii făcea imposibilă conservarea unui drept scris. Mult mai târziu, în secolul al XVII-lea, cutumele acestea au început să fie codificate. Ele au constituit baza juridică după care se ghidau toate instituţiile principatelor.

                        Imediat după anexare, ţarul Alexandru I, preocupat cum îl ştim de a menţine o aparentă autonomie a Basarabiei, a avut o grijă deosebită şi pentru păstrarea corespunzătoare a sistemului de judecată românesc. La Chişinău s-au înfiinţat un Tribunal penal şi un Tribunal civil, puse sub directa subordonare a Consiliului provincial al Basarabiei. Limba de lucru era exclusiv cea română, iar toate actele oficiale, corespondenţa, ca şi pecetea instituţiei, erau de asemenea româneşti.

                        Prin „Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabia” din 1818, chestiunile judiciare erau rezolvate în limbile română şi rusă. Actele ce ţineau de Tribunalul penal se judecau atât după legile româneşti, cât şi după cele ruseşti. În schimb, cele de competenţa Tribunalului civil se judecau numai în limba română şi conform datinilor şi obiceiurilor româneşti. În acest sens, existau două cancelarii, dintre care una românească şi cealaltă rusească.

                        Tribunalul penal era compus dintr-un preşedinte, trei consilieri şi un asesor. Trei membri erau aleşi şi doi numiţi. În competenţa acestui tribunal intrau soluţionarea chestiunilor de drept penal şi anchetele provenite de la tribunalele judeţene. Hotărârile erau aplicate după aprobarea lor de către guvernatorul civil şi Consiliul suprem al provinciei. Dosarele penale şi de instrucţie erau soluţionate după principiile legislaţiei ruseşti. Procedura se făcea în ambele limbi, dându-se totuşi prioritate românei.

                        Tribunalul civil avea cinci membri, dintre care doi numiţi şi trei aleşi. În competenţa sa intrau afacerile particulare şi pretenţiile reciproce ale particularilor şi fiscalităţii. Pentru afacerile particulare, apelurile puteau fi trimise Consiliului suprem. Deciziile în afacerile de fisc erau remise guvernatorului provinciei. Procedura tribunalului în afacerile particulare se făcea exclusiv în limba română şi conform legilor locale, „acordate pentru totdeauna provinciei Basarabiei”, cum prevedea Aşezământul amintit. Cele de fisc însă se făceau după legile ruseşti.

                        S-au înfiinţat de asemenea tribunalele judeţene şi procuraturile judeţene. Tribunalele se compuneau dintr-un preşedinte şi doi membri, toţi trei fiind aleşi de nobilime şi confirmaţi de guvernator. Ispravnicii rămâneau în continuare numai cu atribuţii administrative.

                        Dar această situaţie nu s-a menţinut prea mult timp. Începând din 1824, autorităţile locale din Basarabia au impus limba rusă ca limbă de comunicare în toate relaţiile oficiale din provincie. Bineînţeles, hotărârea guvernului regional a fost imediat urmată şi de cârmuirile locale. Ea lovea în special judecătoriile, unde până atunci se utilizase practic exclusiv limba română. Şi, deşi judecătoria basarabeană a protestat prompt împotriva acestei încălcări a prevederilor „Aşezământului”, măsura a rămas în vigoare. Ba chiar mai mult, în 1828 era desfiinţată şi pecetea românească.

                        Astfel, după 1824, odată cu instaurarea şi asupra Basarabiei a dominaţiei autocraţiei ţariste, justiţia şi-a pierdut tot mai mult caracterul românesc. Limba română era înlocuită din ce în ce mai des de cea rusă. Funcţionarii (cinovnici) începeau să fie tot mai mult ruşi sau de alte neamuri, care nu aveau nimic comun cu populaţia autohtonă a provinciei, şi singurele legi acceptate în aplicarea justiţiei erau cele ale imperiului.

                        Ultima lovitură dată sistemului juridic autohton a fost înlocuirea, în 1889, a judecătorilor de pace cu „zemski-nacealnici”, care aveau atât atribuţii judecătoreşti, cât şi administrative.

                        Cât era de progresistă şi de democratică instituţia juridică a Rusiei ne demonstrează şi faptul că până la 17 aprilie 1863 erau aplicate neprivilegiaţilor pedepse corporale, „această ruşine a Rusiei vechi.” (1)

                        În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, justiţia nu exista decât pentru cei bogaţi. Dar şi aceştia, pentru a putea ajunge la tribunalul suprem din Chişinău, erau nevoiţi să străbată din nordul sau din sudul provinciei şi câte 350-400 kilometri, cu multă cheltuială şi timp pierdut. Tribunalul era cu desăvârşire rusesc. Având şi competenţe administrative, funcţionarii ţinutali („zemski-nacealnici”) erau recrutaţi numai dintre nobilii ruşi, persoane care nu aveau studii speciale sau bătrâni ofiţeri. Ei ignorau limba poporului, ca şi legile. Ca urmare, cei care erau săraci şi nu ştiau ruseşte nu îşi puteau găsi nici măcar un avocat. De multe ori ei se pomeneau condamnaţi şi nici măcar nu cunoşteau motivul pentru care erau condamnaţi. Ei nu înţelegeau nimic la judecată, deoarece judecătorul nu ştia româneşte, iar „interpretul”, care de drept nu exista şi deci funcţia era de fapt îndeplinită de un mic scrib, era cumpărat de adversarul mai bogat. De aceea, în scurt timp, românii şi-au pierdut toată încrederea în justiţia rusească, în popor circulând vorbe precum: „Decât să mergi la «miravoi» (judecătorul de pace), mai bine mergi să te arunci în Nistru”, sau: „Decât să mergi la «zemski», mai bine te duci la toţi dracii.” (2) Astfel era văzută dreptatea rusească.

                        În mare, aceeaşi a fost şi situaţia din punct de vedere militar a românilor. Imediat după anexare, guvernul rus a hotărât să îi scutească pe români de a presta serviciul militar sub steagul imperiului, probabil şi pentru faptul că autorităţile nu erau deloc sigure de loialitatea lor. Iar la 21 mai 1816, printr-un rescript al guvernului, situaţia aceasta a fost prelungită pe un termen nelimitat: „Poporul moldovenesc a avut pe timpuri un caracter războinic. Această înclinaţie pentru fapte de laudă a slăbit abia în ultimele două secole. Au existat multe motive din cauza cărora forţele lui spirituale s-au epuizat şi din cauza cărora a ajuns astăzi în starea de dependenţă existentă. Nu poţi miza pe faptul că aceste înclinaţii de cândva vor renaşte. Din aceste motive, care din prudenţă şi circumspecţie trebuiesc respectate, şi luând în consideraţie faptul că populaţia din ţinut este destul de mică la număr, împăratul a declarat că locuitorii Basarabiei sunt scutiţi a fi înrolaţi pe o perioadă nedeterminată şi Măria Sa nu şi-a schimbat încă intenţiile.” (3)

                        Din aceleaşi motive, pe tot parcursul stăpânirii ruseşti în Basarabia au fost cantonate importante efective ale trupelor imperiale. Dar în primii ani, ca să nu dea cumva impresia că ocupaţia militară a Basarabiei ar fi fost în dezacord cu aspiraţiile românilor de aici, în fruntea trupelor au fost numiţi comandanţi care aveau legături directe cu aceştia. Astfel, primele trupe ruseşti, cantonate la Hotin, Tighina şi Ismail, erau comandate de generalii Repninski, Harting şi Orsengo, dintre care ultimii doi erau căsătoriţi cu românce. Iar flotila fluvială de pe Dunăre era condusă de maiorul Papadopoulo, un grec cu vechi legături în Moldova.

                        Aceste „binefaceri” au durat însă numai câţiva ani. Basarabia reprezenta un punct strategic deosebit şi ruşii nu-şi puteau permite să menajeze prea mult populaţia. De altfel, erau convinşi că în curând vor deplasa graniţa şi mai departe în dauna turcilor şi atunci nu vor mai trebui să se sinchisească de drepturile basarabenilor pentru a ademeni privirile vecinilor lor ortodocşi. Numeroasele ocupaţii ruseşti în ţările române şi apoi în România (1828-1834, 1848-1849, 1853-1856, 1877-1878) au dovedit cu prisosinţă acest lucru. Şi dacă n-au putut muta hotarul, nu li se poate nicidecum imputa că n-au făcut tot ce a depins de ei pentru a-l muta.

                        În tot cursul secolului al XIX-lea armata urma întocmai evoluţia celorlalte ramuri ale puterii statului. Ea a fost unul dintre factorii de rusificare ai provinciei, de colonizare a ruşilor în Basarabia. Istoricul oficial rus Laşkov recunoştea şi el aceasta în 1912: „Velicoruşii (moscoviţii) formează în provincia Basarabiei un număr considerabil de persoane care ocupă funcţii în departamentele militar şi civil. Ceilalţi trăiesc în grupuri separate în sate şi în oraşe.” (4)

                        Iar în 1874, în ciuda lipsei „caracterului lor războinic”, românii începeau să fie încorporaţi în trupele ţariste. Începea acum calvarul tinerilor basarabeni. Nefericiţii, conform sistemului rusesc, trebuiau să-şi satisfacă stagiul la cele mai mari depărtări de provincia lor şi nicidecum în Basarabia. Ei ajungeau până în Polonia, Caucaz, provinciile baltice sau centrale ruseşti, şi chiar în Siberia. Acolo rămâneau trei-patru ani, fără ca să se poată vreodată întoarce la ai lor în acest lung interval de timp. Acolo erau siliţi să deprindă limba rusă şi erau supuşi unui regim necruţător. Nenumăraţi soldaţi români s-au distins ori şi-au dat viaţa în războiul ruso-japonez din 1904-1905, ca şi în primul război mondial, pentru cauze străine.

                        Încorporarea românilor în armata rusă fusese văzută iniţial ca un mijloc perfect de rusificare a lor. Dar, revenind acasă după satisfacerea stagiului militar, românii nu mai aveau cu cine discuta în ruseşte, deoarece în satele basarabene această limbă era cu desăvârşire necunoscută, astfel că o uitau curând şi ei.

                        În armata rusă, soldatul român, prin inteligenţa, zelul şi supunerea sa, era fără excepţie considerat ca unul dintre cele mai bune elemente. Iar în cavalerie românii erau consideraţi chiar cei mai buni, după cum şi vestiţii cai moldoveneşti erau printre cei mai renumiţi.

                        Aşadar, pe lângă administraţie, nici justiţia şi nici armata nu au reuşit să schimbe cu ceva caracterul naţional românesc al teritoriului. În continuare, să vedem care a fost evoluţia capitalei Basarabiei în cursul secolului al XIX-lea şi începutului secolului al XX-lea.

 

 

Note:

1    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 139.

2    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 33.

3    Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 114.

4    Ion G. Pelivan, Les droits des Roumains sur la Bessarabie, Paris, 1920, p. 12.

 

 

 

Capitala

 

 

                        Cu câţiva ani înaintea instaurării ocupaţiei ruseşti, Chişinăul era încă un târg fără prea multă importanţă din ţinutul Lăpuşnei, ridicat apoi de administraţia ţaristă la rangul de reşedinţă a Basarabiei, proaspăt anexată la Imperiul rus. În continuare vom încerca să urmărim care a fost evoluţia târgului moldovenesc de la începutul secolului al XIX-lea până când a devenit cel mai important centru al Basarabiei.

                        Pentru început, să schiţăm în câteva cuvinte evoluţia Chişinăului din timpul Principatului Moldovei. Într-un document din 1436 este pomenită seliştea Chişinăului de pe râul Bâc. Întemeietorul satului a fost Vlaicu, fostul pârcălab al ţinuturilor Hotin, Orhei şi Cetatea Albă, nimeni altul decât unchiul lui Ştefan cel Mare. Numele localităţii este probabil de origine maghiară, provenind din „Kis-jenö”, ceea ce ar însemna „piatră mică”. La 1576, alt document atesta faptul că satul Chişinău deţinea mori în Bâc, fiind vândut de Vaşutca, strănepoata lui Vlaicu, fostului ureadnic de la Iaşi, Dragoş, pentru 500 de zloţi tătăreşti. (1) Mai târziu, în 1641, găsim satul ca fiind închinat mânăstirii Sfânta Vineri din Iaşi.

                        La 2 mai 1666 un ispisoc al lui Duca Vodă pomeneşte pentru prima oară despre „târgoveţii din Chişinăi.” (2) Privilegiul de târg fusese primit mai devreme, în intervalul 1661-1665, când domnise Istrate Dabija. Aşa reiese dintr-un act de hotărnicie de la Mihai Racoviţă, care menţionează: „făcându-se Chişinăul târg nou în zilele Domnului Dabija voievod…” (3)

                        Şi Dimitrie Cantemir, enumerând localităţile mai importante ale Principatului Moldovei, vorbeşte despre Chişinău ca despre un „târguşor de puţină însemnătate” din ţinutul Lăpuşnei, având o populaţie compusă „din creştini, armeni şi jidovi” şi fiind cârmuit de un şoltuz şi mai mulţi pârgari, cum se obişnuia în toate oraşele Moldovei. (4)

                        Cam aceasta avea să rămână situaţia şi după un veac, când, prin pacea încheiată între ruşi şi turci la Bucureşti în 1812, jumătatea de răsărit a Moldovei va fi anexată Imperiului rus. Iniţial, în timpul războiului, Chişinăul a devenit reşedinţă a administraţiei militare ţariste, regim menţinut şi în primii ani de după anexare. Acolo şi-a avut reşedinţa amiralul Ciceagov, comandantul militar al noii provincii, şi tot acolo s-au stabilit primii guvernatori ai Basarabiei, Scarlat Sturdza, Harting, Bahmetiev şi Inzov, cu toţii având grade de generali în armata rusă. Aceasta ne lămureşte de ce a fost ales ca sediu Chişinăul, după ce o vreme se părea că va fi preferată Tighina. El avea o excelentă poziţie strategică din punct de vedere militar în primul rând. Alte avantaje ale noii capitale erau evidenţiate într-un raport din 1813 al protoiereului Petre Kuniţki, primul rector al Seminarului teologic de aici: „Oraşul Chişinău este cel mai potrivit pentru reşedinţa ocârmuirei regionale sau guberniale şi pe motivul că el se găseşte în mijlocul regiunii şi de aceea că el pe de o parte are îndestul lemn şi piatră pentru clădiri, iar pe de altă parte – stepă largă şi apă de izvor, precum şi aer curat, din care cauză acest oraş este mai populat decât celelalte oraşe de aici. În el, ca şi în oraşele Bălţi şi Făleşti, se fac iarmaroace mari, unde engrosiştii cumpără cirezi mari de boi şi de cai şi o mulţime de piei şi de lână, şi le exportă cu mare folos în ţinuturile austriace şi nemţeşti.” (5)

                        Unii călători ruşi erau şi ei plini de admiraţie pentru noul oraş al imperiului. Storojenko în 1829 nota: „Privirea mea aluneca pe dealurile acoperite cu vii şi pomi fructiferi… Chişinăul era ca pe palmă. De departe el părea un oraş mare şi frumos; se vedeau bisericile albe şi casele mari; soarele ardea pe cupolele şi crucile templelor; clădirile păreau că sunt în mijlocul grădinilor şi totul la un loc forma o panoramă splendidă.” (6) Iar alt călător, Demidov (1838), spunea: „Despre Chişinău nu putem spune nimic, în afară de aceea doar, că el este foarte vast şi că el, ca şi Roma, este aşezat pe câteva coline.” (7)

                        Dar aceste păreri optimiste contrastau evident cu altele, care dovedeau mai multă atenţie în a privi evoluţia oraşului, ca şi a întregii provincii, în cadrul imperiului în care au fost încorporate cu forţa. Care a fost această „evoluţie” a unui teritoriu aflat sub ocupaţie străină, ne edifică marele geograf francez E. Reclus: „Clădirea principală a oraşului este uriaşa puşcărie cu patru turnuri cu dinţi, care se înalţă deasupra caselor joase.” (8) Nu era altceva decât simbolul puterii ocupante, şi mulţi ani aceasta a fost singura clădire a statului de acolo. Kiseliov nu vedea în Chişinăul de sub ruşi decât „un sat mare, murdar şi prost, cu patru sau cinci case de piatră;” (9) un alt călător afirma că străzile fără nume ale oraşului „erau cufundate vara în praf, primăvara şi toamna în noroi, iar noaptea în întuneric.” (10)

                        Totuşi, dacă ruşii ar fi avut mai multă grijă pentru noua provincie, Chişinăul ar fi putut să prospere. Până la 1812 domnitorii moldoveni îl înzestraseră cu nu mai puţin de opt biserici: Visterniceni, Buicani, Catedrala Arhanghelului Mihail, Biserica Bunei Vestiri, Sfântul Ilie, Biserica Înălţării, Biserica Naşterii Maicii Domnului şi Biserica Grecească. Aceasta indică îndeajuns marele număr al locuitorilor săi şi prosperitatea economică de care se bucura la începutul secolului al XIX-lea. Imediat după 1812 ruşii aveau să-i dea importante privilegii comerciale, după cum afirmau istoricii sovietici, dar aceasta n-a făcut decât să împetriţeze populaţia şi să producă o adevărată explozie numerică. Încă în 1817, englezul W. McMichael, care a trecut prin Chişinău, remarca:

                        „Printre mulţimea ciudată, deosebeai pe ofiţerul rus trecând iute în droşca-i uşoară, pe frumosul şi voinicul ţăran moldovean, contrastând cu soldatul împărătesc cu trăsăturile de calmuc, puţini turci, din pătura cea mai de jos, şi mulţi armeni, aşa de numeroşi aici, că ocupă o stradă întreagă. În mijlocul norodului şedeau zarafii evrei, cu măsuţe înaintea lor, pe care erau răspândiţi zecchini de Veneţia, galbeni olandezi, fonduchi, stamboli şi alte feluri de aur turcesc, amestecat cu greoaia aramă a copeicilor ruseşti.” (11)

                        Iar medicul german I.H. Zucker confirma aceasta în 1834: „Poate că niciun oraş din localităţile vestice ale Europei nu prezintă un aşa de izbitor amestec de naţiuni ca Chişinăul.

                        Murdarul ovrei polonez şi elegantul rus, ţăranul moldovean şi armeanul negustor, grecul, cazacul, un grup de ţărani bulgari şi o bandă de ţigani nomazi, funcţionarul polon şi boierul, negustorul german şi bărbosul chirigiu rus, toţi merg unul lângă altul pe străzile Chişinăului, fiecare cu costumul lui original, fiecare vorbind limba lui şi păstrându-şi obiceiurile.” (12)

                        Dar românii Chişinăului continuau să spere că anexarea Basarabiei nu era definitivă. Viceguvernatorul provinciei, Vighel, vorbea de acest lucru chiar şi în 1823: „Moldovenii erau încredinţaţi că administraţia regională nu poate rămâne mult timp la Chişinău şi îşi făceau case mici, înconjurate cu garduri de nuiele, cu toate că multe din ele erau închiriate la stat cu preţuri mari.” (13)

                        În 1818, cu ocazia promulgării Constituţiei provinciei Basarabia, ţarul Alexandru I a venit la Chişinău. Cu ocazia acestei înalte vizite, oraşul a îmbrăcat culori orientale, după cum ne spune istoricul Veltman: „Cucoanele sosite s-au îmbrăcat în tot luxul Orientului şi al Europei, şi dacă soţia viceregelui, ca o bună gospodină, n-ar fi observat la timp îmbrăcămintea oaspeţilor, împăratul ar fi găsit toate cucoanele învălite în şaluri turceşti scumpe, iar pe boieri în căciuli şi în papuci pe deasupra meşilor galbeni şi roşii. Cu câteva momente înaintea sosirii împăratului, şalurile au fost luate, iar căciulile de pe câteva sute de capete au fost aruncate grămadă în dosul coloanelor.” (14)

                        În anii imediat următori înăbuşirii revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu şi a mişcării eteriste (1821-1823), la Chişinău s-au refugiat nenumăraţi români şi greci din principate, speriaţi de eventualele represiuni turceşti. Astfel, la Chişinău au sosit: principele Moldovei Mihail Şuţu cu numeroasa sa familie; postelnicul Ioan Schina, fiul fostului domn al Munteniei Caragea, cu soţia; familiile Rosetti şi Moruzi; vistiernicul Gheorghe Roznovanu; postelnicul Dimitrie Statachi; doi postelnici Plaghino; văduva hatmanului Bogdan cu fiica ei Mariola Bogdan; postelnicul Iacovachi Rizo, unul dintre cei mai înfocaţi eterişti; boierul Mano; boierul basarabean Petrachi Mavrogheni, care îşi petrecea mult timp la Iaşi, cumnat cu sora lui Mihail Sturdza, viitor domn al Moldovei; fostul boier muntean Varlam; Constantin Ghica, fratele principelui Gheorghe Ghica; Herescu; doi Ghica din Moldova etc. Locuitorii Basarabiei le erau însă ostili acestora, după cum afirma acelaşi Veltman: „Moldovenii în general doreau succes turcilor şi se bucurau din toată inima când se tăia capul fanarioţilor, deoarece în fiecare din ei vedeau pe viitorii domnitori ai săi.” (15) Şi tot Veltman aprecia că în acei ani, din cauza exodului de eterişti şi fanarioţi, populaţia Chişinăului crescuse de la 12.000 la 50.000 de suflete. „Chişinăul în acea vreme era rezervorul de prinţi şi de boieri nobili din Constantinopol şi din cele două principate”, afirma el. (16)

                        În aceste condiţii, oraşul se degrada şi mai mult. Un călător rus din 1829 consemna: „Intru în oraş, merg pe nişte străzi înguste şi murdare şi mă aştept că înainte voi găsi clădiri asiatice sobre, dar liniştite. Zadarnică speranţă!” (17) Iar Vighel se destăinuia: „Eu n-am văzut un sat mai urât şi mai dezordonat decât el. Din depărtare, el încă seamănă a ceva, dar intrând în el, eu am rămas cu gura căscată…” (18)

                        Ca urmare a creşterii explozive a populaţiei, oraşul trebuia extins şi salubrizat. Noul plan al oraşului a fost aprobat în 1834 de guvernatorul Feodorov, inclusiv proiectul noilor străzi. În 1836 a fost construită monumentala Catedrală a Naşterii lui Christos, amenajându-se şi grădina din jurul ei. S-au ridicat şi bisericile catolică şi lutherană, şi mai multe edificii publice. Alte biserici pe care ruşii le ridicaseră sau aveau să le ridice în Chişinău au fost: Sfântul Gheorghe (1819), Sfântul Haralambie (1826), Biserica Tuturor Sfinţilor (1830), Sfântul Teodor Tiron (1858), Sfânta Treime (1869), Biserica Adormirii Maicii Domnului (1892) şi Sfântul Dimitrie (1902).

                        Cu toate acestea, în acţiunea de resistematizare a oraşului s-au produs multe abuzuri şi nedreptăţi. În 1823, Vighel ordona ca vacile şi oile locuitorilor care, nepăzite, invadaseră grădina publică, să fie sacrificate şi date ca hrană deţinuţilor de la închisoare. Tot el a dărâmat multe case noi sub pretextul alinierii străzilor. A dărâmat inclusiv o fabrică de bere şi nişte mori de pe Bâc, cu ocazia desfiinţării forţate a heleşteelor istorice. De asemenea, spunea călătorul german I.G. Kohl, dacă autorităţilor li se părea că o clădire era „proastă” sau „urâtă”, pe clădire se scria cu vopsea: „spre dărâmare”, dându-se şi termen în acest sens. La unele clădiri se dărâma numai câte un balcon sau câte o porţiune, necesară reorientării străzii. Ca urmare, oraşul nou, construit pe un loc viran, s-a transformat în cartiere regulate. Din 1830 până în 1850 oraşul a crescut vertiginos, dar şi-a pierdut treptat din caracterul moldovenesc. În 1824 încă, funcţionarul Longhinov scria că la Chişinău „este o regiune barbară, unde oamenii fără vină sunt înăbuşiţi în închisori, prădaţi, bătuţi şi arşi.” (19)

                        Mulţi călători străini atestau creşterea explozivă a oraşului: Storojenko, Nadejdin, I.G. Kohl, X. Hommaire de Hell, J. Vujić, I. Kraszewski. Ei constatau concomitent şi împestriţarea populaţiei. Dar polonezul Kraszewski (1843) adăuga: „Totuşi, costumele amintesc încă, că tu eşti aici şi nu în alt loc. Moldovenii, în căciuli de miel, în mantale lungi, grecii în fesuri, bulgarii etc., care se mişcă pe străzi, care stau lângă pragurile caselor cu lulele; mărturisesc că această regiune nu aşa de mult este cucerită de aşa-zisa civilizaţie. În rând cu aceste rămăşiţe ale Orientului, se întâlneşte eleganţa în frac, comandat la Viena, în mănuşi galbene de piele subţire; lângă armeanul bărbier, flaşneta cântă ariile lui Donizetti şi Bellini, valsurile lui Strauss; în rând cu vânzarea vinurilor basarabene, madame, care a venit direct din Paris, deschide magazin de mode.” (20) Dar peste tot acest talmeş-balmeş, el constata că „limba dominantă pe străzi este limba moldovenească, adică cea românească.” (21)

                        Caracterul predominant românesc al Chişinăului a mai fost recunoscut şi de rusul Garşin: „Chişinăul este un oraş care nu are nimic rusesc. Pe străzi nu se aude niciodată vorbindu-se ruseşte, ci numai în yiddiş şi moldoveneşte.” (22) Şi vorbind tot despre locuitorii Chişinăului, Vighel arăta: „Nimeni din ei nu ştia ruseşte şi n-a avut curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul; din vorbă cu dânşii se putea observa că ei considerau nordul nostru ca o ţară sălbatică. În schimb, mulţi din ei se duceau la Viena.” (23)

                        Călătorul sârb J. Vujić (1840) admira şi el oraşul, bisericile, gimnaziul, cancelaria guvernatorului, primăria, cazarma soldaţilor. Despre aceşti soldaţi el spunea că aveau şi o orchestră bună, „pe care când o asculţi ţi se umple sufletul de bucurie.” (24)

                        Noi lucrări de modernizare s-au desfăşurat în a doua jumătate a secolului. Astfel, până în 1862, străzile erau nepavate, fiind brăzdate cu şanţuri primitive pentru scurgerea apei, pline de noroi şi impracticabile. Abia la 1860 Chişinăul a fost legat de Rusia prin fir telegrafic, datorită convenţiei telegrafice încheiate de Alexandru Ioan Cuza cu Rusia în acelaşi an, iar între 1870-1877 s-a construit calea ferată Chişinău-Odesa. Din 1912 s-au introdus tramvaiele electrice pe străzi. Tot la începutul secolului al XX-lea a fost introdusă lumina electrică pe străzi. A fost construit un apeduct şi s-au înmulţit mereu clădirile publice şi particulare. Oraşul căpăta din ce în ce mai mult un aspect rusesc, asemănător cu oraşele din stepă. Limba pe străzi începea să fie cea rusă. Iar românii erau împinşi tot mai mult spre periferiile numite Buicani, Visterniceni, Schinoasa, Sfânta Vineri, Melestiu, Frumoasa etc.

                        Aceasta a fost, în mare, situaţia capitalei Basarabiei pe parcursul secolului stăpânirii ruseşti. Dar şi capitala a continuat să rămână românească, în ciuda tuturor măsurilor luate pentru a o rusifica.

 

 

Note:

1    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 103.

2    Ibidem, p. 104.

3    Ibidem.

4    Ibidem.

5    Ştefan Ciobanu, Chişinăul, Chişinău, 1925, p. 31.

6    Ibidem, p. 8-9.

7    Ibidem, p. 4.

8    Ibidem, p. 9.

9    Ibidem, p. 34.

10  Ibidem.

11  Ibidem, p. 36.

12  I.H. Zucker, Basarabia, Chişinău, 1932, p. 9.

13  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 37.

14  Ibidem, p. 37-39.

15  Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 49.

16  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 39.

17  Ibidem, p. 43.

18  Ibidem, p. 46.

19  Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 141.

20  Ştefan Ciobanu, Chişinăul, p. 52.

21  Ibidem.

22 Ştefan Ciobanu, La Bessarabie. Sa population – son passé – sa culture, Bucarest, 1941, p. 9.

23  Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 122.

24  Ştefan Ciobanu, Chişinăul, p. 54.

 

 

 

Nobilimea

 

 

 

                        Din păcate, elementul care a suferit în cea mai mare măsură procesul de rusificare a fost boierimea din Basarabia, elita societăţii pe parcursul întregului secol al dominaţiei ruseşti. Dacă asupra celorlalte elemente pomenite rusificarea a fost mai mult sau mai puţin incompletă şi ineficientă, în schimb aici nimeni nu poate tăgădui: clasa nobiliară a trecut cu totul în tabăra ocupanţilor şi în decursul a două-trei generaţii aproape totalitatea familiilor nobiliare româneşti au devenit familii ruseşti.

                        Dar la început situaţia nu stătea deloc aşa. Într-un inventar făcut de Gheorghe Bezviconi pentru perioada anilor 1812-1821, ani de relativ liberalism şi cu vădite tendinţe de afirmare a autonomiei provinciei, dintre cele 275 de familii boiereşti din Basarabia, neromâne erau numai 25 de familii, adică: şapte ruseşti, şase ucrainiene, patru poloneze, trei germane, două armene şi câte una turcească, bulgară şi olandeză. În rest deci, imensa majoritate a nobililor primului deceniu de stăpânire rusească a fost constituită din români. Iată spre lămurire şi câteva nume ale acestor familii româneşti: Adam, Alecsandri, Andriaş, Anghel, Armaş, Bădărău, Balş, Bantâş, Başotă, Bobeică, Bocancea, Bodescu, Bogdan, Boteanu, Botez, Botezat, Bran, Braşovanu, Bucşănescu, Buhăescu, Buzdugan, Buzescu, Caplescu, Căminescu, Chirica, Clucerescu, Codreanu, Coroi, Costin, Cotruţă, Creţulescu, Cristian, Cujbă, Cuza, Dabija, Darie, Dicescu, Dracul, Duca, Ene, Feştilă, Gane, Ghica, Hâjdeu, Hâncul, Hârţescu, Iancu, Isăcescu, Kogălniceanu, Lazu, Leon, Leu, Lupu, Măcărescu, Manu, Matei, Miclescu, Munteanu, Murguleţ, Neculce, Negruzzi, Nicolae, Nimişescu, Păun, Pogor, Prăţescu, Pruncul, Purcel, Radu, Răşcanu, Roman, Roşca, Rusu, Scorţescu, Soroceanu, Străjescu, Străşculescu, Stroescu, Suruceanu, Tăutu, Tufescu, Ursul, Văcărescu, Varzaru, Voinescu, Zugrav etc. (1) De abia după încheierea acestei prime subperioade a stăpânirii ruseşti, nobilimea va începe să se rusifice, atât prin nume, cât şi prin sosirea a noi „întăriri” de peste Nistru. În curând, din  punct de vedere al compoziţiei etnice, ea va fi foarte eterogenă. Dar, lucru care merită consemnat, vor rămâne şi destule familii româneşti, dintre care unele chiar îşi vor conserva şi cultiva pe ascuns şi sentimentele naţionale.

                        Din statistica prezentată în acelaşi an de Alexandru Boldur reiese că în 1818 peste 95% din totalul nobililor erau moldoveni. În schimb, peste aproape un secol, în 1912, erau 137 de moldoveni, 198 de funcţionari străini şi încă 129 de ruşi şi patru de alte naţionalităţi. Realizând procentajele, rezultă că în 1912 numai 30% dintre boieri mai erau români, iar restul nu erau de provenienţă autohtonă (funcţionarii formau 42% şi ceilalţi 27%, adică 69% din totalul nobililor). (2)

                        Dar şi dintre boierii români, marea lor majoritate nutreau sentimente filoruse şi foarte puţini ar fi putut să critice starea de fapt existentă. În orice caz, lor li se potriveşte cel mai bine afirmaţia pesimistă a lui Onisifor Ghibu: „Avem suficiente motive să afirmăm că în împrejurările date, toate clasele sociale (din Basarabia) se simţeau mai bine sub oblăduirea împărăţiei pravoslavnice, decât în nesiguranţa devenită cronică a Moldovei înhăitate veşnic din toate părţile. Aceasta cu atât mai vârtos că în Moldova rămasă după 1812 şi până la 1821 tot sub domnia fanariotă, viaţa era în toate privinţele mai precară decât în Basarabia.” (3)

                        Pentru a-l contrazice pe Ghibu, care este oricum poate cel mai obiectiv istoric al Basarabiei, să reamintim protestele faţă de anexarea rusească pomenite de noi într-un capitol anterior şi să relatăm şi o nouă întâmplare.

                        În acei primi ani, funcţionarul rus Vighel a întocmit un memoriu către viceregele Voronţov, care îşi avea reşedinţa la Odesa, în care defăima societatea moldovenească a Chişinăului şi cerea prin urmare introducerea şi în Basarabia a legilor ruseşti. Ca urmare a acestui fapt, boierii moldoveni au reacţionat, cerând imediata îndepărtare a lui Vighel din provincie, „ca vrăjmaş al poporului moldovenesc.” Reacţia a fost atât de puternică, încât Vighel însuşi mărturisea că împotriva lui era „întreaga naţiune.” (4)

                        Dar Voronţov îi lău partea acestui tulburător al ordinii. Într-o adresă a sa el comunica nobililor basarabeni că memoriul lui Vighel nu conţinea nimic necorespunzător cu religia, morala şi regulile monarhice, şi că fiecare are dreptul de a-şi exprima părerile sale. Din acel moment, oficialităţile româneşti îl boicotau pur şi simplu pe Vighel, care se simţea foarte jenat. Totuşi, Voronţov avea să-l numească chiar viceguvernator al Basarabiei în 1825, dar el nu a putut rămâne decât şase luni în această funcţie şi apoi a părăsit definitiv Basarabia.

                        Tot dintre nobili se recrutau şi ispravnicii ţinuturilor şi poate merită să stăruim puţin asupra lor. La început, ispravnicii se alegeau de către nobilime, cum a fost cazul în 1818 sau 1821. Comparând însă persoanele alese acum cu cele de pe listele din 1808 şi 1810, se constată că dintre vechii ispravnici nu a mai fost ales nimeni, deşi cel puţin o treime dintre ei au rămas în Basarabia. În curând însă, Voronţov va renunţa la principiul eligibilităţii ispravnicilor, în favoarea principiului de numire directă de către coroană, în urma recomandărilor din partea administraţiei superioare a provinciei (1824). Principiul eligibilităţii a fost restabilit numai după o lungă perioadă de timp, în 1859.

                        În subordinea ispravnicilor se aflau: sameşul, adică secretarul isprăvniciei, care era totodată şi administratorul financiar al ţinutului; ocolaşii, care aveau la sate câte un reprezentant special, hargat sau dvornic; căpitanii de mazili şi căpitanii de târguri. Pe lângă ispravnic mai exista şi un organ de deliberare şi o isprăvnicie zemstvială („tribunal zemstvial”). Pentru judecăţi exista „tribunalul judeţului”, iar pentru supravegherea poliţinenească a oraşelor, poliţiile orăşeneşti. Pentru administrarea oraşelor vor lua fiinţă dumele (sfaturi) orăşeneşti, birourile meseriaşilor şi comisiile de cvartiruire. După introducerea pe pământul statului a împărţirii în voloste, au fost înfiinţate la sate primăriile volostelor (volostnoe pravlenie) şi primăriile săteşti (prikaz selski).

                        Prin numirea nobililor în toate aceste posturi şi prin alte numeroase privilegii, statul a căutat şi a reuşit să îi atragă de partea sa. Procesul era în plin curs de desfăşurare în secolul al XIX-lea şi numeroşii martori, precum Xenopol, nu puteau face altceva decât să asiste neputincioşi la desăvârşirea lui: „Aşa se deznaţionalizează astăzi nobilimea română din Basarabia, devenind rusă, şi cea din Bucovina, devenind germană, pe când poporul a rămas pretutindeni aproape neatins.” (5) Germanul Zucker observa şi el acest lucru încă din 1834: „Clasele superioare ale societăţii (basarabene) sunt formate din funcţionari ruşi şi boieri basarabeni. Cei dintâi în ultimii ani au câştigat ca număr şi influenţă, în acelaşi timp este vizibil cum limba şi obiceiurile ruse iau tot mai mult întâietatea, predominând peste firea moldovenească de mai înainte.” (6)

                        Aşadar, pe parcursul a câteva decenii, nobilimea a fost rusificată şi completată cu venetici din imperiu de cele mai felurite naţionalităţi: greci, armeni, ruşi, polonezi, bulgari, germani, evrei etc. Între familiile româneşti rusificate se enumeră Abaza, Bantâş, Krupenski, Purişkevici, Kruşevan, Bulaţel etc. Dar nobilimea română rusificată a dat imperiului un mare număr de înalţi funcţionari şi personalităţi de marcă. Între demnitarii superiori se remarcă Leon Kasso, ministrul instrucţiunii, Dumitraşcu, ministrul lucrărilor publice, Bantâş-Kamenski, guvernatorul general de la Irkuţk, Ianuşevici, guvernatorul general de la Stavropol, Grigore Cristi, guvernatorul Moscovei, Sturdza şi Katakazi, guvernatori ai Basarabiei, Ursu, guvernatorul Voronejului etc. Dintre generalii ruşi de origine română se remarcă: Sturdza, Ochincă, Ilie Catargi, Dem. Cantacuzino, Nicoriţa, Canta, Tufescu, Donici. Dintre mitropoliţi şi înalţi prelaţi: Bănulescu-Bodoni, Gavril Vesti, Arsenie de Novgorod etc. Scriitori şi savanţi au fost: Petru Manega (legislator), Venelin (Guţă Venelovici, slavist), Nacu (istoric), Grosu (teolog şi profesor la Academia din Kiev), Gredescu (jurist şi profesor la Petersburg), Buzescu (istoric, profesor la Harkov), Cheltuială (literat, profesor la Petersburg), Stadniţki (istoric), Iaţimirski (istoric, slavist şi filolog), Kasso (jurist, istoric, profesor la Moscova), Sârcu (istoric şi filolog), Nicolae Laşkov (istoric). Numeroşi dintre ei au fost şi oameni politici ai imperiului: Krupenski, Purişkevici, Gredescu, Kruşevan, Bulaţel etc.

                        Dar cei mai mulţi dintre ei au uitat sărmana Basarabie, patria lor de origine. Unii chiar s-au aliat cu inamicii poporului român, precum Krupenski, Kruşevan, Purişkevici, Ghepeţki, care, ca deputaţi ai Basarabiei în Duma imperială de la începutul secolului al XX-lea trebuiau în mod normal să lupte pentru introducerea limbii române în şcolile şi bisericile moldoveneşti, dar nu au făcut-o. Dimpotrivă, mult trâmbiţatul „separatism basarabean” era pentru ei o ocazie de a-şi crea avantaje, de a-şi consolida propria situaţie şi a înăspri administraţia provinciei pentru a „reîntări în Basarabia spiritul rusesc.”

                        Dar rusificarea aceasta atât de deplină a nobilimii basarabene nu trebuie să înşele pe observatori, întrucât ea nu a avut nici pe departe acelaşi succes în masa poporului. Dintre toate clasele sociale, doar boierimea a sfârşit prin a deveni rusificată. Această situaţie este de altfel valabilă pentru toate naţiunile subjugate, şi nu numai pentru cele din cadrul Imperiului rus. Este o regulă ca ocupantul să câştige de partea sa elita socială a ocupatului, pentru a-l putea mai uşor conduce şi a-l lipsi cu desăvârşire de însufleţirea idealului naţional. De exemplu, în Transilvania nobilimea s-a maghiarizat în întregime. Cazuri şi mai grave au fost în Bulgaria şi Serbia, unde, în momentul deşteptării naţionale, nu mai exista nicio familie nobilă neturcificată şi care să fie capabilă să preia stindardul luptei pentru libertate. În Serbia şi Bulgaria nici nu s-au putut alege principi autohtoni din cadrul familiilor boiereşti. În Bulgaria a fost adus ca rege germanul Alexandru de Battenberg, iar dinastiile sârbeşti Obrenović şi Karađorđević erau departe de a avea o origine nobilă.

                        Nemaiavând nicio legătură cu provincia din care proveneau, boierii basarabeni îi neglijau cu totul tendinţele de afirmare şi progres. Nici de administrarea propriilor moşii nu se preocupau deloc, cum spunea şi Zamfir Arbore: „Solul fertil, câmpiile întinse, veniturile bune ce dau moşiile exploatate fără multă bătaie de cap, fac ca proprietarii să nu consimtă a cheltui capital pentru îmbunătăţirea averii lor. De aceea, arareori se pot vedea pe la moşiile boierilor acarete bune, magazii, grânare etc. Toate construcţiunile sunt şubrede, ruinate.” În plus, a apărut arendarea moşiilor. La rândul lor, arendaşii aduceau multe daune marilor proprietăţi. Arbore a consemnat şi zicătoarea populară conform căreia „arendăşia pierde moşia.” (7)

                        Cât despre clasa burgheziei, ea a lipsit aproape cu desăvârşire în Basarabia. Basarabia era o ţară agricolă, în care industria era foarte puţin dezvoltată şi nu reunea, în cele mai bune momente, decât cel mult 9.000 de lucrători, iar în perioada primului război mondial, după cum s-a văzut, şi mai puţini. (8) Pentru aceştia existau în provincie câteva fabrici. De aceea, majoritatea clasei mijlocii din Basarabia o constituiau comercianţii. Principalele produse comercializate în Basarabia erau: cerealele, vitele, peştele, pieile, vinul, lâna etc. Dar şi acest început de burghezie era multinaţional (evrei, români, greci, armeni, ruşi etc.) şi nici el n-a putut fi de niciun folos cauzei naţionale în provincie.

                        Din păcate deci, rezistenţa naţională trebuia dusă fără ajutorul clasei nobiliare. Aceasta a fost o pierdere enormă, pentru că era pătura cea mai înstărită şi cultivată, care n-a putut fi de nimeni înlocuită. Dar, prin rusificare, boierimea a fost şi a rămas pierdută pentru Basarabia.

 

 

Note:

1  Gheorghe Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, vol. II, Bucureşti, 1943, passim.

2    Alexandru Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 70.

3   Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Cluj, 1926, p. XXV.

4    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 87.

5   Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. III, Bucureşti, 1987, p. 220.

6    I.H. Zucker, Basarabia, Chişinău, 1932, p. 10.

7    Zamfir Arbore, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, p. 470.

8    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 43.

 

 

 

 

Răzeşii şi mazilii

 

 

                        În schimb, celelalte clase sociale se vor păstra aproape intacte. Iar între acestea un loc deosebit îl ocupă clasa ţărănimii mijlocii, formată din răzeşi şi mazili.

                        Răzeşii erau descendenţii marilor proprietari de pământ moldoveni. Ei nu formau o clasă propriu-zisă, precum ţăranii, nobilii, mazilii sau duhovnicii. Răzeşia era o formă veche de posesiune a pământului, în virtutea căreia fiecare răzeş este proprietarul ereditar al pământului său. Şi în acest sens ei îşi aveau privilegiile garantate încă de vechii voievozi ai Moldovei, pe când strămoşii lor serveau în regimentele care apărau frontiera răsăriteană a ţării. Astfel, chiar şi la începutul secolului al XX-lea, răzeşii din ţinuturile Orhei, Iaşi sau Hotin păstrau încă amintirea marelui şi sfântului voievod Ştefan, denumit de ei frecvent „domnitor”, „crai”, „Vodă”, „împărat voinic”. Şi toţi ştiau acelaşi lucru: „Noi n-avem nadeluri, da pământu ni-i dat di la Ştefan Vodă. Di pi vremea ceia îi şi datina asta printre noi, să ni zicem unu la altu căpitane şi alţii să ni zică tot aşa, că-i ocaz straşnic pentru asta.” (1)

                        Ei nu erau obligaţi să muncească pe pământurile boierilor. Ca urmare, nu puteau presta corvezi nimănui. Graţie acestei independenţe, răzeşii, ca şi mazilii, au păstrat întotdeauna un sentiment de demnitate umană şi naţională, în ciuda grelelor timpuri prin care treceau.

                        O vreme răzeşii s-au bucurat de o oarecare atenţie din partea statului rus, care dădea chiar impresia că tinde să le confirme privilegiile. De exemplu, în 1846, în sarcina Sfatului provincial au fost adăugate examinarea şi soluţionarea chestiunilor despre dreptul la stare socială privilegiată a locuitorilor Basarabiei: mazili, boiernaşi, ruptaşi, rupta de visterie, rupta de camară. Dar, pe măsură ce timpul se scurgea şi autocraţia rusească se instala tot mai temeinic în Basarabia, drepturile răzeşilor vor începe să fie tot mai mult călcate în picioare.

                        Proprietăţile răzeşilor deveneau tot mai mult subiecte ale discordiei dintre ei sau cu boierii care emiteau pretenţii nelegitime asupra lor. Ele au stat la originea multor procese. Mulţi răzeşi au fost astfel deposedaţi de terenurile lor. Însă în numeroase cazuri ei se prezentau la Tribunal cu documente de proprietate datând chiar din epoca lui Ştefan cel Mare.

                        Mazilii erau descendenţii vechilor boieri destituiţi din funcţiile lor. Ei constituiau, după originea şi tradiţiile lor, adevărata nobilime moldovenească. Lor le era asigurată independenţa materială şi, prin prisma ei, de asemenea şi independenţa morală. Ei au păstrat din cele mai vechi timpuri privilegiile şi organizarea clasei lor, avându-şi propriul căpitan, şi ruşii, după anexarea Basarabiei, nu au putut decât să confirme aceste privilegii în anii 1818 şi 1847. Mazilii au conservat vechile statorniciri ale voievozilor moldoveni. Nimeni din lumea satelor nu ştia mai bine decât ei să relateze diferitele legende şi episoade din viaţa marilor voievozi moldoveni, în special din viaţa şi faptele lui Ştefan cel Mare. Ei au păstrat mai bine decât orice altă clasă socială conştiinţa naţională şi orgoliul naţional. Astfel, ei nu îşi căsătoreau niciodată fetele sau feciorii cu oameni de origine străină,  nemoldoveni, şi mai ales nu cu ruşi, considerând aceasta ca o pângărire a demnităţii lor naţionale.

                        Până în 1905 ruşii au încercat să restrângă drepturile organizaţiei mazililor, tinzând să le impună organizarea ţărănească comună, dar în anii aceia de frământări, 1905-1906, satele de mazili din volostele Corneşti, Chişcăreni sau Teleneşti s-au ridicat ca un singur om. Poliţia locală şi jandarmii regionali nu au fost capabili să restabilească ordinea, ba chiar au fost făcuţi prizonieri de răsculaţi. A fost necesar ca însuşi guvernatorul Basarabiei, Haruzin, să trimită un regiment de dragoni, care să procedeze după toate regulile strategiei de război, pentru a învinge. Represiunea a fost cruntă: instigatorii şi liderii mazililor au fost condamnaţi la muncă forţată şi deportaţi în Siberia. Abia după multe proteste şi intervenţii, drepturile mazililor au fost totuşi restabilite.

                        Nereuşind să suprime aceste două clase purtătoare ale idealurilor naţionalităţii româneşti, ruşii au făcut însă tot ce a depins de ei să le slăbească şi să le dezbine. Desigur, ei nu puteau fi decât îngrijoraţi de faptul că, de exemplu, răzeşii formau 12% din numărul ţăranilor în 1861. (2) Dar ei, dispunând de pământ cu drept de proprietate, puteau vinde sau schimba loturile pe care le deţineau, se puteau muta în alte sate sau chiar în oraşe. De aceea a început să se facă simţită tot mai mult o diferenţiere socială a răzeşilor; deja de la mijlocul secolului al XIX-lea, între ei puteau fi întâlniţi moşieri, negustori sau orăşeni, care deţineau peste o jumătate din totalul pământurilor răzeşeşti. (3) Dar, cu toate acestea, în rândurile acestei categorii, continuau să predomine micii proprietari şi răzeşii fără de pământ.

                        În orice caz, ei au păstrat neatinse limba, obiceiurile şi tradiţiile româneşti, făcând faţă cu cinste tuturor năpăstuirilor şi răutăţilor acelui secol. Din acest punct de vedere, ei se încadrau perfect între ţăranii basarabeni ai timpului, care au rămas neclintiţi în mijlocul tuturor furtunilor. Despre caracterul de aur al ţăranului român vorbea moşierul Brjozovski în 1864:

                        „Spre cinstea ţăranilor din localitate (români), trebuie să le atribuim următoarele calităţi excelente. Obiceiurile lor sunt bazate pe cea mai sinceră stimă faţă de religie, cinste şi conştiinţă; cinstea lor în îndeplinirea obligaţiunilor ce şi-au luat asupra lor fără deosebire de faptul cine este contragentul lor – evreu, ţigan, nobil sau altcineva – este gratuită.

                        Eu am trăit în Rusia în multe puncte ale vastului său teritoriu, am studiat diferitele popoare ce o compun, dar un popor mai simpatic, cinstit, bun şi moral, cum sunt moldovenii locali, nu am întâlnit nicăieri.” (4)

                        Tot despre sufletul ţăranului român, Vighel scria în 1823: „În mijlocul sclaviei, ţăranii au păstrat o puritate excepţională de moravuri şi nu au fost niciodată atinşi de exemple rele; ei nu sunt nici hoţi, nici beţivi; fidelitatea conjugală şi castitatea tinerelor sunt virtuţi ancestrale şi nu există exmple de ţăran care să fi vândut cinstea femeii sau fiicei sale.” (5)

                        Iar Kruşevan adăuga: „Dacă privim cu atenţie faţa moldoveanului, vedem trăsături şi forme deosebit de fine, care indică o rasă veche, nobilă. Aici noi întâlnim feţe de tăietură caracteristică daco-romanilor, care ne amintesc sculpturile antice din epoca lui Traian. Profilul fin, energic, fruntea înaltă, nasul acvilin roman, părul negru buclat, ochii negri, capul mândru aşezat pe umeri, toate acestea ne amintesc figurile din Forul roman.” (6)

                        Asupra acestor urmaşi ai romanilor, rusificarea nu putea avea nicio înrâurire. În faţa puhoiului rusificator, poporul Basarabiei prefera să se risipească, luând drumul bejeniei, cum spunea Zaşciuk:

                        „Poporul se întorcea în hotarele turceşti cu aceeaşi iuţeală, cu care puţin mai înainte tindea să vină sub adăpostul Rusiei uniconfesionale.” (7) Dar această populaţie nu se putea adapta în niciun caz la cultura rusească şi la felul de viaţă rusesc. În acest sens, Kviatkovskaia şi Raşkovici recunoşteau: „Moldovenii cu mare greutate îşi însuşeau alfabetul rusesc. Şcoala rusească n-a avut succes în Basarabia.” (8)

                        Elementul rusesc rămas în Basarabia nu a putut nici el exercita o influenţă cât de cât apreciabilă asupra ţăranilor români în ce priveşte rusificarea. Din contra, apărea chiar o situaţie paradoxală şi, probabil, neaşteptată pentru cei ce nu cunoşteau bine situaţia din regiune. Numai cunoscând-o, îşi puteau explica faptul că elementul rusesc sosit de pretutindeni în Basarabia devenea românesc în a doua generaţie. Românizarea aceasta, vizibilă şi la alte naţionalităţi din Basarabia, în special la ucrainieni, a fost determinată de simplul fapt al coexistenţei diferitelor naţionalităţi cu românii majoritari din Basarabia. Ea nu a avut nimic forţat sau opresiv, ci a decurs direct din natura lucrurilor: populaţia aflată pe o treaptă superioară de civilizaţie îi asimilează pe alogenii din preajma sa, mai ales dacă este covârşitoare numeric. Şi aceasta fără a se recurge la vreo metodă de forţă, ba chiar în ciuda constrângerilor de tot felul la care era supusă populaţia autohtonă. De altfel, toate acestea se reflectă perfect într-un proverb care avea o mare răspândire şi circulaţie în Basarabia secolului al XIX-lea: „Tatăl rus, mama rusoaică, dar Ivan e moldovean.”

 

 

Note:

1    Vasile D. Moisiu, Ştiri din Basarabia de astăzi, Bucureşti, 1915, p. 99.

2    Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 41.

3    Ibidem.

4  Alexandru Boldur, Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în 1812-1828, Chişinău, 1929, p. 28.

5    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 48.

6   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 12/1991, p. 72.

7    Alexandru Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 71.

8    Ibidem.

 

 

 

Ţărănimea

 

 

 

                        În afară de mazili şi răzeşi, grosul populaţiei rurale a Basarabiei îl formau ţăranii propriu-zişi. Ei formau aproape întreaga populaţie a provinciei. Această populaţie rurală a rămas aproape neschimbată în tot cursul veacului stăpânirii ruseşti. Aici s-au conservat cel mai bine limba română, obiceiurile, credinţele, tradiţiile şi dragostea sinceră şi fidelă faţă de patrie. Nici invaziile populaţiilor migratoare ale Asiei, nici suferinţele de sub diferitele stăpâniri străine nu au putut să zdruncine în ţăranul român convingerea că el este adevăratul proprietar al pământului pe care îl locuieşte de peste 2.000 de ani. Cine altul, dacă nu acest ţăran român, rămas mereu neclintit în mijlocul invaziilor şi ororilor, a conceput superba zicală conform căreia „apa trece, pietrele rămân”?

                        Până la anexarea din 1812, ţăranii români aveau garantată libertatea lor individuală. Ei nu erau veritabili sclavi, cum se întâmpla cu ţăranii din Rusia, unde ei puteau fi cumpăraţi, vânduţi, torturaţi şi ucişi după bunul plac al stăpânilor lor. Ţăranii români, după cum recunoşteau şi observatorii ruşi (Zaşciuk, Laşkov etc.), au format din cele mai vechi timpuri clasa „lucrătorilor liberi”. Ei lucrau terenul care nu le aparţinea însă, fiind parte a domeniului boierilor. De aceea, ei trebuiau să achite boierilor ca o compensaţie o parte a recoltei şi să muncească pentru boieri un număr de zile pe an. Dar după ce se achitau de aceste obligaţii, nu foarte grele, ei erau absolut liberi.

                        După anexare, guvernul rus a încercat în 1816 să aducă la acelaşi nivel cu şerbii din Rusia o parte a ţărănimii române (argaţii). Dar, deşi o parte a marilor proprietari de pământ basarabeni au fost de acord cu această măsură, exodul cu miile al ţăranilor români peste Prut la aflarea acestui proiect a determinat abandonarea sa completă.

                        Altă tentativă de restrângere a drepturilor ţăranilor a fost încercată în 1819 de Consiliul suprem al Basarabiei. Proiectul de „Statut asupra raporturilor reciproce dintre ţărani şi proprietari”, redactat de acest Consiliu, prevedea între altele „apărarea absolută pentru ţărani de a trece de la un proprietar la altul, cu excepţia cazului când terenul ar fi insuficient.” (1) Dar proiectul nu a fost aprobat de locotenentul plenipotent Bahmetiev şi nu a intrat în vigoare.

                        Mai târziu, guvernul rus a promulgat „Regulamentul cu privire la ţăranii dependenţi sau la proprietarii de pământ liberi din regiunea Basarabiei” (24 ianuarie 1834), prin care a încercat să determine raporturile dintre ţărani şi proprietari, obligând ambele părţi să recurgă la contracte benevole. Dar ţăranii, în mare parte, au evitat semnarea acestor contracte. În legătură cu acest Regulament au izbucnit tulburări în unele localităţi, precum Ciuciuleni (1836) şi Izbeşti (1837). Alţi ţărani au semnat înţelegeri cu moşierii, refuzând apoi să le aplice (la Dângeni, Grinăuţi, Corjinăuţi etc.).

                        Ca urmare, guvernul s-a văzut obligat să redacteze la 27 martie 1846 „Contractul normal”, prin care erau fixate şi stabilite drepturile proprietarilor, ca şi obligaţiile ţăranilor stabiliţi pe proprietăţile lor şi respectarea reciprocă a intereselor celor două părţi. Iar prin legea din 21 septembrie 1845 erau determinate sau confirmate vechile raporturi dintre proprietarii din oraşe şi orăşele şi locuitorii acestora.

                        Subliniind importanţa adoptării „Contractului normal”, Zamfir Arbore constata: „Oricum, rămâne netăgăduit acum, după toate actele ce se păstrează de pe acele timpuri în arhiva de la Chişinău, că guvernul rusesc, contrar obiceiului său de a robi pe ţărani, dăruind sate întregi cu pământ şi locuitori cinovnicilor şi generalilor săi, n-a voit a face acelaşi lucru tocmai la hotarele imperiului şi a lăsat slobodă ţărănimea română din Basarabia. Cauza acestei dispoziţiuni a fost îngrijorarea de a nu pierde această populaţiune muncitoare, care ar fi fugit cu mic cu mare, dacă în Basarabia s-ar fi introdus robia muscălească.” (2)

                        Totuşi, nici prevederile „Contractului normal” nu mulţumeau întru-totul pe ţărani. În legătură cu semnarea lui au avut loc noi tulburări, în special la Mazâri în septembrie 1846. Din acelaşi motiv, alţi ţărani preferau migrarea în masă spre Caucaz (cei din Fântâna şi Peliţa în octombrie 1846, cei din Şerpeni în aprilie 1847 etc.). În vara anului 1847 în tot judeţul Soroca nu exista niciun ţăran care să fi semnat „Contractul normal”. (3) La rândul său, şeful zemstvei din Bălţi raporta guvernatorului provinciei că ţăranii din majoritatea satelor judeţului au refuzat de asemenea semnarea. (4) Ţăranii din Bujor au cerut să fie mai bine încorporaţi în oastea de cazaci din Basarabia. Iar în vara lui 1848 au izbucnit noi tulburări la Nisporeni.

                        Ca urmare, în 1863 ţăranii au fost eliberaţi de noi constrângeri, care de atunci înainte nu puteau fi aplicate decât în virtutea unei sentinţe judiciare. Dar această hotărâre nu va fi de fapt respectată de administraţia rusească. Ţăranii se aflau în continuare într-o situaţie grea, remarcată şi de Afanasiev-Ciujbinski, care spunea că poporul Basarabiei „e exploatat de străinii veniţi din lumea întreagă, care absorb toată vlaga provinciei”; „prosperitatea Basarabiei e mai mult pe hârtie şi în dările de seamă ale administraţiei”, continua el. „Moldovenii nu pot învăţa să scrie şi să citească, fiindcă limba lor e interzisă”, iar „amatorii pentru a învăţa limba rusă lipsesc aproape cu desăvârşire.” (5)

                        Marele act eliberator din 19 februarie 1861 nu a avut pentru Basarabia, cu ţăranii săi liberi, aceeaşi importanţă ca în provinciile centrale ale Rusiei. Acest act a schimbat doar statutul unui mic număr de ţigani care erau argaţi la boierii basarabeni şi a pus capăt afluxului de refugiaţi ruşi care veneau din centrul imperiului de spaima de a cădea pradă sclaviei practicate în regiunile lor. În 1861 ţăranii ruşi au fost împroprietăriţi cu câte 1,5 desetine de pământ fiecare. (6)

                        O mare importanţă pentru Basarabia a avut-o abia legea din 14 iulie 1868, care a transformat „agricultorul liber” de până atunci în proprietar de pământ, acolo unde era stabilit şi pe care îl muncea. Această mare reformă, prin care se atribuiau între 8 şi 13,5 desetine pe cap de locuitor, şi care era mult mai radicală decât în Rusia, (7) a fost făcută fără consimţământul marilor proprietari, care de altfel şi reuşiseră amânarea aplicării ei timp de opt ani.

                        Dar reforma ţărănească avea ca scop să asigure păstrarea proprietăţii nobiliare în stat şi să o scape de primejdia prăbuşirii în urma vreunei explozii sociale. Totodată, ţărănimea nu a fost pusă în stare de progres. Ţăranul a rămas sărac şi în dependenţă economică faţă de fostul său moşier. Ţăranilor le-a fost luată cu prilejul acestei reforme 18,1% din suprafaţa pământului pe care îl cultivau înainte, (8) iar operaţiunea de răscumpărare trebuia să aducă moşierilor o primă nejustificată peste costul real al pământului. Redactarea legii fiind foarte ambiguă, le permitea proprietarilor să comită multe abuzuri. Arbore arăta: „Satele erau umplute de oameni care le torturau. Bieţii ţărani fără bani nu puteau face faţă noilor aranjamente şi pentru a le stoarce banii sau a le smulge consimţământul de răscumpărare benevolă… se foloseau vergile.” (9) Astfel, proprietarii au stors de la ţărani preţuri apreciate de Ion Pelivan ca fiind de trei-patru ori mai mari pentru terenurile expropriate decât le permitea legea. Zaşciuk era însă de altă părere: „Ţăranul român plăteşte aproape totdeauna de cinci ori mai mult decât este dator să plătească.” (10)

                        De asemenea, prin reformă a fost păstrată posesiunea comună a ţăranilor (obşcina sau mir), deoarece, dată fiind dispariţia (pe hârtie) a puterii moşierilor asupra ţăranilor, se credea că pentru conducerea ţărănimii trebuia să fie creată o nouă mână forte. Obşcina ca organizaţie a fost socotită comodă pentru a primi investigaţii şi a se supune presiunilor din partea guvernului şi a aparatului poliţienesc. Dar această măsură a făcut să întârzie evoluţia normală a economiei agrare ţărăneşti, reţinându-i unele particularităţi învechite. Ca urmare, situaţia materială a ţărănimii nu s-a îndreptat, iar unii statisticieni ruşi renumiţi, ca Ianson, s-au străduit să dovedească că ţărănimea trăia în timpul iobăgiei mai bine din punct de vedere material decât după desfiinţarea ei. Dar nici nobilimea nu a prosperat, neputându-se adapta la noile forme de economie, la munca salariată liberă în locul celei gratuite a iobagilor ruşi. Nobilimea a început să piardă pământul, care trecea în mâinile comercianţilor şi ale păturii ţărăneşti mai înstărite. Nobilimea rusă mergea necontenit spre ruinare. Totodată, în Rusia a început să ia amploare spiritul revoluţionar, având principala revendicare în transformarea Rusiei într-o monarhie constituţională şi democratică, având un parlament de tip occidental.

                        Aşadar, situaţia ţărănimii basarabene a rămas tot grea şi după legea agrară din 1869. În acelaşi an, ţăranii trimiteau o delegaţie la Tighina, unde era aşteptat ţarul Alexandru II, dar în cele din urmă acesta nu a mai venit. Atunci ei au trimis, la 20 septembrie 1869, o petiţie guvernatorului general de la Odesa, arătând că moşierii îi asupreau prin stoarcerea de dări, dijme, plata pentru pământ, zilele de muncă etc., încât ei sufereau ca şi iobagii din trecut. „Excelenţă, se spunea în continuare, daţi atenţie lacrimilor care se varsă şi noaptea şi ziua, eliberaţi-ne de dări moşierilor, daţi-ne loturi pentru a plăti statului şi nu moşierilor, care se călăuzesc de arbitrariul lor.” Petiţia era semnată de reprezentanţii a 134 de sate. (11) Alte petiţii asemănătoare au fost trimise de reprezentanţii a 16 sate, apoi ai altor 15 etc., şi abia atunci s-au luat unele măsuri de îmbunătăţire a situaţiei. (12)

                        Pe ansamblu, sărăcia şi neajunsurile continuau să domine viaţa satului basarabean. Vizitând provincia, Mihailovski-Danilevski spunea că nu a întâlnit niciun sat în drumul său, „pentru că nu se poate de o asemenea numire câtorva colibe sărace, care ici şi colo erau aşezate de-a lungul drumurilor.” (13) Iar perspectivele oglindite în zvonurile care bântuiau provincia erau şi mai negre. Dar ele erau astfel văzute de Batiuşkov: „De la 1812 s-au răspândit prin Basarabia o mulţime de trădători moldo-vlahi, care răspândesc vorba precum că întregul norod din ţară, care plăteşte dări pe cap către stat, va fi dat în robie proprietarilor, precum sunt ţăranii din Rusia.” (14)

                        În orice caz, situaţia le dădea dreptul acestor „trădători moldo-vlahi” (formulă care în fapt desemnează pe toţi locuitorii autohtoni ai Basarabiei) să se aştepte la aşa ceva. Efectele reformei agrare au fost în acest sens mai mult decât convingătoare. În preajma primului război mondial, pământul Basarabiei aparţinea în proporţie de numai 56,5% micii proprietăţi, deţinând suprafeţe mai mici de 100 ha, restul aparţinând marii proprietăţi (35,3%) şi statului (8,2%). (15)

                        Aceasta era situaţia ţărănimii basarabene la sfârşitul perioadei de care ne ocupăm. Dacă adăugăm la aceasta cele 166 de întreprinderi industriale care dispuneau la un moment dat de 5.900 de lucrători, dar care în timpul primului război mondial vor fi aproape toate închise, (16) avem imaginea întregii pături de jos a populaţiei regiunii. Şi credem că au putut fi înţelese toate aspectele oprimării masei poporului, care pot explica cu uşurinţă cauzele înapoierii economice şi sociale a Basarabiei, înapoiere atât de vizibilă la începutul secolului al XX-lea.

 

 

Note:

1    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 46.

2    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 218.

3    Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 456.

4    Ibidem.

5   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 12/1991, p. 67.

6    Ion Nistor, op. cit., p. 219.

7    Ibidem.

8    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 152.

9    Ion G. Pelivan, op. cit., p. 47.

10  Ion Nistor, op. cit., p. 221.

11  Alexandru Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 107.

12  Ibidem.

13  Leon Kasso, Rusia şi bazinul dunărean, Iaşi, 1940, p. 281.

14  Zamfir Arbore, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, p. 94.

15 Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice. Înfăpturi româneşti, Chişinău, 1942, p. 32.

16  Ibidem.

 

 

 

 

Emigrările

 

 

                        Tocmai pentru a slăbi acest bloc compact, principala preocupare a conducătorilor ruşi a fost schimbarea procentajului etnic al Basarabiei, net favorabil românilor. Pentru aceasta, pe lângă necontenita acţiune de rusificare prin limbă, administraţie, şcoală şi biserică, existau două căi principale şi, după cum s-a dovedit, mult mai eficiente: strămutarea unui număr cât mai mare de români din provincie şi înlocuirea lor cu tot atâţia venetici de toate naţionalităţile, sosiţi din imperiu.

                        În vederea obţinerii unui succes cât mai deplin, se folosea diversiunea, locuitorii români fiind momiţi să îşi părăsească locurile natale pentru a-şi găsi fericirea în cele mai îndepărtate şi mai sălbatice colţuri ale imperiului. Propaganda rusească îi îndemna pe români să migreze în Siberia, Caucaz, Amur, Turkestan etc., unde li se promiteau împroprietărirea cu pământ şi ameliorarea traiului. Şi au existat nu puţini naivi care, sperând că măcar aşa vor căpăta pământ, au crezut minciunile propagandei. Sute de familii din zona compact românească a centrului Basarabiei îşi părăseau pentru totdeauna căminul, petecul de pământ, prietenii, limba şi mormintele strămoşilor, pentru a merge spre noul „pământ al făgăduinţei”. Dar pe cei mai mulţi dintre aceşti pribegi îi aştepta o soartă cumplită. Din pricina drumului îngrozitor, în condiţii de neimaginat, şi a asprimii climei de prin locurile sărace, triste şi neospitaliere pe unde rătăceau, mulţi basarabeni, şi în special femei şi copii, mureau la mari depărtări de căminul părăsit.

                        Nu puţine erau cazurile când ţăranii cereau ei înşişi strămutarea pe întinsul Rusiei. Cei din satul Sângerei trimiteau în acest sens o petiţie către ministrul de finanţe al imperiului. În 1814, locuitorii din Larga cereau strămutarea în judeţul Cetatea Albă. Cei din Bahmut făceau cinci petiţii între anii 1832-1834 către guvernatorul civil al Basarabiei şi generalul guvernator al Novorusiei. Mişcări asemănătoare erau frecvente în judeţele Hotin, Soroca sau Iaşi. (1) Mişcarea ajunsese atât de intensă, încât la 24 aprilie 1829 guvernul regional al Basarabiei era obligat să emită o circulară către toţi ispravnicii de poliţie, cerându-le stoparea ei. Ca urmare, ţăranii începeau să fugă în grupuri, acţiunea prelungindu-se până spre mijlocul secolului al XIX-lea. În 1834 de exemplu, au fugit 75 de familii din Larga şi 47 de familii din Plopi şi Ţaul, iar în 1836 încă 75 de familii din Bahmut. (2)

                        Dar şi după aceea continuarea lor era posibilă. La începutul secolului al XX-lea, sătenii din Verejeni îşi justificau astfel acţiunea faţă de guvernatorul provinciei: „Mizeria din cale afară de grea, lipsa de pământ, sărăcia ne-au silit să ne părăsim patria, scumpa noastră Basarabie, şi să plecăm într-un ţinut cu desăvârşire străin, necunoscut, numai ca să avem o bucată de pâine, şi să nu pierim cu copiii noştri de foame şi de frig.” (3)

                        Prin strămutarea ţăranilor români în Rusia, se pare că numai între anii 1812-1834 au dispărut 47 de sate din Basarabia. (4)

                        Ajunşi în adâncul Rusiei şi pierduţi între străini, ţăranii români dispăreau cu desăvârşire în masa acestora. Expulzările românilor peste Nistru erau astfel descrise în 1896, conform mărturiei scriitorului rus Starostavski: „Coloniştii moldoveni, crescuţi în alte împrejurări, veniţi acolo pentru a-şi găsi o patrie mai bună, au găsit în loc de rai, cum li s-a făgăduit, nevoie, boală şi moarte. Un şir lung de morminte de-a lungul ţărmului Caucazului, iată tot ce a rămas din această nereuşită colonizare.” (5) „În timpul călătoriei şi mai ales pe locurile noi, coloniştii duceau lipsuri mari. Din pricina subalimentaţiei şi condiţiilor antisanitare, se răspândeau în mijlocul lor diferite boli epidemice, creştea mortalitatea. Şeful secţiei de strămutări din regiunea Semipalatinsk a menţionat în octombrie 1910 că bieţii basarabeni… «în cel mai bun caz se vor plânge amar de soarta lor, în cazul cel mai rău vor pieri de scorbut şi tifos.»” (6) De aceea, aproximativ 40% dintre aceşti nenorociţi se întorceau în satele lor. (7) Totuşi, în timpul primului război mondial, o misiune militară română la Vladivostok, pe ţărmul Pacificului, a găsit în regiunea învecinată oraşului circa 30.000 de agricultori români, care cereau cu disperare să fie repatriaţi. (8)

                        Dar migraţia spre Rusia nu reprezenta nimic faţă de ceea ce se petrecea, mai ales în primii ani ai ocupaţiei ruseşti, la graniţa cu Moldova. Preferând bejenia la fraţii lor din Moldova, ţăranii români luau cu asalt graniţa Prutului. În acest sens, Kasso declara: „Martorul ocular rus, protopopul Kuniţki, a lăsat o descriere sfâşietoare de inimă a exodului ţăranilor noii noastre provincii, cuprinşi de panică, şi la distanţă de un veac stăruie o penibilă impresie a sentimentului de deznădejde de care au fost cuprinşi mii de locuitori paşnici.” (9)

                        Ca să stăvilească cumva migraţia peste Prut, ruşii au răspândit zvonul că dincolo, în Moldova, era ciumă, stabilind chiar o carantină pe malul râului. În plus, spunea Nicolae Iorga, „când se tăie noua graniţă, cazacii trebuiau să păzească pentru a împiedeca pe ţărani de a veni dincoace de Prut.” (10)

                        Lucruri puţin îmbucurătoare releva şi consilierul rus Baikov, care se plângea că „ţăranii, nemaifiind în stare să suporte birurile grele şi taxele nelegale la care sunt supuşi, sunt siliţi să-şi părăsească vetrele şi să fugă peste Prut”, şi în legătură cu acelaşi subiect, înaltul funcţionar Miloşevici sublinia „mâhnirea şi neliniştea poporului din cauza anexării ţării de către Rusia.” (11) Însuşi ţarul Alexandru I îi scria mitropolitului Gavriil la 1 aprilie 1816: „Numeroase familii de ţărani nesiguri îşi abandonează căminele şi încearcă o refugiere dincolo de graniţă.” (12)

                        Perspectivele erau înspăimântătoare. Cneazul Kurakin arăta: „Va fi cu adevărat regretabil dacă această ţară populată din abundenţă până acum, pentru dobândirea căreia statul a plătit scump, va trebui în cele din urmă să rămână pustie.” (13) În 1816, Kiseliov se adresa în acest sens ţarului: „Am dori ca Măria Voastră să dea ordin pentru a face calcule, din care să se vadă câţi locuitori au fost la încheierea păcii, câţi bulgari au trecut la noi, câţi au rămas mai apoi, şi câţi dintre ei au plecat înapoi, preferând guvernarea turcească în locul guvernării noastre.” (14)

                        Între 1816, când Bahmetiev a efectuat recensământul populaţiei Basarabiei, şi 1818, când el a fost imitat de Kornilovici, populaţia regiunii scăzuse cu 51.000 de persoane. Statisticienii ruşi, ca Skalkovski şi Zaşciuk, explicau micşorarea bruscă a populaţiei astfel: „Cauza, după toate probabilităţile, a fost destrăbălarea şi lipsa de cinste a administraţiei ispravnicilor, care siliră pe ţărani de a fugi în Turcia.” (15) Chiar şi ruşi, veniţi de dincolo de Nistru, fugeau cu românii în Moldova.

                        Situaţia era dezastruoasă. În 1815 Svinin constata că plecaseră 3.359 de familii din judeţul Hotin şi 290 de familii din judeţul Codru, iar Batiuşkov aprecia că în 1817-1818 „numai din ţinutul Greceni au fugit peste 1.000 de familii.” (16) Numai în 1812 se refugiaseră 3.000 de ţărani. În acea vreme, conform raportului protopopului Maleavinski din 9 noiembrie 1812, satul Şaba din judeţul Cetatea Albă rămăsese numai cu patru familii. (17)

                        Câţi vor fi fugit în total, nu se va şti probabil niciodată cu precizie. Fuga ţăranilor a mai continuat până către mijlocul secolului, căci disperarea poporului când s-a aflat că anexarea era definitivă a fost de neimaginat. Prin urmare, putem fi de acord cu Iorga, care arăta că în acest timp au părăsit Basarabia cel puţin 30.000 de suflete. (18) „Curentul acesta foarte păgubitor pentru prestigiul autorităţilor ruseşti, spunea Kasso, se întreţinea şi de teama pe care o aveau ţăranii, cu drept cuvânt, că administraţia rusească va introduce regimul servagiului, cum a făcut în Ucraina, – sistem exact contrar structurilor Principatului Moldovei, unde ţăranii aveau libertate individuală.” (19)

                        Locul celor plecaţi era luat de ţărani ruşi şi ucrainieni, aflaţi în aceeaşi situaţie disperată, şi cărora li se spunea că traiul era mai bun în Basarabia. Dar despre felul cum au decurs colonizările şi cât de intense au fost ele în Basarabia, ne vom ocupa în paginile următoare.

 

 

Note:

1    Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 457.

2    Ibidem.

3    Ibidem, p. 622.

4    Ibidem, p. 456.

5    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 211.

6    Istoria R.S.S. Moldoveneşti, p. 622.

7    Ibidem.

8   1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol. VI, Bucureşti, 1986, p. 495.

9   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 87.

10  Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 159.

11  Ştefan Pascu, Momente din lupta poporului român pentru formarea statului naţional unitar, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 2/1976, p. 3.

12  Ştefan Ciobanu, La continuité Roumaine dans la Bessarabie annexée en 1812 par la Russie, Bucarest, 1920, p. 11.

13  Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 116-117.

14  Ibidem, p. 117.

15  Zamfir Arbore, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, p. 93.

16  Mihai Adauge, op. cit., p. 117.

17  Ion Nistor, op. cit., p. 183.

18  Anton Crihan, op. cit., p. 87.

19  Nicolae Iorga, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, 1918, p. 11.

 

 

 

 

Colonizările

 

 

 

                        Creându-se astfel „goluri” în populaţia Basarabiei prin plecarea românilor în cele patru zări, guvernul rusesc s-a grăbit să le umple. În acest scop s-a produs şi o mişcare de populaţie în sens invers, adică spre Basarabia. Aceasta a cuprins cele mai diferite naţionalităţi.

                        Primele valuri de colonişti au fost aduse în Bugeac, unde populaţia era rară după plecarea tătarilor nogai şi după anii de război pustiitor. Însă continuitatea românească de locuire acolo nu s-a întrerupt niciodată. Încă pe vremea tătarilor, în Bugeac erau numeroase aşezări româneşti. Unele se înşiruiau pe valea Nistrului, precum Talmaz, Ciubărciu, Răscăeţi, Purcari, Olăneşti, Tudorovo. Altele ocupau locurile cele mai prielnice din interiorul Bugeacului, ceea ce atesta fără nicio greutate faptul că românii erau cei mai vechi locuitori ai regiunii: Palanca, Căuşenii Vechi, Căinari, Ermoclia, Feşteliţa, Frumuşica Veche, Hancâşla, Valea Perjii, Furmanca, Chitai etc.

                        De asemenea, şi mai târziu, amestecaţi printre valurile migratorilor, au continuat să sosească români în Bugeac. Unii veneau din sud, din Imperiul otoman, odată cu bulgarii şi găgăuzii, în primul rând români din Dobrogea. Dar şi români din nordul şi centrul Basarabiei au emigrat spre acele locuri, astfel că după 1817 în Bugeac au apărut sate cu nume ca acestea: Spinoasa, Tambur, Căprioara, Frumuşica Nouă, Catargiu, Satu Nou, Bulboaca, Moldovanca, Moruzeni, Varatic, Răzleanca, Ialpugeni, Brezoaia, Grădina, Baba, Fântâna Zânelor, Cişmeaua Văruită etc.

                        Prima grijă a noilor stăpâni ai Basarabiei a fost să favorizeze venirea coloniştilor. La 23 iulie 1812, Rusia a acordat cetăţenie rusă oricărui locuitor care se afla în Basarabia, fie că era chiar de acolo, fie că între timp venise să se stabilească acolo, cu condiţia de a depune jurământul de credinţă faţă de ţar. Articolul XXII al statutului respectiv prevedea: „Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce vor veni să se stabilească acolo ulterior, sunt scutiţi pe timp de trei ani de plata impozitului general şi cel agricol către stat.” Iar articolul XXIII completa: „Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce ar veni să se stabilească acolo de acum înainte, sunt scutiţi de serviciul militar.” (1)

                        Prin urmare, coloniştii din imperiu nu au întârziat să-şi facă apariţia. În câţiva ani după anexare, în Basarabia, mai ales în sud, au apărut 16 colonii evreieşti, 24 nemţeşti, 42 bulgăreşti, una elveţiană, 7 căzăceşti, două ţigăneşti etc. De asemenea, spunea Kruşevan: „Gurile Dunării i-au atras pe cazacii ruşi fugari.” (2)

                        Coloniştii germani au fost aduşi mai ales din regiunile poloneze şi baltice, în valuri nenumărate care au cuprins anii: 1814, 1816, 1817, 1833, 1834, 1836, 1839 şi 1842. Multe dintre satele coloniştilor căpătau numele localităţilor în care trupele ruseşti îl învinseseră pe Napoleon: Borodino, Tarutino, Maloiaroslaveţ, Krasnoe, Kulm, Leipzig, Katzbach.

                        Germanii au primit înlesniri speciale pentru a se aşeza în sudul Basarabiei. Ei erau scutiţi de impozite şi prestaţii pe timp de zece ani; primeau un împrumut de la stat pe câte zece ani; primeau un ajutor bănesc zilnic pentru hrană din momentul aşezării în Basarabia până la obţinerea primei recolte; erau scutiţi de orice prestaţie militară; le era asigurată deplina libertate a cultului. În aceste condiţii, nu e de mirare că, pe lângă coloniştii nemţi veniţi din Principatul Varşoviei, au preferat să vină în Basarabia şi locuitori din Germania, în special din Bavaria, Württemberg etc.

                        Despre colonizarea ruşilor în Basarabia, Slavinski arăta: „Numai neînsemnate colonii ruseşti – mai cu seamă sub forma de funcţionari de diferite feluri -, sunt răspândite pe întreg imperiul. Coloniile acestea se concentrează cu deosebire în oraşele mari, din care cauză ele au în multe localităţi un aspect în mare măsură rusificat. Graniţa imperiului are linii născute din accidentele victoriilor şi înfrângerilor. La apus ea a trecut prin corpul viu al popoarelor: estoni, poloni, ucrainieni, români (moldoveni).” (3)

                        Înainte, în timpul şi după încheierea războiului ruso-turc din 1806-1812, sudul Basarabiei a început să fie colonizat cu bulgari şi găgăuzi. Primii erau partizani ai ruşilor în perioada războaielor ruso-turce şi se retrăgeau cu aceştia la încheierea păcilor, când se temeau de represiunile turcilor. Ceilalţi erau nişte turci creştinaţi din Bulgaria şi Dobrogea, vorbind însă o limbă mai curată decât limba turcă propriu-zisă, amestecată cu elemente arabe. Ei, din cauza traiului greu, îi însoţeau pe bulgari în peregrinările lor de la nordul Dunării. Emigrarea bulgarilor şi găgăuzilor s-a desfăşurat în anii 1769, 1774, 1787, 1791, 1806, 1812, 1828, 1830-1834, iar centrul ei a fost în jurul oraşului Bolgrad.

                        Colonişti mai puţin importanţi au fost polonezi, sârbi, albanezi, francezi, ultimii aduşi din Elveţia şi aşezaţi în 1824-1828 în satul Şaba, părăsit de locuitorii săi români.

                        În câţiva ani, Bugeacul a devenit un veritabil mozaic de naţionalităţi. Deja în 1827, conform unei statistici, populaţia sa era repartizată astfel: români 33,58%, bulgari şi găgăuzi 22,78%, ucrainieni 19,45%, ruşi şi lipoveni 9,15%, germani 5,68%, polonezi 2,86%, evrei 2,36%, greci 1,93%, armeni 0,87%, alţii 1,84%. (4) În mare însă, proporţiile vor rămâne aceleaşi pe tot parcursul secolului, românii continuând să deţină majoritatea relativă în regiune.

                        Colonizarea s-a făcut în mod haotic şi dezordonat. De aceea, deja la 7 iunie 1820, ţarul Alexandru I îi dădea ordin guvernatorului Bahmetiev să reglementeze chestiunea refugiaţilor în şi din Basarabia. În acelaşi scop fuseseră create birourile tutelare pentru colonişti, conduse de Comitetul Tutelar al coloniştilor regiunii de sud a Rusiei, iar pentru administrarea moşiilor şi terenurilor destinate colonizării a fost înfiinţat în 1838 Palatul domeniilor statului. El avea în subordinea sa trei birouri, la Cetatea Albă, Tighina şi Hotin. Şeful Palatului a fost introdus în 1840 ca membru în componenţa Sfatului oblastiei.

                        Pe deasupra, locuitorii români din Basarabia erau obligaţi să construiască ei înşişi casele coloniştilor. Istoricul rus de origine română Nacco spunea: „Materialul necesar construirii caselor coloniştilor a fost adus din pădurea Orheiului de locuitorii (români) din Basarabia, care au muncit la construirea caselor şi au întreţinut pe propriile lor cheltuieli pe noii colonişti.” (5)

                        Prin colonizarea străinilor nu s-a urmărit decât un singur scop: modificarea procentajului etnic al Basarabiei. Nu se urmărea nici progresul economic şi nici cel cultural al provinciei. De aceea, cu excepţia coloniştilor germani, noii veniţi au contribuit foarte puţin la dezvoltarea economică a regiunii. Deja în 1827, guvernatorul Timkovski îi scria contelui Pahlen, guvernatorul general de la Odesa: „Provincia Basarabia se compune din două categorii de locuitori: moldovenii băştinaşi şi vagabonzii, care s-au introdus în diferite reprize…” (6) Iar rusul Zozulinov consemna: „Majoritatea coloniştilor erau fugari ruşi care voiau să scape, unii de sclavia boierilor, alţii de serviciul militar, alţii de pedeapsa că fuseseră condamnaţi pentru crime şi în sfârşit alţii de persecuţiile religioase.” (7)

                        În Basarabia totdeauna legile au făcut loc unei largi toleranţe religioase, căci indiferent de motivele religioase pentru care fugiseră, noii veniţi erau primiţi cu ospitalitate. Din păcate, de acest lucru au profitat tot felul de hoţi şi vagabonzi, care au mărit riscurile vieţii în provincie. Circulaţia poştală şi a diligenţelor, ca şi comunicaţiile între diferitele oraşe, nu se puteau face în unele puncte decât sub escortă militară. De aceea, guvernatorul Feodorov a trecut la expulzarea unui număr de 48.000 de asemenea vagabonzi. Iar guvernul rus a devenit din acel moment mult mai prudent în colonizarea Basarabiei.

                        Este interesant de remarcat că această colonizare, deşi a cuprins întreaga provincie, s-a răsfrânt totuşi mai mult asupra regiunilor de margine. În sud ea a cuprins, după cum s-a văzut, zona Bugeacului, judeţele Ismail, Tighina şi Cetatea Albă. Era o metodă specială, care urmărea ruperea Basarabiei în mai multe zone etnice. Numai centrul a rămas compact românesc. În sud proporţia a devenit cea care a fost prezentată mai sus. În schimb, în nord, în judeţul Hotin, a avut loc o permanentă deplasare a populaţiei ucrainiene.

                        În judeţul Hotin, ucrainienii au început să se aşeze încă din perioada anterioară anexării ruseşti. „Se pomeneşte că în războiul din 1788 moşiile hotinene s-au întors la «pomeşcici, adică la stăpâni»; nu putem crede că în raia, boierii stăpâni, locuind în celelalte ţinuturi moldoveneşti, nu aveau niciun amestec în moşiile lor; oricum, legătura dintre dijmari şi stăpâni va fi fost foarte slabă, multe stăpâniri se vor fi socotit cu totul sfărâmate, şi lucrul acesta va fi înlesnit o însemnată trecere a fugarilor de peste Nistru, din Podolia şi Pocuţia, unde împrejurările de viaţă erau necumpănit mai grele ca în Moldova, în care ţăranul era liber şi unde, de moşie, nu-l lega – când îl lega – decât zilele boierescului.

                        Câţi ruteni de aceştia vor fi venit în vremea railâcului turcesc, nu se poate şti, căci numărătoarea din 1817 nu-i înseamnă într-un izvod deosebit de cel al localnicilor. Pare însă că numărul lor să fie însemnat.” (8) După 1812, ucrainienii veneau datorită deschiderii fostei graniţe a Nistrului. Odată cu ei se aşezau în judeţul Hotin şi alte naţionalităţi, precum evrei sau armeni, astfel încât încă la 1816 ţăranii din Răchitna, Măliniţa, Chişcăuţi, Zarojani şi Burdufu se plângeau de „poposârea jidovilor”, foarte intensă dinspre nord şi vest. (9)

                        În scurt timp, românii din Hotin au fost covârşiţi numeric. Nordul şi nord-vestul judeţului s-au rutenizat complet, dar în sud românii au păstrat supremaţia. Ba mai mult, în zonele unde cele două etnii aveau contacte, ucrainienii se românizau. Istoricul Berg recunoştea: „Trebuie de notat că rutenii hotineni, acolo unde vin în contact cu moldovenii, se românizează. Astfel, satul Colencăuţi este locuit de rusnaci românizaţi… Un şir de cercetători au remarcat această moldovenizare a populaţiei rutene care se întinde nu numai la limbă, ci şi la felul de viaţă.” (10) Nesterovski completa: „Se întâmplă să intri într-un sat de aici (din judeţul Hotin) şi să nu ştii unde te afli, între moldoveni sau între ruteni. De jur-împrejur auzi limba ruteană, restul însă este moldovenesc.” (11)

                        Dacă totuşi ucrainienii, compact stabiliţi în judeţul Hotin, au reuşit să rutenizeze o parte a acestuia, nu aceeaşi soartă au avut-o cei stabiliţi în alte zone ale Basarabiei, care s-au românizat. De exemplu, în judeţul Soroca la 1870 existau 26 de sate ucrainiene, dar în 1907 nu mai rămăseseră decât 16; în judeţul Chişinău, dintre cele două sate ucrainiene, într-unul locuitorii au fost „complet moldovenizaţi”, cum spunea Berg, care mai adăuga în legătură cu velicoruşii din judeţul Bălţi: „Aceştia din urmă s-au moldovenizat.” (12)

                        Noii veniţi în Basarabia erau aşezaţi pe pământurile cele mai bune, formând categoria „ţăranilor statului”. Ei formau în 1861 aproximativ 10% din totalul ţăranilor Basarabiei. Din punct de vedere juridic, ei nu se prea deosebeau de ţăranii din aşezările ce aparţineau statului, aflate în celelalte gubernii ale Rusiei. Dar în Basarabia, gospodăriilor ţăranilor de stat le reveneau mai mult pământ decât majorităţii altor grupuri de ţărani de stat din Rusia. În general, un lot în Basarabia era de trei ori mai mare decât unul din Rusia. (13)

                        În încheiere, să remarcăm că, deşi cu vremea intensitatea colonizării Basarabiei a scăzut, totuşi ea nu a fost niciodată sistată. Astfel, în 1885 era înfiinţată în Basarabia o „bancă ţărănească”. Ea trebuia să cumpere proprietăţile boierilor prea ipotecaţi şi să ajute la împroprietărirea ţăranilor. Dar o mare majoritate a acestor proprietăţi a fost vândută nu asociaţiilor moldoveneşti, ci asociaţiilor venite de dincolo de Nistru.

                        Făcând bilanţul acestei părţi a lucrării, vom analiza rezultatele rusificării urmărite prin atâtea căi în Basarabia, şi vom vedea cât a reuşit ea să schimbe caracterul etnic românesc al teritoriului.

 

 

Note:

1   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 115.

2    Ibidem, p. 116.

3    Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei, Bucureşti, f.a., p. 7-8.

4  Petru Caraman, Românitatea Basarabiei văzută de ştiinţa oficială sovietică, în Basarabia, Chişinău, nr. 2/1992, p. 106.

5    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 49.

6    Idem, Les droits des Roumains sur la Bessarabie, Paris, 1920, p. 8.

7    Idem, La Bessarabie sous le régime russe, p. 49.

8    Tudor Pamfile, Ţinutul Hotinului la 1817, Chişinău, 1920, p. 6.

9    Ibidem, p. 11.

10  Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 12/1991, p. 69.

11  Ibidem, p. 70.

12  Ibidem.

13  Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 41.

 

 

 

Recensăminte şi mărturii

 

 

 

                        Majoritatea românilor era atât de clară în Basarabia, încât practic nu există niciun recensământ oficial rusesc care să o dezmintă. De asemenea, se poate spune că unanimitatea observatorilor, statisticienilor şi călătorilor, ruşi şi străini, care au vizitat Basarabia, au consemnat zdrobitoarea preponderenţă a românilor în regiune, chiar dacă recensămintele nu menţionau întotdeauna expres acest lucru. Citind mărturiile lor inserate mai jos, ne putem convinge pe deplin că în întreg cursul secolului dominaţiei ruseşti, Basarabia a rămas una dintre cele mai pure zone ale românismului, în ciuda tuturor măsurilor guvernelor ţariste, amintite în capitolele precedente.

                        Mai jos vom reproduce impresiile a 21 de observatori ai Basarabiei, dintre care 18 au fost ruşi sau aflaţi în serviciul Rusiei. Dată fiind abundenţa informaţiilor prezentate de ei şi relativa lor incoerenţă dacă ar fi să-i raportăm unul la altul, ne-am decis să-i enumerăm în ordine alfabetică, indiferent de perioada când au scris şi situaţia specifică la care se referă.

                        În anul 1862 vizita Basarabia un cultivat călător rus, Afanasiev-Ciujbinski. Acesta menţiona că, în afară de departamentul Hotinului, Basarabia era locuită numai de moldoveni, care ignorau total limba rusă. Limba lor era foarte apropiată de italiană şi deriva din latină. Moldoveanul avea o frumuseţe tipică, fiind un om cu spirit larg şi inima sensibilă, dar trăia în condiţii grele, datorită asupririi la care era supus. Afanasiev-Ciujbinski se revolta de aceea împotriva „autointitulaţilor patrioţi ai poliţiei, care în regiunile (Rusiei) unde trăiesc populaţii minoritare propagă limba rusă ca mijloc al cnutului şi al pumnului.” (1)

                        Un fervent susţinător al rusificării, istoricul şi omul politic Batiuşkov recunoştea şi el că „Basarabia este departe de a fi rusească, atât în ceea ce priveşte limba, cât şi viaţa ei. În această provincie există mulţi oameni care se uită cu dor peste Prut.” (2)

                        Academicianul Berg spunea şi el: „Moldovenii sunt românii care populează Moldova, Basarabia şi părţi din guberniile Podolsk şi Herson învecinate cu ea; în număr mic ei locuiesc şi în gubernia Ekaterinoslav. Ei îşi spun moldovan (la plural moldoveni), iar României îi spun Moldova. Faţă de românii din Valahia, sau valahi, se deosebesc prin neînsemnate particularităţi dialectale.” (3)

                        Fiind deci absolut românească, Basarabia nu putea fi pe viitor decât un măr al discordiei între ruşi şi români, cum se exprima Durnovo, care se şi declara, în 1912, împotriva „sărbătoririi smulgerii Moldovei dintre Prut şi Nistru de la Principatul autonom al Moldovei.” (4)

                        Referitor la numărul ruşilor în provincie în momentul anexării, putem folosi un memoriu al mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni din 21 august 1813 către Sinodul din Petersburg, unde se afirma: „Stepa Oceacov ca şi Basarabia e populată de volohi, greci, bulgari şi de aşa-numiţii imigranţi de diferite naţiuni, iar ruşi sunt foarte puţini.” (5)

                        Un inginer francez de mine, X. Hommaire de Hell, vizitând Basarabia, arăta în 1845: „La luarea în posesiune de către Rusia a Basarabiei, nogaii… renunţă complet la vechile lor posesiuni, pentru a se retrage dincolo de Dunăre; nu a mai rămas în Basarabia decât populaţia moldovenească, populaţie creştină aparţinând, ca şi ruşii, religiei greceşti.” (6)

                        Caracterul compact al populaţiei româneşti, ca şi aspiraţiile sale, erau subliniate şi de cunoscutul deja Kasso, care scria: „Populaţia rurală de la aceste graniţe aproape că nu s-a schimbat în cursul ultimului secol. Găsim aici aceleaşi trăsături de caracter naţional ca şi la moldovenii care locuiesc în afara frontierelor imperiului.” De altfel, spunea Kasso, Basarabia nu era „decât o îngustă fâşie de pământ, nereprezentând decât o simplă amintire a visurilor şi planurilor (orientale) irealizabile.” (7)

                        Scriitorul şi istoricul polonez J. Kraszewski (1843) consemna: „Populaţia şi limba dominantă (în Basarabia) sunt româneşti.” (8)

                        Iar Kruşevan nota în 1903: „Curăţenia (la români) este ideală. Femeia moldoveancă de zece ori pe zi spală, mătură, şterge. Că se poate trăi şi dormi împreună cu viţeii şi porcii, între miriade de ploşniţe şi gândaci, ca în unele părţi din Rusia, aici nimeni nu-şi închipuie. Probabil că un popor mai curat, poate afară de nemţi, este greu de găsit.” (9)

                        Generalul Kuropatkin, ministrul de război al imperiului, era nevoit să constate: „Poporul român din Basarabia anexată acum o sută de ani, azi încă (1910) trăieşte izolat la marginea populaţiei ruseşti.” (10) Dar, continua generalul Kuropatkin, în viitor „unirea poporului român, fie pe cale paşnică, fie în urma unui război, este inevitabilă.” (11)

                        Românii nu erau numai cei mai mulţi, ci şi cei mai vechi locuitori ai Basarabiei. Aceasta reiese şi din afirmaţia lui Laşkov (1912): „Cea mai veche populaţie a Basarabiei este cea moldovenească; potrivit datelor oficiale, ea reprezintă 48%, dar în realitate 70% din totalul populaţiei.” (12)

                        Dat fiind specificul ei naţional, Basarabia forma o entitate distinctă la graniţele Imperiului rus, neconfundându-se cu provinciile sale. Vizitând Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea, călugărul rus Partenie scria: „Moldova la răsărit se mărgineşte cu Rusia, de care o desparte râul Prut şi Basarabia.” (13)

                        Este ceea ce remarca şi georaful francez Em. de Martonne în 1919: „Totul indică o ţară locuită de secole şi această ţară este pur românească… îndată ce am intrat în Basarabia, am regăsit bogatele costume femeieşti româneşti şi câţiva bătrâni cu barba căruntă, purtând cojoc şi căciulă. Aceşti oameni buni au statura înaltă, trăsături regulate, aerul deschis şi sincer al ţăranului din dealurile subcarpatice. Cu toţii se numesc, în mod invariabil, moldoveni.” (14)

                        Foarte importante sunt mărturiile complete ale etnografului rus de Pauly (1862): „Valahii, vlahii (moldavii, moldovenii), rumunii, rumânii sau românii sunt un popor ieşit în primele secole ale erei noastre din amestecul de daci, romani şi slavi, spunea acesta. El e cu totul distinct de vecinii săi slavi şi maghiari… La nord ei se învecinează cu rutenii, la est cu ucrainienii propriu-zişi, la sud cu bulgarii, la vest cu fraţii lor din Moldova şi la sud-est cu Marea Neagră.” Şi continua astfel: „Şesul care merge de la valul superior al lui Traian şi până la mare, Bugeacul de altădată, căruia în antichitate i se zicea «deşertul get», totdeauna a fost locuit de locuitori sălbatici geţi, pecenegi, nogai… Toată partea Basarabiei situată la nord de valul superior al lui Traian este locuită în principal de valahi sau români şi de fapt n-a fost niciodată o ţară independentă sau măcar separată de celelalte ţări valahe… Locuitorii părţii acesteia superioare a Basarabiei sunt aceiaşi români ca şi cei de dincolo de Prut; ei vorbesc aceeaşi limbă şi aparţin, ca şi aceştia, aceleiaşi biserici ortodoxe greceşti.” Despre limba lor spunea: „Limba română vorbită în Basarabia este aceeaşi ca şi în Moldova.” Iar concluzia firească era aceasta: „Valahii sau moldovenii din Basarabia centrală au rămas în toate privinţele extrem de ataşaţi naţionalităţii lor.” (15)

                        În acest timp, ruşii din provincie erau practic insignifianţi. În 1910, geograful Semionov-Tean-Şanski arăta: „În Basarabia, în afara micilor negustori ambulanţi… populaţia rurală moscovită (velicorusă) se află în minoritate… Totuşi, populaţia permanentă velicorusă de rit vechi nu formează în Basarabia mai mult de 1,5% din totalul populaţiei.” (16)

                        S-a mai arătat că numele Basarabia a fost implantat artificial asupra întregii provincii, care până la 1812 nu a existat niciodată de sine stătător faţă de celelalte ţări româneşti. Încă în 1838 rusul Skalkovski mai numea Basarabia numai „raiaua Benderului şi a Chiliei împreună cu fortăreaţa Ismailului.” Restul provinciei anexate de ruşi era numit de el „Moldova cea situată pe ţărmul stâng al Prutului.” (17)

                        Iar în 1878, în Geografia provinciei Basarabiei, Soroka scria: „Moldovenii compun marea masă a populaţiei (Basarabiei), aproximativ ¾.” (18) Afirmaţii la fel de categorice făcea şi Kroncevov.

                        Înaltul funcţionar rus Svinin arăta şi el: „Locuitorii autohtoni ai acestei regiuni sunt moldoveni sau români, care, aşa cum am susţinut cu tărie, sunt descendenţii colonilor romani. Ei vorbesc limba moldovenească, care este de origine latină şi care conservă, ca şi italiana, numeroase particularităţi ale limbilor neolatine.” (19)

                        Cunoscutul Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei, nota: „Am ocazia să studiez spiritul moldovenilor. Aceşti români sau romani, cum se numesc ei, descind dintr-o populaţie amestecată, compusă din coloni romani şi din slavo-daci învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc predomină elementul latin.” (20)

                        Alt scriitor care a lăsat abundente mărturii este căpitanul de stat major Zaşciuk, care a efectuat în 1862 un recensământ al populaţiei Basarabiei. El arăta de la început: „Moldovenii formează majoritatea populaţiei, aproape ¾ din cifra totală. Moldovenii locuiesc de foarte mult (timp) în regiunile centrale şi septentrionale ale Basarabiei. Ei pot fi consideraţi ca aborigenii acestor regiuni. Moldovenii vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are o rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât italiana.” (21) Apoi continua: „Judeţele Chişinău şi Orhei sunt locuite aproape în exclusivitate de ei (de români). În judeţul Hotin sunt amestcaţi cu ruteni, în timp ce în judeţele Cetatea Albă şi Tighina ei sunt amestecaţi cu «venetici».” (22)

                        Despre femeile românce din Basarabia, Zaşciuk spunea: „Ochii negri, strălucitori şi plini de foc ai moldovencei, mişcările sale graţioase, ba galeşe, ba leneşe, ba pasionate, fac din această femeie o fiinţă foarte plăcută… Moldoveanca, îngrijită de nepăsarea bărbatului său, e foarte economă şi cumpătată, modestă, ea e puţin sociabilă şi nu iubeşte pe un străin.” Şi încheia: „Este imposibil a găsi la un popor de jos o curăţenie aşa de perfectă, ca aceea care se observă în locuinţa moldoveanului din Basarabia.” (23)

                        Ultima mărturie este cea a doctorului german I.H: Zucker (1834), care poate folosi şi drept concluzie a acestor impresii: „Ei (românii) populează toate satele din centru şi cea mai mare parte a provinciei.” (24)

                        Şi dacă aceste informaţii provin din surse mai mult sau mai puţin oficiale, vom trece acum la statisticile oficiale ruseşti, care, chiar dacă, din motive lesne de bănuit, nu sunt la fel de categorice în ce priveşte proporţia populaţiei autohtone, nu fac în fapt decât să confirme cele consemnate mai sus.

                        Într-un capitol anterior s-a mai arătat că, în momentul anexării, populaţia Basarabiei era formată în proporţie de aproximativ 95% români, care erau majoritari şi pe teritoriul fostelor raiale turceşti. Sosind momentul să completăm această afirmaţie, iată care era numărul locuitorilor fostelor raiale în 1808, cu specificarea provenienţei lor naţionale, după o statistică din acel an: la Chilia, dintre cei 478 de capi de familie înregistraţi, 393 erau români, urmaţi de 58 de ruşi şi 27 de evrei; la Cetatea Albă, dintre cei 334 de capi de familie, erau 168 de români, 132 de armeni, 18 evrei şi 16 sârbi; la Tighina, dintre cei 331 de capi de familie, 169 erau români, 101 evrei, 9 armeni şi 52 de supuşi Rusiei; la Hotin, dintre cei 648 de capi de familie, 297 erau români, 340 evrei şi 11 armeni. (25) Aceasta era numai situaţia cetăţilor-reşedinţe ale raialelor, fără a cuprinde şi numeroasa populaţie rurală din jurul lor, românească în totalitate.

                        Cu mici ajustări, cifrele se repetau în concluziile primului recensământ oficial rusesc din provincie, cel din 1817: români 86,0%, ucrainieni 6,5%, evrei 4,2%, lipoveni 1,5%, greci 0,7%, armeni 0,6%, bulgari şi găgăuzi 0,5%, majoritatea minoritarilor fiind stabiliţi în regiune de mai puţin de cinci ani. (26)

                        În 1834, Koeppen constata că românii rămăseseră exact în aceeaşi proporţie de 86%, (27) situaţie care va rămâne stabilă până spre mijlocul secolului şi chiar mai târziu. În 1861, de exemplu, Ministerul rus de interne a publicat o „Listă a oraşelor” imperiului, alcătuită de un comitet de statisticieni, deci o lucrare absolut oficială. Aici scria: „Moldovenii sunt cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Basarabiei.” (28) Şi acelaşi Koeppen considera în 1851 că moldovenii reprezentau 80% din populaţie. (29)

                        În urma masivelor emigrări şi colonizări, populaţia românească s-a redus totuşi în raport cu noile naţionalităţi ale Basarabiei. În 1862 s-au efectuat două recensăminte paralele în provincie şi rezultatul lor a fost foarte asemănător. Primul a fost coordonat de amintitul căpitan Zaşciuk, care a dat procentajul de 66,4% românilor. (30) Al doilea a aparţinut etnografului, şi el amintit mai sus, de Pauly, care a comunicat următoarele cifre: români 67,4%, ucrainieni 10,9%, evrei 7%, bulgari 4,9%, ruşi 3,4% etc. (31) Iar în 1871 proporţia lor se menţinea la 67,4% sau chiar la 68%, după consemnarea lui Oberucev. (32)

                        Un nou recensământ oficial a avut loc în Basarabia abia în 1897, cu care ocazie au fost aplicate toate metodele posibile pentru formarea unei noi imagini a provinciei, mult mai rusească decât ne-am fi putut aştepta. Pe scurt, acum au fost înregistraţi drept ruşi toţi cei care cunoşteau cât de cât limba autorităţilor. Prin acest original procedeu, românii „scădeau” la 47,6%, dar realitatea era cu totul alta. Rusul Butovici scria despre conaţionalii săi la acest recensământ: „Numărul lor este în realitate mult mai puţin important decât cel indicat prin recensământ.” (33) De altfel, recensământul din 1897 a fost infirmat chiar şi de datele publicate de departamentul militar, potrivit cărora în Basarabia în 1900 românii erau 52%.(34)

                        Realitatea rezultă din estimările de la începutul secolului al XX-lea. Românii atingeau proporţia de 75% (după Kruşevan) (35), apoi numai 53,9% în 1907, (36) dar din nou 70% în 1912 (după Laşkov) (37) şi, în sfârşit, 65-67% în 1918 (după americanul J. Kaba). (38)

                        Merită să amintim şi procentajele ruşilor şi ucrainienilor de la acelaşi recensăminte inventariate aici. Conform tuturor mărturiilor consemnate, numărul ruşilor propriu-zişi în Basarabia a rămas întotdeauna extrem de mic, şi din această cauză vor fi luaţi împreună cu ucrainienii în statistica noastră.

                        Deci, socotite împreună, cele două naţionalităţi din Basarabia totalizau: 6,5% în 1817, 15,7% (Zaşciuk) sau 14,3% (de Pauly) în 1862, 15,8% în 1871, 27,8% în 1897 (cu rezervele de rigoare) şi 24,6% în 1907! Acesta era rezultatul „fructuos” al unei rusificări de o sută de ani!

                        Cei care au spus lucrurilor pe nume au fost tot scriitorii ruşi. Dat fiind caracterul absolut românesc al provinciei, unii autori ruşi, ca Danielevski (1888), recomandau guvernului rus să restituie Basarabia României, „având în vedere principiul naţionalităţii”, (39) iar generalul Kuropatkin, des pomenit aici, afirma că „Rusia a atins în 1792 frontierele ei naturale, ajungând la malul stâng al Nistrului.” (40) Ce altă recunoaştere mai categorică se putea da falimentului total al politicii de rusificare?

 

 

Note:

1    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 405.

2   Ion Alexandrescu, Basarabia, în Revista de istorie militară, Bucureşti, nr. 3/1991, p. 53.

3    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 400.

4    Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.

5    Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 118-119.

6    Ion G. Pelivan, Les droits des Roumains sur la Bessarabie, Paris, 1920, p. 8.

7   Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Bucureşti, 1986, p. 1045.

8  Ştefan Ciobanu, La Bessarabie. Sa population – son passé – sa culture, Bucarest, 1941, p. 15.

9    Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 70.

10  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 13.

11  Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.

12  Ibidem.

13  Gheorghe Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 351.

14  Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.

15 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 121-123.

16  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 27.

17 Petru Caraman, Românitatea Basarabiei văzută de ştiinţa oficială sovietică, în Basarabia, Chişinău, nr. 2/1992, p. 106.

18  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., 1983, p. 405.

19  Ibidem, p. 400.

20  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 9.

21  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.

22  Ion Alexandrescu, op. cit., p. 60.

23  Zamfir Arbore, Liberarea Basarabiei, Bucureşti, 1915, p. 43, 45.

24  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 14.

25  Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 10/1991, p. 86.

26  Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 203.

27  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 404.

28 Mărturii ruseşti despre caracterul românesc al Basarabiei, în Patrimoniu, Chişinău, nr. 2/1991, p. 192.

29  Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 11/1991, p. 119.

30  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 404.

31  Anton Crihan, op. cit., p. 121.

32  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.

33  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 41.

34  Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 36.

35  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.

36  Ibidem, p. 406.

37  Ibidem, p. 405.

38  Ibidem.

39  Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 166.

40  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., 1986, p. 1045.

 

 

 

VIAŢA SPIRITUALĂ A BASARABIEI

 

 

Organizarea bisericească

 

 

 

                        Secretul rezistenţei românilor la rusificare nu poate fi găsit decât în credinţa lor absolută. Pentru a rezista în faţa puhoiului nimicitor care voia să le distrugă limba, obiceiurile, tradiţiile şi cultura, ei nu aveau decât arma credinţei. Şi într-adevăr, cel mai crunt război, purtat de-a lungul celor peste o sută de ani de robire a Basarabiei, a fost dat pentru acapararea sufletului ţăranului român. Acest suflet trebuia mutilat şi schimonosit, pentru ca locuitorii să-şi uite neamul şi limba şi să se transforme într-un alt popor.

                        Dar, întocmai ca cetăţile lui Ştefan cel Mare, care au rezistat tuturor asalturilor turceşti, aşa şi biserica, cetatea în jurul căreia s-a grupat întregul popor, a rezistat oricărui duşman. Biserica a fost dintotdeauna temelia şi sprijinul vieţii poporului nostru. Cât timp ea a rezistat, nici noi n-am murit.

                        Necucerind biserica românească, se poate spune că ruşii nu au avut niciodată Basarabia.

                        În momentul anexării ruseşti, Basarabia aparţinea bineînţeles mitropoliei Moldovei. Ea nu forma nici pe plan religios o provincie aparte, teritoriul ei fiind împărţit între mai multe episcopii, care îşi exercitau influenţa şi asupra altor teritorii româneşti. În nordul Basarabiei, în raiaua Hotinului, fiinţa episcopia Hotinului, apărută după trecerea acelei zone sub directa stăpânire a Imperiului otoman. La fel în sud, raialele din Bugeac şi Tighina erau ataşate mitropoliei Proilavei, cu sediul la Brăila, apoi la Căuşani, care avea în subordinea sa şi Dobrogea, ca şi Oceacovul, puternic populate de români ortodocşi. Şi teritoriul care aparţinea Principatului Moldovei era divizat între două episcopii: judeţele Iaşi şi Orhei ţineau de mitropolia Moldovei şi Sucevei, iar ţinuturile Lăpuşna, Soroca, Codru, Greceni şi Hotărniceni, împreună cu Fălciul din dreapta Prutului, de episcopia Huşilor, înfiinţată în 1592.

                        Dar după anexare, în bunăvoinţa silită pe care dorea să o arate românilor, ţarul Alexandru I a încercat să-i câştige şi prin privilegiile bisericeşti acordate. În 1812 el îi poruncea exarhului Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul lider religios al principatelor sub ocupaţia rusească, să „lucreze un proiect pentru noua eparhie de peste Nistru.” Gavriil s-a achitat cu succes şi a lucrat un plan care, „conformându-se cu evenimentele locale şi ale timpului, va fi destul pentru noua eparhie din această regiune.” De asemenea, spunea Gavriil, noua eparhie trebuia numită „a Chişinăului şi Hotinului”, şi aceasta „deoarece Chişinăul având în această regiune o situaţie centrală, a fost destinat ca sediu pentru guvernământul civil; iar în Hotin a fost cândva episcop ocârmuitor.” (1) Ca urmare, în 1813 a fost desfiinţată episcopia de Hotin, care fiinţa din 1755, şi a apărut mitropolia Chişinăului şi Hotinului. În fruntea ei era acelaşi Gavriil, înălţat la suprema funcţie de mitropolit, un alt privilegiu acordat Basarabiei. Dar pe parcursul stăpânirii ruseşti, acest titlu va oscila permanent: Dimitrie a fost arhiepiscop, Pavel a fost întâi episcop şi apoi arhiepiscop, Serghie a fost arhiepiscop, Isaachie – episcop, Neofit – arhiepiscop, Iacov, Vladimir şi Serafim – episcopi, Anastasie – episcop şi apoi arhiepiscop. După cum se vede, titlul de mitropolit al Basarabiei va dispare odată cu primul ei arhipăstor, care de altfel a fost şi singurul român dintre ei.

                        Tot în 1813, în urma memoriului lui Gavriil, care spunea că şi dincolo de Nistru „ruşi sunt foarte puţini”, (2) eparhiei basarabene i-a fost alipit şi teritoriul fostei Ucraine a Hanului, care aparţinuse Turciei până în 1792. Este vorba despre 77 de biserici situate dincolo de Nistru, în stepa Oceacovului dintre Nistru şi Bug: gubernia Ekaterinoslavului, oraşele Tiraspol, Ananiev, Elisavetgrad, Dubăsari şi Ovidiopol cu ţinuturile înconjurătoare, precum şi gubernia Hersonului cu oraşele Herson, Oceacov, Odesa, Olviopol şi satele din jurul lor. Localităţile româneşti de peste Nistru au aparţinut până în 1791 mitropoliei Proilavei, înfiinţată la 1640. Şi ca un suprem privilegiu, ele au fost atribuite în 1813 mitropoliei basarabene.

                        Gavriil însă mai cerea să se acorde „clerului local aceleaşi drepturi de care se bucură clerul rosienesc.” În plus, stăpânirea civilă să nu se amestece în afacerile care priveau tagma duhovnicească, „cum aceasta se face în Rusia”; de altfel, „şi în Moldova, afară de prinţul domnitor, nimeni nu se amestecă în afacerile duhovniceşti.” (3)

                        Autoritatea lui Gavriil se exercita şi asupra numeroaselor mânăstiri basarabene, unele foarte vechi, care aveau nevoie în continuare de îngrijire. Printre ele se aflau: Vărzăreşti, construită în 1420 de Alexandru cel Bun, Căpriana, ctitorită de Ştefan cel Mare, Hâncul din 1678, Hârbovăţ din 1730, Dobruşa din 1772, Călărăşeuca din 1782, Suruceni din 1785, Coşeleuca din 1786, Răciula din 1797 etc.

                        Iată acum lista completă a episcopilor şi arhiepiscopilor Basarabiei în întreaga perioadă a stăpânirii ruseşti:

                        1. Gavriil (Gavriil Bănulescu-Bodoni) 1813 – 30 martie 1821;

                        2. Dimitrie (Dimitrie Sulima) 18 iunie 1821 – 4 august 1844;

                        3. Irinarh (Irinarh Popov) 12 noiembrie 1844 – 17 martie 1858;

                        4. Antonie (Antonie Şokotov) 17 martie 1858 – 13 martie 1871;

                        5. Pavel (Pavel Lebedev) 13 iunie 1871 – 16 iulie 1882;

                        6. Serghie (Serghei Lapidevski) 21 august 1882 – 12 ianuarie 1891;

                        7. Isaachie (Isaak Polojenski) 12 ianuarie 1891 – 21 noiembrie 1892;

                        8. Neofit (Neofit Nevodcikov) 21 noiembrie 1892 – 26 ianuarie 1898;

                        9. Iacov (Iakov Peatniţki) 26 ianuarie 1898 – 12 ianuarie 1904;

                        10. Vladimir (Vladimir Simkevici) 12 ianuarie 1904 – 16 septembrie 1908;

                        11. Serafim (Leonida Ciceagov) 16 septembrie 1908 – 22 martie 1914;

                        12. Platon (Platon Rojdestvenski) 22 martie 1914 – 5 decembrie 1915;

                        13. Anastasie (Anastasie Gribanovski) 10 decembrie 1915 – 20 iunie 1918;

                        14. Nicodim Munteanu al Huşilor 25 iunie 1918 – 1 ianuarie 1920.

                        În 1813, mitropolia Chişinăului şi Hotinului era împărţită în nouă protoierii, administrând un număr de 775 de biserici. (4) Aceste diviziuni administrative ecleziastice au fost abolite în 1859, fiind înlocuite cu circumscripţia „blagocinilor” sau a superiorilor bisericeşti, al căror număr era variabil, fiind de 34 în 1900. (5) În acelaşi an, clerul ortodox din Basarabia cuprindea 812 persoane. Ei formau pătura duhovnicească, bucurându-se de unele drepturi speciale, precum scutirea de impozite şi de prestarea serviciului militar. Clerul nu era retribuit de stat, ci trăia din ofrandele credincioşilor. Totodată, fiecare biserică avea, pentru uzul preoţilor, câte 33 de hectare de teren. (6)

                        Drepturile clasei clericale erau statuate şi în Aşezământul din 1818, care prevedea: „Dreptăţile şi pronomiile părţii duhovniceşti atrăgătoare de aceia în public mărturisire a credinţelor să vor păzi întru deplina lor ştire şi slobozenie. Partea duhovnicească a legii stăpânitoare a greco-răsăritului se vor folosi cu toate acele privilegii şi venituri, dobindele după hrizoavele moldoveneşti şi apoi de la înaltele ukazuri împărăteşti după unirea cu Rusia.” (7) Prin acest aşezământ, preoţimea (duhovenstvo) forma una dintre cele nouă tagme sau soslovii recunoscute, pe lângă marea nobilime (dvoreanstvo), boiernaşi, mazili, ruptaşi, negustori şi târgoveţi, săteni muncitori de pământ, ţigani şi jidovi.

                        După moartea mitropolitului Gavriil a urmat arhiepiscopul Dimitrie Sulima, un ucrainean crescut în tradiţiile bisericii moldoveneşti şi apărător în bună măsură al identităţii ei. După el a urmat între 1844 şi 1858 Irinarh Popov, un om cult şi cu vederi largi. În timpul său, unii preoţi precum T. Baltagă, T. Lascu şi I. Neagu au tradus cărţi bisericeşti ruseşti în limba română. În sfârşit, între 1858-1871 a fost arhiepiscopul Antonie Şokotov, sub care a apărut primul periodic din Basarabia scris şi în limba română. Este vorba despre Buletinul eparhiei Chişinăului şi Hotinului, bilingv (ruso-român) între 1867 şi 1871, când a redevenit exclusiv rusesc. În timpul lui Antonie Şokotov existau în Basarabia 843 de biserici, dintre care 318 din piatră şi 525 din lemn. (8) După cum aprecia reputatul cercetător basarabean Ştefan Ciobanu: „Până la 1871 toate actele bisericeşti, toate izvoadele făcute prin sate erau scrise în româneşte.” (9)

                        Antonie Şokotov a făcut o nouă împărţire administrativă a eparhiei, amintită mai sus, prin care desfiinţa protoieriile de judeţe. Înfiinţa în schimb 35 de ocoluri bisericeşti sau ocruguri blagocineşti. În fruntea acestor ocoluri sau decanate a aşezat câte un protoiereu sau blagocin. Făcându-se numărătoarea amintită a bisericilor, s-a stabilit numărul de cliroşi pentru fiecare biserică (toate posesiunile bisericeşti ale eparhiei basarabene de dincolo de Nistru fuseseră desprinse de ruşi încă în 1837). Bisericile cu un cliros erau în satele cu mai puţin de 57 de familii, cele cu doi cliroşi în localităţile cu până la 150 de familii şi cu trei cliroşi la oraşe şi târguri cu mai mulţi preoţi şi diaconi. Ca urmare, numărul bisericilor dispunând de personal bisericesc complet era redus acum la 46. (10)

                        De asemenea, în 1870 preoţii care nu cunoşteau limba rusă primeau un răgaz de şase luni ca să o înveţe, altfel vor fi înlocuiţi în şcolile parohiale. Începea cumplita prigoană a deceniului opt, chiar dacă, pe vremea lui Şokotov, pe lângă limba rusă continua să fie folosită şi limba română în biserici, putându-se chiar tipări în continuare cărţi bisericeşti româneşti.

                        Prigoana cea mare împotriva bisericii româneşti începea sub episcopul Pavel Lebedev, dar de ea ne vom ocupa mai târziu, ea neavând mare importanţă pentru problema administrării ecleziastice, abordată în paginile de faţă. În această direcţie, Pavel nu s-a remarcat în mod deosebit.

                        1882 a fost fericitul an al despărţirii Basarabiei de arhiepiscopul Pavel. A urmat până în 1891 Serghei Lapidevski, care a înţeles că abuzurile depăşiseră orice limită şi a făcut unele concesii, permiţând utilizarea şi a limbii române în biserici şi înfiinţând tipografia arhidiecezală de la mânăstirea Noul Neamţ, situată în localitatea Chiţcani din judeţul Tighina. În ianuarie 1891, Serghei Lapidevski era transferat la mitropolia din Odesa. Mai puţin importanţi datorită scurtelor perioade în care s-au aflat în Basarabia au fost arhiepiscopii Isaak Polojenski (1891-1892) şi Neofit Nevodcikov (1892-1898).

                        Mai important prin realizări a fost episcopul Iakov Peatniţki (1898-1904), care a înfiinţat la Chişinău „Înfrăţirea ortodoxă misionară a Naşterii Domnului.” Aceasta a editat numeroase broşuri, cărticele şi foi volante. Episcopul ceru ca ele să apară şi în limba română, argumentându-şi cererea către Sinodul din Petersburg astfel: „În cele mai multe din satele Basarabiei, populaţia ortodoxă se compune în mare parte şi adesea chiar exclusiv din moldoveni, care cunosc numai limba moldovenească şi cu desăvârşire nu înţeleg limba slavă bisericească sau pe cea rusească.” (11) Ca urmare, această cerere a sa a fost aprobată în 1900.

                        O tipografie bisericească românească a fost deschisă însă abia în 1904, de episcopul Vladimir Simkevici (1904-1908). În această tipografie a văzut lumina zilei primul număr al periodicului bisericesc Luminătorul, la 25 ianuarie 1908. După Vladimir a urmat Leonida Ciceagov, care ca episcop era numit Serafim, şi care prin intoleranţa de care a dat dovadă s-a apropiat în multe cazuri de predecesorul său Pavel Lebedev. Ca o reacţie la aceasta a fost apariţia în Basarabia a numeroase secte şi erezii religioase, care nu se mai subordonau episcopiei din Chişinău. Între aceste nenumărate secte îi putem menţiona pe inochentişti, pe studişti, pe popovţi, bez popovţi, duhoborţi, molocani, priguni, chlâstî, scapeti, stramnichi etc.

                        Instabilitatea episcopilor şi arhiepiscopilor Basarabiei se va accentua în perioada primului război mondial, unii fiind transferaţi în alte locuri, precum Platon Rojdestvenski la Odesa în decembrie 1915, alţii nevoiţi să se plece în faţa evenimentelor, precum Anastasie Gribanovski, care împreună cu întreg clerul superior rusesc din Basarabia a părăsit-o definitiv la 23 iunie 1918. El a fost urmat de românul Nicodim de Huşi şi de la 23 februarie 1920 de Gurie Botoşăneanu.

 

 

Note:

1    Iustin Frăţiman, Studiu contributiv la istoricul mitropoliei Proilavia (Brăila), Chişinău, 1923, p. 117.

2    Nicolae Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931, p. 32.

3    Ibidem, p. 33.

4    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 27.

5    Ibidem.

6    Ibidem.

7    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 187.

8    Ibidem, p. 230.

9    Ibidem, p. 230-231.

10  Ibidem, p. 230.

11  Ibidem, p. 233.

 

 

 

Biserici şi mânăstiri

 

 

                        De la domnitorii Moldovei, Basarabia a moştenit nenumărate lăcaşuri de cult pentru luminarea şi alinarea credincioşilor de la oraşe şi sate. O veritabilă reţea de mânăstiri îi împânzea teritoriul la începutul secolului al XIX-lea, unele adăugându-i-se ceva mai târziu. Ca şi în restul teritoriului românesc, mânăstirile erau răspândite pe întreaga suprafaţă a provinciei. Din punct de vedere geografic, ele erau plasate aici în trei zone distincte: primul grup în zona din jurul Chişinăului, cuprindea mânăstirile Vărzăreşti, Hâncul, Suruceni, Căpriana şi Condriţa; al doilea grup era în zona Orheiului şi cuprindea următoarele lăcaşuri: Hârjauca, Hârbovăţ, Răciula, Frumoasa, Ţigăneşti, Tabăra, Curchi cu schitul Pripiceni şi Hirova; în sfârşit, grupul de pe Nistru, aflat tot în preajma Orheiului: Coşeleuca, Saharna cu schitul Ţipova, Călărăşeuca, Jabca şi Dobruşa. Pe lângă aceste 18 mânăstiri, se mai afla în judeţul Ismail şi mânăstirea Cetatea, cu schiturile Terapont şi Borisovca.

                        După cum s-a mai arătat, marea majoritate a acestor mânăstiri aveau câteva secole vechime şi fuseseră ctitorite de voievozi, boieri sau oameni simpli moldoveni, care s-au îngrijit de menţinerea bunei lor stări. Astfel, mânăstirea Vărzăreşti este ctitoria lui Alexandru cel Bun; Căpriana, a lui Ştefan cel Mare; tot la Căpriana şi-a scris celebra sa cronică în secolul al XVI-lea egumenul Eftimie, relatând evenimentele petrecute în istoria Moldovei între anii 1551 şi 1554; Dobruşa a fost înfiinţată în 1772 de către monahul Ioasaf de la Probota; Hârbovăţ (1730) de boierul Constantin Carpuz; Hâncul (1678) de marele stolnic Mihalcea Hâncul; Hârjauca (1780) de ieromonahul Vasnufie de la mânăstirea Neamţului, cu sprijinul boierului Niculiţă; Noul Neamţ de către monahii veniţi de la mânăstirea Neamţului din Moldova; Suruceni (1785) de ieromonahul Iosif, cu sprijinul pitarului Casian Suruceanu; Călărăşeuca (1782) de Hagi Marcu Donici din Moghilăul de peste Nistru; Coşeleuca (1786) de răzeşiţa Maria Tocanov din satul Cotiujeni; Răciula (1797) de preoţii satului Păşcani: Andrei Roşca şi Ioan Roşca, cu sprijinul a doi răzeşi din localitate: Simeon Strat şi Constantin Strat; Tabăra de boierul Gheorghe Rusu etc.

                        După cum se vede din aceste date, aproape toate mânăstirile Basarabiei existau deja la 1812, anul anexării forţate la Rusia. În perioada dominaţiei ruseşti nu a fost construită decât mânăstirea Neamţu Nou (1864), dar nici aceasta de ruşi sau cu sprijinul ruşilor, ci de monahii veniţi de la mânăstirea Neamţului situată în Moldova din dreapta Prutului.

                        În schimb, nenumărate mânăstiri şi schituri basarabene, care de asemenea existau la 1812, au fost desfiinţate de ruşi: Cărătura, Cosovăţ, Lometa, Rezina, Soroca, Ciura, Borzeşti, Butuceni, Cocorozeni, Fântâna Doamnei, Hârtop, Grădişte, Ignăţei, Peştera, Poiana, Popăuţi, Râşca, Rudi, Verejeni etc.

                        Sub ruşi, cele trei grupuri de mânăstiri amintite constituiau trei protoierii sau blagocinii, cu centrele respectiv la Chişinău, Orhei şi Soroca. Clerul era de două categorii: „clerul negru”, sau regular, şi „clerul alb”, sau secular. Blagocinii („clerul negru”) trebuiau să supravegheze pe stareţii (nastoiateli) şi stareţele (nastoiateliţile) mânăstireşti.

                        Mânăstirile fuseseră înzestrate de către ctitorii lor şi de adăugători cu moşii, ale căror întinderi variau după vremuri şi îmărejurări. În vremea stăpânirii ruseşti, mânăstirile Căpriana şi Condriţa au fost închinate noii mitropolii din Chişinău, iar celelalte au obţinut reconfirmarea posesiunilor lor. În acest sens, Aşezământul din 1818 prevedea că „orice avere ce va fi dreaptă a bisericilor şi mânăstirilor oblastiei a tuturor de obşte credinţelor adecă: satele, săliştile, câşlele, păscăriile şi acareturi, aşişderea ţiganii, capitalurile de bani şi alte afierosiri întărite prin hrisoave sau zapise, vor rămâne în veci ale lor averi şi se vor apăra pe dreptatea averilor haznalei.” (1) Dar averile mânăstirilor erau foarte modeste în general, singura mai bogată fiind Căpriana, care avea moşii cu o suprafaţă de aproape trei ori mai mare decât ale tuturor celorlalte la un loc.

                        Dar numărul mânăstirilor va fi încontinuu redus. Înainte de anexare, fuseseră aproximativ 40 de mânăstiri şi schituri în Basarabia. (2) Numărul acesta mare de mânăstiri îşi găseşte explicaţia şi în respectul pe care poporul îl nutrea faţă de călugări. De aceea, în 1862 mai funcţionau 10 mânăstiri şi 8 schituri. (3) Rolul pe care ele l-au jucat în viaţa poporului obidit a continuat însă să rămână esenţial, cum remarca şi cel mai mare istoric bisericesc basarabean, Nicolae Popovschi: „Mânăstirile, cu toate neajunsurile lor, cu tot primitivismul credinţei şi al traiului călugăresc, erau pentru popor adăposturi de cele mai curate suflete, de cele mai înalte aspiraţiuni. Şi în împrejurări mai grele, fie de boală, fie de cumpănă în viaţă, moldovenii basarabeni şi la începutul secolului al XIX-lea, ca şi în perioadele precedente, alergau la călugării din mânăstiri după rugăciuni şi mângâiere.” (4)

                        Ca urmare, nu era de mirare că un rusificator făţiş precum arhiepiscopul Pavel Lebedev putea declara mânăstirile româneşti din Basarabia drept „cuiburi de ignoranţă”, călugării fiind „de moravuri grobiene, îndărătnici şi vrăjmaşi limbii ruseşti şi slujbei slavone.” (5) Aceasta era suprema recunoaştere din partea ruşilor că mânăstirile au constituit un atu principal în lupta românilor pentru păstrarea existenţei naţionale.

                        Numeroase erau şi bisericile în Basarabia la începutul secolului al XIX-lea. După unele date, se pare că în clipa anexării la Rusia existau în regiune 749 de biserici, (6) iar după altele, chiar 775, dintre care 40 erau zidite din piatră, una din cărămidă şi toate celelalte din lemn. Pe lângă acestea, mai existau de asemenea şi unele biserici deja părăsite, „pe care nimeni nu le ia în seamă” la numărătoare. (7)

                        Şi printre biserici se remarcau unele cu o vechime demnă de menţionat. Astfel, cea mai veche biserică cunoscută din Basarabia a fost cea a Sfântului Ioan cel Nou din Cetatea Albă, zidită prin secolele al XIII-lea sau al XIV-lea, iar unele estimări merg până în secolul al XI-lea. Din secolul al XVII-lea datau bisericile Sfântul Dimitrie din Orhei şi Sfântul Nicolae din Chilia Nouă, ambele ridicate de domnitorul Vasile Lupu. Un tip special de biserici, specific Basarabiei, îl formează cele săpate în piatră, precum cele două biserici de la Butuceni şi cele de la Tribujeni, Saharna, Neporotova şi Ţipova, toate situate în zona de nord-est, spre Nistru. Dar cele mai multe biserici basarabene fuseseră înfiinţate în secolul al XVIII-lea. Printre ele, cele mai vechi erau cele de la Camenca şi Petruşeni, ridicate la 1702, cea de la Rângaci (1730), cea de la Berestie (1735) etc.

                        În timpul dominaţiei ruseşti a continuat construirea de biserici, astfel încât la sfârşitul secolului al XIX-lea numărul lor se ridica la 843, revenind o biserică ortodoxă pentru aproximativ 1.500 de locuitori, sau o biserică pentru un spaţiu de 48 de kilometri pătraţi. (8) Pe lângă acestea, în aceeaşi perioadă mai existau în Basarabia patru biserici catolice (la Chişinău, Hotin, Bălţi şi Tighina), şase biserici protestante (una la Chişinău şi cinci în satele germane) şi 17 sinagoge evreieşti. (9)

                        Bisericile, ca şi mânăstirile, au fost şi au rămas focare de conservare a limbii, tradiţiilor şi culturii româneşti. Ele nu au abandonat, în ciuda celor mai crunte represiuni, niciodată cultura poporului. În amintirile sale, Nicolae Popovschi relata despre faptul că în biserica din comuna Visterniceni de lângă Chişinău se păstrau numeroase cărţi româneşti tipărite la mânăstirea Neamţului, iar rusească nu era decât o singură Evanghelie. Aceasta era scoasă la iveală de către preoţi doar la Paşti, când slujba se făcea în ambele limbi. Dar diaconii nici nu ştiau ruseşte. Tot el menţiona că situaţia era identică la Vărzăreşti, Lozova, Cioreşti, Corneşti, Străşeni etc. (10) Abundente erau şi mărturiile altora cu referire la acelaşi subiect. Rusul Ganiţki scria: „În schitul Condriţa slujba bisericească se săvârşeşte numai în limba moldovenească şi călugării vorbesc între ei numai moldoveneşte.” Gheorghe Bivol, preot la Tătăreşti, recunoştea: „Slujba bisericească s-a săvârşit înainte şi acum în limba moldovenească.” Preotul Grigore Popescul de la Frăsineşti spunea: „În această biserică slujba bisericească s-a săvârşit întotdeauna în limba moldovenească.” Grigore Nemţean de la biserica Cuicuri-Menjira: „Slujba bisericeacă s-a săvârşit întotdeauna în această biserică pe moldoveneşte.” În descrierea mânăstirii Curchi făcută în Kişinevskaia Eparhialnâia Vedomost se scria: „Mai înainte slujba bisericească în mânăstirea Curchi se făcea în limba moldovenească, dar cu stăreţia lui Varlaam slujba se face şi în moldoveneşte şi în limba slavonă bisericească.” Florov: „În biserica din Corneşti slujba bisericească până la 1853 s-a săvârşit întotdeauna în limba moldovenească… Acum slujba se săvârşeşte în limbile moldovenească şi slavonă bisericească.” Iusipenko: „În biserica din Cimişlia slujba bisericească a început să se săvârşească în slavoneşte după anul 1865.” Preotul din satul Batâr scria că parohienii, fiind români, ascultau „cu neplăcere” slujba în limba slavonă, care se făcea însă numai „uneori” în biserica parohiei. Iar preotul din Găleşti scria: „Serviciul divin se face în limba moldovenească, deoarece locuitorii satului Găleşti sunt moldoveni de baştină, sincer devotaţi religiei… care, însă, cred că introducerea slujbei dumnezeieşti în altă limbă decât cea moldovenească poate cumva să schimbe învăţătura şi ordinea acelor dogme de credinţă şi orânduieli, pe care le-au moştenit de la strămoşii lor.” (11)

                        Prin urmare, cu greu s-ar mai putea susţine că biserica ar fi fost un „instrument” folosit de stat pentru exploatarea nemiloasă a poporului muncitor!

 

 

 

Note:

1    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 241.

2    Gheorghe Cunescu, Patru mânăstiri din Basarabia, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 2/1992, p. 40.

3    Alexandru Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 76.

4    Ibidem.

5    Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei, Bucureşti, f.a., p. 31.

Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice. Înfăptuiri româneşti, Chişinău, 1942, p. 29.

7   Ştefan Ciobanu, Biserici vechi din Basarabia. Din bibliotecile ruseşti, Chişinău, 1924, p. 1-2.

8    Zamfir Arbore, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, p. 508.

9    Ibidem, p. 517.

10  Nicolae Popovschi, Românismul în Basarabia şi unirea, Iaşi, 1922, p. 8.

11  Alexandru David, Tipăriturile româneşti în Basarabia sub stăpânirea rusă (1812-1918). Bibliografie, Chişinău, 1934, p. 11-12.

 

 

 

Cultura bisericească

 

 

 

                        Dar care a fost rolul bisericii româneşti în păstrarea fiinţei etnice a locuitorilor Basarabiei? Iată cum răspundea la această întrebare istoricul bisericii basarabene, protoiereul Ioan Stoicov: „Când se vorbeşte de biserica românească, se vorbeşte de neamul românesc, pentru că biserica la noi a fost în strânsă legătură cu neamul. Bucuriile neamului, după câte o biruinţă a voievozilor asupra păgânilor şi nesăţioşilor vecini se cântau între zidurile bisericilor noi, cu glasurile duhovniceşti, şi poporul în frunte cu preoţii lor mulţumeau lui Dumnezeu, iar când se abătea vreo furtună de vifor mare, năvălirile puternice ale barbarilor asupra hotarelor noastre, toţi strămoşii îşi îndreptau nădejdea lor spre «Domnul cel tare în război» şi în calea pribegiei ei purcedeau laolaltă cu aceiaşi duhovniceşti părinţi ai lor ca să le întărească inimile şi braţele cu sfintele cuvinte din cărţi şi porunci dumnezeieşti.” (1)

                        „E cunoscută însemnătatea bisericii în viaţa poporului nostru, confirma publicistul ardelean Ion Mateiu, refugiat la Chişinău spre sfârşitul primului război mondial. Ea n-a fost numai păstrătoarea credinţei strămoşeşti, ci şi mângâietoarea caldă în suferinţele ce le-am îndurat de-a lungul veacurilor şi povăţuitoarea înţeleaptă pe cărările vieţii noastre istorice…

                        Prin ea ne-am apărat până în ziua de azi limba şi naţionalitatea împotriva duşmanilor. Dacă poporul românesc a fost în stare să trăiască neîntrerupt de două mii de ani fără a fi nimicit, vrednicia este a bisericii, care ne-a fost totdeauna scut şi acoperământ nebiruit. Fără biserică sau cu o biserică înstrăinată, neamul nostru e osândit să piară.” (2)

                        Limba română era la fel de strâns legată de biserică, cu ajutorul căreia s-a conservat. O spunea foarte clar şi marele poet basarabean Alexei Mateevici, preot totodată, în capodopera sa şi a Basarabiei, Limba noastră:

                                    „Limba noastră-i o comoară

                                    În adâncuri înfundată,”

                        dar, în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură,

                                    „Limba noastră-i vechi izvoade,

                                    Povestiri din alte vremuri.” (3)

                        Limba noastră e biserica noastră şi e istoria noastră!

                        Primul lider religios a fost în Basarabia anexată ardeleanul de origine Gavriil Bănulescu-Bodoni, o personalitate de prim rang în viaţa provinciei din acea perioadă. El era practic întâia persoană a Basarabiei, sau, cum spunea Kasso, „singurul om al provinciei care avea o autoritate morală”, (4) şi tocmai de aceea pentru el ţarul Alexandru I avea un respect special şi deplină încredere.

                        Printre marile sale realizări a fost şi deschiderea în 1813 la Chişinău a unei tipografii pentru editarea cărţilor bisericeşti necesare în întreaga regiune. Această „tipografie eparhială moldovenească” a avut o importanţă covârşitoare în răspândirea cărţilor religioase atât în Basarabia, cât şi peste Nistru, şi chiar peste Prut, practic în toate zonele unde a existat dintotdeauna o numeroasă populaţie românească. Activitatea tipografiei eparhiale a fost foarte rodnică, în special în primii ei ani, numai între 1813-1821 tipărindu-se în jur de 20.000 de exemplare de cărţi în limba română. (5) Aici au apărut în româneşte Catehismul, Molitvelnicul, Psaltirea, Mineul, toate traduse din limba rusă sub îngrijirea mitropolitului Gavriil însuşi. Iar în 1817, anul când s-a început zidirea bisericii catedrale din Chişinău (care va fi terminată în 1836), în tipografia românească apărea Noul Testament. Mai târziu vor apărea cărţi „despre datoriile preoţilor”, adică Bucoavne, precum şi Triodul, Evanghelierul, Nomocanonul, Antologia, Octoihul etc. Unele dintre ele au fost foarte des reeditate, ajungându-se până la 13 ediţii. (6)

                        În 1819 era tipărită la Petersburg chiar o Biblie în limba română. Ea a fost copiată după Biblia de la Bucureşti a lui Şerban Cantacuzino din 1688, şi s-a bucurat de o mare răspândire în Basarabia, ajungând extrem de populară şi de căutată şi în Moldova din dreapta Prutului.

                        Mitropolitul Gavriil a avut o activitate foarte fructuoasă şi în domeniul învăţământului bisericesc. Primele şcoli româneşti de după 1812 au apărut tot cu ajutorul bisericii. În 1813 a fost deschis la Chişinău Seminarul teologic, în 1816 pe lângă Seminar a apărut şi un pension, iar apoi au fost deschise şcoli parohiale la Chişinău, Bălţi, Ismail, Hotin şi Tighina. După cum spunea şi Onisifor Ghibu, „într-o vreme, în care la Iaşi seminarul românesc tânjeşte în mod deplorabil, iar cultura greacă se bucură de o nouă înflorire, la Chişinău, mitropolitul, ardelean de origine, Gavriil Bănulescu-Bodoni, deschide în anul 1813 în condiţii incomparabil superioare un Seminar, care în timp de şase ani de zile ajunge la o organizare deplină, prin înfiinţarea succesivă a claselor: pregătitoare, gramatica, sintaxa, poezia, retorica, infima, filosofia şi teologia.” (7) Cărţile necesare elevilor au fost aduse din Transilvania, de la Blaj, dintre cele tipărite de marele Gheorghe Şincai.

                        Reprezentând cea mai înaltă autoritate morală a provinciei, ar fi fost normal să se dea întotdeauna ascultare glasului mitropolitului, care era cel mai bun cunoscător al situaţiei locale. Dar n-a fost întotdeauna aşa. De exemplu, în 1813 Gavriil cerea să fie numit guvernator al Basarabiei boierul moldovean Ilie Catargiu, fapt despre care cercetătorul rus Jmakin avea să spună: „Guvernul rus din nefericire n-a ţinut deloc seamă de recomandarea făcută de un om încercat – mitropolitul Chişinăului, şi prin aceasta şi-a făcut rău şi lui, şi provinciei basarabene.” (8)

                        Până la moartea sa timpurie din 1821, mitropolitul român a organizat toate instituţiile bisericeşti ale provinciei, păstrându-le caracterul românesc, şi a luptat şi a susţinut cauza moldovenească şi autonomia Basarabiei, în limitele impuse de stăpânirea rusească.

                        Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a murit la 30 martie 1821, fiind înmormântat cu mare jale la mânăstirea Căpriana. Pe mormântul său a fost pusă următoarea inscripţie: „Numele lui va trăi între neamuri, înţelepciunea sa o vor recunoaşte-o oamenii şi lauda lui o va mărturisi-o biserica.” (9)

                        Iată cum îl caracterizează pe Gavriil istoricul Popovschi: „Credem că faptele ne îndreptăţesc să spunem că această problemă a patriotismului se pune greşit cu privire la întâiul arhipăstor al Basarabiei. Mitropolitul Gavriil n-a fost patriot în înţelesul obişnuit al acestui cuvânt; conceptul de cultură a neamului, de conştiinţă naţională nu exista pentru el. E adevărat, în dispoziţiunile sale Gavriil repeta, nu o dată, unele măsuri luate încă în trecut de domnitorii români; de asemenea, se ridică de multe ori în apărarea poporului moldovenesc din Basarabia, precum şi a vechilor lui datini. Dar tot el stăruia să îndeplinească poruncile stăpânirii ruse cu cea mai mare stricteţe şi nu sta la îndoială să scoată din slujbă, chiar din propria-i iniţiativă, elementele locale băştinaşe, înlocuindu-le cu altele străine, care păreau a fi mai potrivite pentru atingerea scopului principal: introducerea vieţii eparhiale din Rusia. Pe de altă parte, apărarea locuitorilor moldoveni era în spiritul şi vederile politicei de atunci a guvernului ţarist faţă de Basarabia. E cunoscut rolul, cu totul neînsemnat, al limbii moldoveneşti în programul Seminarului de pe vremea lui Gavriil. Binele naţional pentru el se reducea la condiţiunile exterioare ale vieţii poporului, şi odată ce imperiul puternic al ţarului asigura popoarelor ce-i erau supuse o viaţă mai liniştită, Gavriil dorea, cu toată sinceritatea, să aducă sub sceptrul ţarului tot neamul românesc.” (10)

                        A urmat în scaun Dimitrie Sulima, despre care marele istoric Ion Nistor scria: „Noul arhipăstor al Basarabiei, deşi rus de felul său, n-a încercat să despoaie biserica basarabeană de străvechiul ei caracter moldovenesc şi nici nu s-a abătut de la calea bătătorită de marele său înaintaş.” (11)

                        Sub oblăduirea lui au continuat să apară numeroase cărţi bisericeşti. În 1835, la insistenţele sale, dicasteria duhovnicească din Chişinău a fost transformată în consistoriu bisericesc, având atribuţii administrative, judecătoreşti şi de control. Controlul se referea mai ales la actele stării civile, preoţii îndeplinind în Basarabia şi funcţia de ofiţeri ai stării civile. Erau de asemenea desfiinţate vechile protopopiate moldoveneşti, eparhia împărţindu-se în opt protoierii sau decanate, având în frunte câte un protopop sau blagocin. Dimitrie a scris chiar şi nişte „Instrucţiuni pentru blagocini”, arătând drepturile şi îndatoririle acestora.

                        În 1837 au fost desprinse de arhidieceza basarabeană ţinuturile româneşti de peste Nistru, fiind cuprinse în noua arhidieceză a Odesei şi Hersonului. Prin aceasta s-a dat o grea lovitură românilor transnistrieni, care şi-au pierdut astfel legăturile seculare bisericeşti cu românii basarabeni şi au fost expuşi direct la rusificarea prin biserică.

                        Dimitrie Sulima a murit la 4 august 1844, fiind înmormântat în biserica soborului (catedrala) din Chişinău, terminată în 1836, în timpul arhipăstoriei sale.

                        Urmaşul său, Irinarh Popov, îndeplinise anterior misiuni îndelungate în Italia şi Grecia, însuşindu-şi multe elemente din cultura acestor ţări. În Basarabia, el petrecea cu predilecţie la vechea mânăstire Hârjauca, de unde a fost mutat la 17 martie 1858 ca arhiepiscop al Cameniţei.

                        Irinarh a fost un apărător călduros al drepturilor locuitorilor români. De exemplu, el ordona de „a obliga pe părintele Muranevici să dea explicaţii catihetice în limba moldovenească, dacă parohienii lui nu înţeleg pe cea rusească.” Tot el scria oberprocurorului Sinodului rus: „Majoritatea populaţiei (Basarabiei) sunt moldoveni, pentru care serviciul divin se face în limba moldovenească şi astfel absolvenţii seminariilor mai îndepărtate nu pot fi întrebuinţaţi aici cu folos, din cauză că ei nu cunosc limba moldovenească.” (12)

                        După plecarea lui a început cu adevărat greul şi pentru biserica basarabeană. Culmea asaltului rusesc a fost dată în anii 1871-1882, când în fruntea bisericii din Basarabia a fost adus episcopul (avansat apoi ca arhiepiscop) Pavel Lebedev. Pentru activitatea sa aici, majoritatea ruşilor n-aveau decât cuvinte de laudă, precum Batiuşkov: „Activitatea sa a fost foarte utilă pentru provincia Basarabiei după tratatul de la Berlin (1878), prin care a revenit la Imperiul rus acea parte a Basarabiei de unde pătrundea între noi românizarea; ea (activitatea) a fost indiscutabil utilă nu numai Departamentului sinodal, ci la fel şi «părţii laice şcolaro-pedagogică» a provinciei.” E clar, nu? Sau cum ne lămurea scriitorul Zozulinov, că Pavel a fost „cel mai bun propagator al limbii şi spiritului rusesc în viaţa clerului şi forţa cea mai puternică pentru rusificarea provinciei.” (13) Din cauză că preoţii nu ştiau ruseşte, Pavel a închis nu mai puţin decât 336 de biserici de la sate. (14) Cu aceeaşi râvnă a combătut şi „schisma lipoveană” din zona Ismailului, luptând cu ardoare împotriva „vechii ortodoxii.”

                        Dar faptul că Pavel a trecut la arderea cărţilor româneşti era criticat şi de unii scriitori ruşi, precum Durnovo, care îl caracteriza ca un „act de vandalism grosolan şi fără pereche.” (15) Iar despre scoaterea din funcţie a vechilor preoţi români, Ion Nistor relata: „Călugări şi preoţi octogenari, gârboviţi în slujba altarului dumnezeiesc, propovăduitori ai dragostei şi bunei înţelegeri între oameni, erau izgoniţi ca nişte slugi rele şi necredincioase de la altarul Dumnezeului părinţilor noştri, pentru că nu înţelegeau să-l proslăvească în altă limbă, decât în cea strămoşească, plăcută lui Dumnezeu şi îngerilor din cer.” (16)

                        Iată cum îl caacteriza pe Pavel Lebedev acelaşi Nicolae Popovschi: „E lucru cert că arhiepiscopul Pavel a fost un agent credincios al stăpânirii ţariste şi-n privinţa aceasta, el, în fond, nu se deosebea prea mult de înaintaşii săi – Antonie, Irinarh şi chiar de mitropolitul Gavriil: cu toţii au fost arhipăstori devotaţi Rusiei, căreia i-au slujit cu credinţă, fără nicio şovăire. Deosebirea însă era aceea, că pe când la unii (Gavriil) acest devotament rămânea într-o formă vagă, într-un spirit nebulos-romantic, specific epocii de atunci, iar la alţii (Irinarh) se manifesta printr-un îngust program practic, la Pavel, mulţumită împrejurărilor timpului, acest devotament a ajuns să ia forma unei întregi concepţii politico-sociale cu temeinice baze ideologice, care atingeau în cuprinsul lor chiar şi raporturile internaţionale…

                        Astfel că, între arhiepiscopul Pavel şi predecesorii săi aflăm o singură deosebire: aceea că el proceda cu mai multă energie, mai hotărât şi mai consecvent. Şi acest fapt se datoreşte, în primul rând, timpului său, care cerea tuturor o voinţă tare şi o atitudine militantă, însă nu mai puţin el se datoreşte şi însuşirilor lui personale: un temperament de luptător aprig şi de înfocat patriot rus. De aici şi renumele lui de cel mai crud împilator al moldovenilor basarabeni, – pe când alţi chiriarhi, tot atât de rusificatori, au rămas cu renumele de arhipăstori blânzi, unii chiar cu aureola nemeritată de patrioţi români.” (17)

                        Situaţia s-a mai ameliorat abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. După 1900, sub Iakov Peatniţki, au apărut deja broşuri şi cărţi religioase în limba română, inclusiv o ediţie a operei monumentale „Vieţile sfinţilor”. În octombrie 1900, în răspunsul său la memoriul episcopului, Sfântul Sinod încuviinţa să se editeze la Chişinău şi broşuri cu conţinut religios şi moral „în limba moldovenească cu litere chirilice, paralel cu textul rusesc, ba şi fără el, după ce mai întâi manuscriptele vor fi înaintate spre cercetare cenzorilor.” (18) Drept cenzori au fost numiţi profesorul de seminar Constantin Popovici şi preotul Mihail Ceacâr.

                        Noi paşi s-au făcut în vremea episcopului Vladimir Simkevici, care a luat chiar hotărârea de a-i scoate pe moldoveni din „întunericul şi umbra neştiinţei.” Ca urmare, el a învăţat limba română şi a reintrodus, după o îndelungată absenţă, studiul ei în Seminarul din Chişinău, plătind pe profesorii acestei discipline din propriul său buzunar. El obţinu aprobarea Sfântului Sinod pentru a tipări cărţi liturgice şi rituale în româneşte, spunând: „Dorinţa clerului de a-şi avea tipografia sa este şi dorinţa mea; mă voi bucura din tot sufletul când voi vedea îndeplinită această dorinţă.” El mai arăta că slujba bisericească trebuia făcută fiecărui popor în limba sa maternă, şi nu ca la catolici, unde se face numai în latină. După deschiderea tipografiei, Vladimir îşi exprima următoarea speranţă: „Cărţile ce se vor tipări în această tiparniţă să se răspândească cât mai repede în popor, doar s-ar mai risipi întunericul cel mare, în care zac moldovenii.” (19)

                        Nici această fericire n-a ţinut mult, căci în Basarabia a fost trimis episcopul Serafim, în realitate Leonida Ciceagov, fost ofiţer în armata rusă şi strănepotul amiralului de la 1812. Despre acesta, Durnovo îi scria lui Pavel Gore: „Preasfinţitul Serafim este un nemernic în adevăratul sens al cuvântului şi un vrăjmaş al neamului românesc; el l-a doborât pe episcopul Vladimir.” De altfel, Serafim spunea că: „Basarabia şi poporul moldovenesc sunt pământ şi populaţie de guvernământ rusesc. De aceea trebuie să urmărească scopurile statului şi unificarea popoarelor prin limba rusească.” De aceea, nu est de mirare că o ţărancă basarabeancă îi spunea acestuia: „Dumnezeu care hrăneşte păsările se va ocupa şi de noi; sfinţia voastră a uitat însă că pe lângă trup noi mai avem şi suflet.” (20)

                        Părerea lui despre români reiese clar dintr-un raport al său înaintat către Sinod în 1910: „Partidul românofililor din Basarabia este compus numai din 15-20 preoţi, dar spre părere de rău, din cei mai talentaţi, puternici, muncitori, cu influenţă în eparhie. Lupt contra partidului separatist, care tinde să înveţe pe moldoveni limba cultă românească. Românofilismul în Basarabia are oarecare putere, precum şi bază. El provine din conştiinţa preoţilor că poporul nu ştie limba rusească; şcolile au dat un procent neînsemnat de ştiitori de carte rusească; masa mare a poporului nu înţelege limba rusească bisericească, de aceea când slujba se făcea pe slavoneşte, românii stăteau în biserică neînţelegând şi apoi au început să se dezveţe să meargă la biserică şi în sfârşit s-au oprit cu totul în dezvoltarea religioasă, au început să cadă în vicii şi superstiţii.” (21)

                        Aşa era, după cum remarca în 1913 şi doctorul Kaţovski: „Cât priveşte analfabetismul şi lipsa de cultură a masei populare – aceste condiţii au o influenţă imensă asupra ivirii diferitelor epidemii psiho-religioase. Basarabia, după cât se ştie, nu se poate lăuda cu abundenţa de şcoli. În sfârşit, aş fi vrut să atrag atenţie încă asupra unei condiţii importante care a uşurat ivirea inochentismului – rusificarea energică a clerului. Foarte deseori se dau parohii persoanelor care nu ştiu deloc limba română. Masa poporului, lipsită de legătura sufletească cu preotul, în mod natural se duce acolo unde-şi poate găsi această legătură şi cade sub influenţa lui Inochentie, Theodosie, Gherasim.” (22)

                        Iată cum îl descria Nicolae Popovschi pe Serafim: „În toate manifestările sale, Serafim a fost un aprig centralist, un patriot rus înflăcărat şi un luptător neîmpăcat contra «păgânismului nou, care stăruie să surpe ortodoxismul»… Serafim – nu vom tăgădui – era un om capabil, poate chiar şi sincer în aspiraţiunile lui, însă cu toate aptitudinile şi sinceritatea lui, nu era în stare să privească destinele statului în perspectivă istorică, nu pricepea idealurile înalte ale bisericii lui Christos, şi cu toate cuvântările lui, rostite cu mult avânt şi pline de idei frumoase, totuşi, în realitate, el n-a trecut în năzuinţele şi activitatea lui mai departe de tendinţele şi scopurile patrioţilor din «Asociaţia adevăraţilor ruşi».” (23)

                        Întotdeauna biserica românească s-a preocupat de înălţarea prin cultură a poporului. În Basarabia, nenumărate şcoli funcţionau pe lângă biserici. În continuare selectăm la întâmplare câteva mărturii despre ce a însemnat biserica pentru şcoala românească, asigurând cititorul că situaţia era aceeaşi în întreaga regiune. N. Ciachir spunea: „Părintele Zaharia, voind să scoată pe parohienii săi din întunericul ignoranţei la lumina cărţii şi a-i îndruma pe calea deşteptăciunii, fără vreun imbold din partea cuiva, a deschis în casa sa proprie şcoala începătoare. Fiind inspirat numai din dragoste către aproapele, el întotdeauna găsea timp, pe lângă ocupaţiunea sa directă de păstor şi cea de bun gospodar, pentru ca să-i înveţe pe doritorii de carte fără vreo recompensă materială.” În analele parohiei Chipercenii de Jos se putea citi: „În Chipercenii de Jos, de mult timp există şcoală primară bisericească, pentru a învăţa carte pe copiii sătenilor cu concursul clerului local. Oamenii mai bătrâni ai satului toţi ştiu carte, ştiu să citească şi cu greu scriu moldoveneşte.” Despre un preot din judeţul Hotin se comunica precum că acesta, prezentându-se la parohie „în unul din cele mai ignorante sate”, primul lucru pe care îl făcu a fost deschiderea unei şcoli, în casa sa proprie şi cu mijloace proprii. Şi în analele parohiale şi bisericeşti din judeţul Tighina se confirma la fel faptul că clerul parohiei cutare chiar de la începutul existenţei respectivei parohii a avut grijă de a organiza o casă de rugăciuni şi odată cu aceasta o şcoală pentru a învăţa pe copii carte şi rugăciuni. În „Notiţele unui preot de la ţară” se arăta că în Basarabia în primul timp de după răpirea ei de către Rusia, „dascălii” fiind primiţi şi tocmiţi ca nişte oameni cu carte, erau obligaţi totodată să desfăşoare şi o muncă pedagogică, învăţând pe copii Bucoavna, citirea Psaltirei şi terminând cu cântarea diferitelor versuri de compunere proprie, dedicate pentru zile mai însemnate şi zile de sărbătoare.

                        Iar o circulară a Ministerului instrucţiunii publice a imperiului din 1884 specifica: „Clerul de la prima înjghebare a statului rus, s-a pus în capul răspândirii instrucţiei în popor… până la începutul anilor 1860, clericii au fost aproape unicii învăţători în şcolile primare şi nu numai că învăţau copiii, dar şi susţineau şcolile cu mijloacele lor modeste.” (24)

                        Într-adevăr, în deceniul al şaptelea s-au deschis şi în Basarabia şcoli dieceziene susţinute de stat, dar în ele limba de predare era exclusiv cea rusească. Prima şcoală dieceziană de acest tip a fost deschisă în 1862 la Chişinău, pentru fiii preoţilor şi viitoarele soţii de preoţi. Altă şcoală dieceziană s-a deschis în 1868 la Bălţi, fiind transferată în 1872 la Ediniţa. A treia s-a înfiinţat în 1879 la Ismail, în locul fostei şcoli româneşti.

                        În 1837 se aplica şi în eparhia Chişinăului regulamentul învăţământului primar, clerul din parohii fiind chemat „să înveţe poporul carte”, printr-un ukaz special al Sinodului. (25) Se cerea deschiderea şcolilor de băieţi pe lângă mânăstirile de călugări şi a şcolilor de fete pe lângă mânăstirile de maici. Iar prin ukazul sinodal din 1852, şi arhiereii erau obligaţi să aducă la fiecare doi ani la cunoştinţă Sinodului programele acestor şcoli pentru a fi referite apoi ţarului. Dar deşi şcoala devenea exclusiv rusească, clerul şi elevii continuau să nu cunoască această limbă. În 1887 ruşii descopereau că „în comuna Călăraşi, judeţul Soroca… preotul bătrân deloc nu vorbeşte limba rusă.” În biserica comunei Cioreşti, dintre cărţile bisericeşti în limba slavonă a căror deţinere şi utilizare era obligatorie, exista numai un liturghier, celelalte cărţi fiind în „limba moldovenească.” Arhiepiscopul Pavel Lebedev constata că „mânăstirile sunt pline cu clerici de origine moldovenească. Mulţi dintre ei sunt făcuţi preoţi, neştiind nici ruseşte, nici slavoneşte. Aceasta este pricina pentru care, afară de mânăstirea Hârbovăţ, unde slujba se făcea şi în româneşte şi în slavoneşte, în celelalte ea se făcea (numai) în româneşte.” (26)

                        La rândul său, arhiepiscopul Serghei Lapidevski a fost nevoit să asculte în bisericile din Prăjina, Nisporeni şi Malcoci slujbe în limba română. Iar actele parohiale erau tipărite aici în româneşte şi nu în ruseşte. El constata: „Preotul din Şipoteni nu ştie nicio vorbă rusească.” De asemenea, în comuna Bălăureşti „s-a vorbit despre necesitatea învăţământului (rusesc), dar locuitorii au rămas reci la această propunere. Preotul nu ştia ruseşte.” Iar în comuna Bărboeni „înfiinţarea şcolii (ruseşti) parohienii au respins-o, din lipsă de mijloace. Preotul nu ştie ruseşte.” (27)

                        Şi aceasta după ce la 1845 existaseră 326 de şcoli primare bisericeşti în Basarabia. Dar în 1858 un număr de şcoli au fost scoase de sub administrarea preoţimii, fiind înfiinţate şi îngrijite de către stat, primind noul titlu de şcoli primare ministeriale. Pe lângă acestea, în 1869 au apărut şi şcoli ale zemstvelor. (28) Ca urmare, deja în 1855 mai funcţionau doar 27 de şcoli bisericeşti. (29)

                        În ciuda prevederilor stricte cu privire la rusificare, situaţia nu se modifica. În 1867, inspectând Basarabia, procurorul suprem al Sinodului rus, contele Tolstoi, a descoperit la rândul său că „în multe biserici… oficierea se face în româneşte, şi în şcolile (religioase) învăţământul se face în româneşte.” (30)

                        Din 1884, Sinodul condus de oberprocurorul Pobedonosţev a început o activitate intensivă printr-un sistem întreg de măsuri care aveau drept scop să acopere tot teritoriul imperiului cu o reţea de şcoli bisericeşti. Tot atunci, la Chişinău apărea un Consiliu eparhial şcolar, cu membri Parhomovici, Ghepeţki, Ganiţki, Saharnov şi Lozanovski, profesori seminariali. Ca urmare, deja în acel an erau 25 de şcoli bisericeşti parohiale. (31)

                        Congresul eparhial din 1884 a hotărât: „Învăţământul în şcolile bisericeşti parohiale să fie numai în limba rusă; dar fiindcă poporul Basarabiei se compune din mai multe naţionalităţi: ruşi, ucrainieni, bulgari, moldoveni şi găgăuzi, – este necesar ca explicarea cuvintelor neînţelese să fie în limba locală.” (32) Alte congrese s-au mai ţinut în anii: 1885, 1889, 1892, 1908, 1909, 1910 etc.

                        În anii 1887-1888 erau 57 de şcoli parohiale. Se adăugau 15 şcoli elementare („gramotî”), al căror număr în 1897 era deja de 296. Pe lângă acestea, mai erau şi şcolile mânăstireşti. Acestea toate însă nu erau de niciun folos pentru locuitorii autohtoni şi majoritari ai Basarabiei, cum de asemenea nu îi ajutau bibliotecile bisericeşti deschise la Cahul, Chilia, Hotin, Spascoe, Caragaci, Tatar-Bunar şi Belousovca. Toate aceste instituţii erau exclusiv ruseşti. (33)

                        Totuşi, deschiderea acestor şcoli reprezenta un evident progres faţă de situaţia anterioară, când învăţătura nu pătrundea deloc în masa poporului. Urmările deschiderii şcolilor bisericeşti au fost surprinse astfel de Runkevici: „Trezirea poporului şi nemaipomenita până atunci dezvoltare de binefaceri au fost o vădită apariţie şi înălţare a moralei în Basarabia. Ideea religioasă, în înţelesul propriu al cuvântului, şi sentimentele poporului au început să se lumineze şi să vieţuiască; aceasta pe lângă un şir întreg de fapte pozitive ca o puternică tendinţă a poporului spre luminarea sufletului, tot astfel şi spre însăşi activitatea spirituală mărturiseşte evlavia ridicată la slujbele bisericeşti şi îndeplinirea obiceiurilor strămoşeşti şi ţinerea cu stricteţe a tradiţiilor bisericeşti, pelerinaj, şi altele.” (34)

                        În încheiere, să spunem câteva cuvinte despre presa bisericească românească. În 1867 foaia eparhială din Chişinău începea să apară şi în româneşte, sub îngrijirea românului Grigore Gallin, inspector al Seminarului. În articolele publicate în paginile sale, se recunoştea că „limba moldovenească se întrebuinţează în Basarabia”, că aceasta era „limba de loc”; se pomenea despre nemulţumirile ţăranilor de după 1812, care au trebuit să fie potolite de Gavriil Bănulescu-Bodoni cu „gramată de liniştire tipărită pe limba moldovenească”; de asemenea, se făcea referire la cărţi care erau „jumătate ruseşte, jumătate moldoveneşte.” (35)

                        Dar după patru ani aceste timide texte româneşti au fost suprimate. O nouă revistă bisericească în limba română a putut apărea abia în 1908, în vremea mai favorabilă a episcopului Vladimir. Este vorba de Luminătorul, a cărei redactare a fost încredinţată protoiereului Constantin Popovici şi ieromonahului Gurie Grosu, care va fi peste câţiva ani primul arhiepiscop şi mitropolit al Basarabiei de după Marea Unire. Vladimir binecuvânta astfel noua întreprindere: „În sfatul frăţimii Naşterii lui Christos, chem blagoslovenia lui Dumnezeu şi din suflet doresc să blagoslovească Domnul, cu roade bune, ostenelele acestora, care iau râvna de a se osteni în lucrul luminării turmei noastre. Lumina lui Christos să lumineze pe toţi.” (36)

                        Primul număr al Luminătorului lăuda în articolul de fond râvna şi interesul episcopului Vladimir pentru luminarea poporului în limba sa maternă. Urma poezia „Să fie lumină”, nu lipsită de conştiinţă naţională:

                                    „Din Prut şi Dnipru pân’ la mare

                                    Strămoşii noştri au purtat

                                    Această sfântă luminare –

                                    Prin ea, cu duşmani s-au luptat.

 

                                    Şi ce-i mai scump în omenire

                                    Şi mai bogat, mai de folos,

                                    Ei ne-au păstrat ca moştenire

                                    Pământ şi legea lui Christos.” (37)

                        Însuşi episcopul Vladimir, pentru a da pildă clericilor ruşi, predica în româneşte la biserica soborului din Chişinău, „spre uimirea cucernicilor religioşi.” (38) Dar în septembrie 1908 a trebuit să plece la Rostov, părăsind pentru totdeauna Basarabia recunoscătoare.

 

 

Note:

1    Ioan Stoicov, Istoricul învăţământului primar bisericesc în Basarabia sub dominaţia rusă (1812-1917), Chişinău, 1933, p. 3.

2    Ion Mateiu, Renaşterea Basarabiei. Pagini din lupta pentru unitatea naţională, Bucureşti, 1921, p. 61-62.

3    Nicolae Popovschi, Românismul în Basarabia şi unirea, Iaşi, 1922, p. 8.

4    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 28.

5    Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 489.

6    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 228.

7    Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Cluj, 1926, p. XXVII.

8    Nicolae Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931, p. 122.

9    Ion Nistor, op. cit., p. 228.

10  Nicolae Popovschi, op. cit., p. 120-121.

11  Ion Nistor, op. cit., p. 228.

12  Ioan Stoicov, op. cit., p. 20-21.

13  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 23.

14  Ibidem, p. 24.

15  Ion Nistor, op. cit., p. 231.

16  Ibidem, p. 232.

17  Nicolae Popovschi, op. cit., p. 228, 230.

18  Ion Nistor, op. cit., p. 233.

19  Ibidem, p. 234.

20  Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 136-138.

21  Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei, Bucureşti, f.a., p. 33.

22  Ibidem, p. 36.

23  Nicolae Popovschi, op. cit., p. 471-472.

24  Ioan Stoicov, op. cit., p. 11-13.

25  Ibidem, p. 22.

26  Ibidem, p. 24.

27  Ibidem.

28  Ibidem, p. 25.

29  Ibidem, p. 30.

30  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 21.

31  Ioan Stoicov, op. cit., p. 43.

32  Ibidem, p. 44.

33  Ibidem, p. 47-48.

34  Ibidem, p. 76-77.

35  Nicolae Iorga, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, 1918, p. 31.

36  Ion Nistor, op. cit., p. 235.

37  Ibidem.

38  Ibidem.

 

 

 

Circulaţia cărţilor bisericeşti

 

 

 

                        O mare importanţă pentru întărirea rezistenţei preoţeşti în faţa rusificării au constituit-o neîntreruptele legături ale elitei basarabene cu Moldova şi apoi cu România. Aceste legături derivau atât din însuşi trecutul istoric, prin care Basarabia era indestructibil legată de Moldova, cât şi din relaţiile locuitorilor de pe amândouă malurile Prutului după 1812, în ciuda tuturor opreliştilor ruseşti. Dar basarabenii găseau destule ocazii ca să îşi reîmprospăteze forţele de la izvorul rezistenţei naţionale din dreapta Prutului. Biserica a fost cea care a mijlocit toate aceste legături.

                        Chiar şi după trecerea a 20-30 de ani de la răpirea Basarabiei, construind sau reconstruind biserici în această provincie, autorităţile ruseşti continuau să utilizeze vechea formă şi stilul arhitectural moldovenesc. Astfel, cu greu ne-am putea da seama că biserica Mazarachi din Chişinău, sau Sfântul Nicolae din Chilia, sau Sfântul Dimitrie din Orhei, sau Sfântul Gheorghe din Chişinău, ar fi construite sau renovate în perioada stăpânirii ruseşti.

                        Abia de pe la 1840 a început să fie importat, mai ales cu ocazia construirii de biserici la oraşe, un tip de clădire de stil ruso-bizantin. Acesta însă nu diferea în mod izbitor faţă de stilul autohton. Iar noile biserici nu formau în niciun caz o categorie aparte, fiind frecventate tot de locuitorii autohtoni majoritari şi preoţii utilizând tot limba română în oficierea liturghiei. Ca şi restul bisericilor Basarabiei, şi acestea au fost înzestrate de preoţi cu numeroase cărţi, icoane şi obiecte bisericeşti româneşti, care fie proveneau din alte biserici vechi, dipărute, fie erau chiar aduse din Moldova de peste Prut.

                        Dar, înainte de orice, preoţii basarabeni au continuat să rămână români. Generaţiile de clerici, şi în primul rând cei de la ţară, în prima jumătate a secolului al XIX-lea se serveau numai de cărţi bisericeşti româneşti, pe care le-au găsit în 1812 în bisericile lor şi pe care le-au păstrat cu multă grijă. Preoţilor le era greu să se acomodeze cu limba rusă, mai ales că mulţi dintre ei abia ştiau ceva carte şi, cum spunea arhiepiscopul Gurie, „cu greu puteau să iscălească numele şi să citească într-o Evabghelie necunoscută lor.” (1) Prin urmare, cu atât le era mai greu preoţilor să facă slujba în limba rusă, pe care credincioşii nici nu o înţelegeau.

                        Vizitând în 1856 regiunea de sud a Basarabiei, care prin pacea de la Paris care a urmat războiului Crimeei s-a reunit cu Moldova, poetul George Sion mărturisea că a întâlnit acolo un preot bătrân care slujea la trei sate, dar care era la fel de neatins de aripa rusificării ca în prima zi de după anexare: „Atât era de român, încât nu putu în patruzeci de ani, sub domnia ruşilor, să înveţe limba lor,” constata cu emoţie poetul. (2)

                        Prin urmare, câţiva ani mai târziu, cunoscutul arhiepiscop Pavel Lebedev avea toate motivele să tune şi să fulgere împotriva preoţimii basarabene. Toate călătoriile sale de documentare prin regiune se soldau cu aceleaşi rezultate descurajante. Mergând la Ialoveni, trebuia să constate că preotul acelui sat era „neştiutor al limbii ruse, moldovean”; la Căinari descoperea că „nimeni din clerici nu ştie ruseşte”; la Colencăuţi, preotul, deşi era absolvent al Seminarului, „s-a sălbăticit într-atâta în parohia lui moldovenească, încât vorbeşte ruseşte rău.” Şi aşa mai departe. (3)

                        De aceea, Pavel dădu dispoziţie ca în toate mânăstirile Basarabiei să se introducă strana rusească. Fireşte, această decizie a fost rău primită în lumea bisericească a Basarabiei. Cât despre introducerea şcolilor bisericeşti ruseşti, însuşi arhiepiscopul consemna în 1877: „Dar aproape în toate mânăstirile, (şcolile ruseşti) au fost întâmpinate cu foarte multă reavoinţă de către fraţii cei mari, inculţi, grosolani, necunoscători ai limbii ruseşti şi duşmănoşi învăţământului rusesc.” (4)

                        Nu era deloc de mirare că s-a întâmplat aşa, fiindcă şi la sfârşitul perioadei stăpânirii ruseşti călugării erau aproape în exclusivitate români. Vizitând în 1919 mânăstirile Basarabiei, arhimandritul Visarion Puiu scria: „Mânăstirile sunt locuite în cea mai covârşitoare parte numai de «moldoveni», cărora mai mult dintr-un imbold de imitare decât prin porunci oficiale, li s-au schimbat puţin doar croiala hainelor şi li s-a introdus în slujbe cântarea corală cu cuvinte ruseşti, ei încă păstrând şi citirea în cântarea orientală veche, şi graiul naţional în viaţa de toate zilele.” Iar la mânăstirile de călugăriţe, acelaşi vizitator observa că „nu este absolut nicio deosebire” faţă de cele din restul teritoriului românesc, cu practicarea aceloraşi sfinte slujbe, „şi-ndeosebi cu acelaşi grai moldovenesc întru nimic alterat de fosta stăpânire rusească.” (5) De altfel, la sfârşitul primului război mondial, majoritatea stareţilor mânăstirilor erau români. Din 20 de mânăstiri existente atunci, numai şase aveau şi stareţi nemoldoveni. (6)

                        Prin intermediul cărţilor bisericeşti, limba română s-a păstrat şi în noile biserici construite sub stăpânirea ruşilor. Mai mult, ea era folosită şi în punerea inscripţiilor de pe pietrele de mormânt din jurul acestor biserici. Relevant este în acest sens cazul cimitirului „Malina” din Chişinău. Acolo, în cimitirul ortodox, existau peste o sută de pietre de mormânt scrise în româneşte în perioada anilor 1820-1878, amintind de persoane cu diferite ocupaţii şi de stări sociale diferenţiate. Unele inscripţii erau redactate într-o formă aleasă, existând chiar şi epitafuri în versuri. Dar cel mai interesant este faptul că aceste inscripţii româneşti nu acopereau doar mormintele unor români. Ele erau utilizate şi de numeroşi străini, mai ales ruşi, bulgari şi greci, ortodocşi şi ei ca şi românii. În sfârşit, demn de remarcat este faptul că unele dintre aceste epitafuri româneşti erau scrise chiar cu litere latine. (7)

                        Printre familiile nobile româneşti din Basarabia care îşi puneau inscripţii funerare în limba lor, iar unele chiar cu alfabet latin, până la 1917, se numără boierii patrioţi Ralli, Stamati, Costin, Suruceanu, Cazimir, Donici, Răşcanu, Catargiu etc., unii dintre ei rugând ca la înmormântarea lor să se cânte numai în româneşte. Spre sfârşitul perioadei, unii boieri îşi creau biblioteci celebre, precum cunoscutul iubitor de cultură I.C. Suruceanu sau patriotul Pavel Gore, unde erau ţinute la loc de cinste preţioase cărţi româneşti, atât laice cât şi bisericeşti.

                        Rezerva de cărţi a Basarabiei era încontinuu împrospătată de ajutorul cultural dat de ceilalţi români. Astfel, între anii 1829-1832 s-a stabilit la Chişinău fostul mitropolit al Ungro-Vlahiei (Muntenia), Grigorie IV. Constatând setea de cultură a Basarabiei, el îi scria de acolo mitropolitului de la Bucureşti, Neofit, cerându-i numeroase cărţi „spre folosul sufletesc” al basarabenilor, lipsiţi de „ştiinţa bisericească, mai vărtos cei ce nu înţăleg limba rusească.” De asemenea, şi arhiepiscopul Basarabiei, Dimitrie Sulima, cerea pentru acelaşi lucru aprobarea ministrului de finanţe al imperiului, cărţile fiind cerute „pentru bisericile moldoveneşti şi mânăstirile din Basarabia şi mai ales pentru biblioteca Seminarului.” Cererea fiind aprobată, un masiv transport de cărţi a trecut Prutul, astfel că ele au putut fi împrăştiate „în tot cuprinsul Basarabiei.” (9)

                        Dar nu întotdeauna autorităţile ruseşti se arătau la fel de primitoare când era vorba de cărţi româneşti. În 1823, soţia unui căminar din Moldova, Zoiţa Paleolog, nu a putut trece peste graniţă în Basarabia decât cu 15 din cele 24 de cărţi pe care dorea să le ducă acolo, obţinând cu greu o aprobare şi pentru atât. (10)

                        Existau numeroase procedee prin care se puteau introduce cărţi în Basarabia, astfel încât nimeni care avea cât de cât o legătură cu această regiune nu uita să trimită acolo şi asemenea obiecte de preţ. De pildă, când în Principatele Unite, Cuza a început reformele de împroprietărire (1860), numeroşi monahi de la mânăstirea Neamţului din Moldova au trecut în Basarabia, fondând acolo mânăstirea Noul Neamţ. Primii au fost Andronic Popovici, Teofan Cristea etc., dar până la 1864 numărul lor se va ridica la aproape 50. Or, este neîndoielnic că pentru fondarea unei noi mânăstiri era nevoie şi de cărţi bisericeşti, pe care cu siguranţă le-au adus cu ei din Moldova. (11)

                        Pe atunci chiar şi pescarii lipoveni de la Dunăre cumpărau în România cărţi pentru conaţionalii lor.

                        Alt bun prilej era cu ocazia deselor procesiuni, unele anuale, care se ţineau la Suceava, de ziua Sfântului Ioan cel Nou, şi îndeosebi de la Iaşi, de ziua Sfintei Paraschiva, ale cărei moaşte erau expuse timp de câteva zile la mitropolie. Odată cu vizitele basarabenilor, ei se întorceau cu diferite obiecte de cult şi mai ales cu cărţi bisericeşti, tipărite în vechiul regat în tot decursul secolului al XIX-lea.

                        O zonă mai privilegiată a fost sud-vestul Basarabiei, reîncadrat în 1856 statului român. Cărţile bisericeşti româneşti au pătruns fără oprelişti în judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad în perioada 1856-1878, când Rusia a reîncorporat teritoriul respectiv. În noiembrie 1874 autorităţile române au creat la Ismail episcopatul Dunării de Jos, în frunte cu învăţatul episcop Melchisedec Ştefănescu. Din 1879 sediul acestui episcopat a trebuit să fie mutat la Galaţi.

                        În tot cursul secolului al XIX-lea, din toate centrele unde se tipăreau cărţi bisericeşti româneşti (Iaşi, Neamţ, Bucureşti, Râmnic, Sibiu, Buda etc.) se aduceau cărţi în Basarabia, unele dintre ele fiind folosite până la sfârşitul primului război mondial. Utilizarea lor era constatată şi în sudul Basarabiei, în fosta mitropolie a Proilavei, unde preoţii erau români, deşi unii chiriarhi erau greci, şi în judeţul nordic al Hotinului, fostă raia turcească, iniţial cu altă dependenţă bisericească decât restul Basarabiei, care ţinea în special de episcopia Huşilor.

                        În sfârşit, cărţile româneşti treceau în Basarabia şi prin intermediul rudelor de pe cele două maluri ale Prutului, care se vizitau reciproc şi întreţineau relaţii strânse, în ciuda graniţei care tăia Moldova în două.

                        În jurul preotului era închegată întreaga rezistenţă naţională a românilor încă din primii ani ai ocupaţiei ruseşti. Un caz evident în această direcţie se cunoaşte din raportul mitropolitului Gavriil către guvernatorul provinciei, prin care arăta cum locuitorii satului moldovenesc Şaba de lângă Cetatea Albă fugiseră din cauza soldaţilor ruşi şi numai în urma intervenţiei preotului, care a rămas pe loc din ordinul mitropoliei, s-au reîntors o parte dintre fugari.

                        Circulările mitropolitului Gavriil şi cele ale arhiepiscopului Dimitrie se făceau atât în limba rusă, cât şi în română; actele oficiale ale protopopilor din timpul lor erau redactate numai în româneşte; în parohii limba română s-a menţinut până la sfârşitul dominaţiei ruseşti, folosindu-se şi pentru o parte a slujbei bisericeşti. Iar registrele şi corespondenţa bisericească se făceau până la 1870 aproape totdeauna în româneşte.

                        În plus, pe lângă tipărituri, în Basarabia circulau şi manuscrise bisericeşti. De exemplu, la mânăstirea Noul Neamţ, Ştefan Ciobanu a găsit o întreagă colecţie de manuscrise ale arhimandritului Andronic, cu privire la viaţa religioasă şi călugărească din Moldova şi Basarabia între 1863-1890.

                        Folosirea cărţilor româneşti era înlesnită, mai ales în prima jumătate a secolului al XIX-lea, de învăţarea limbii naţionale prin şcoli. Acestea existau în Basarabia încă înainte de anexare şi se aflau de obicei alipite de mânăstiri sau biserici. Iar mitropolitul Gavriil a deschis şi tipografia eparhială, pentru care a fost adus un iscusit tipograf de la mânăstirea Neamţului, împreună cu tot materialul necesar. După deschiderea care a urmat aprobării Sinodului din 31 mai 1814, cărţile tipărite aici erau copii ale unor exemplare româneşti şi mult mai rar erau traduceri ale unor ediţii ruseşti apărute la Moscova sau Petersburg.

                        Astfel, continuitatea spirituală românească a fost asigurată pe toată durata stăpânirii ruseşti în Basarabia.

                                   

 

 

Note:

1   Petre Constantinescu-Iaşi, Circulaţia vechilor cărţi bisericeşti româneşti în Basarabia sub ruşi, Chişinău, 1929, p. 4.

2    Ibidem, p. 5.

3    Ibidem.

4    Ibidem, p. 6.

5    Ibidem, p. 7.

6    Ibidem, p. 6.

7    Ibidem, p. 7.

8    Ibidem, p. 11.

9    Ibidem.

10  Ibidem, p. 12.

11  Ibidem.

 

 

 

Învăţământul

 

 

 

                        De gradul de instruire a populaţiei depindea şi rezistenţa ei în faţa rusificării. De aceea, ruşii au făcut tot ce a depins de ei pentru a suprima cu totul şcoala românească a Basarabiei. În general, guvernul rus nu agrea deloc educarea populaţiei prin şcoli, dar mai ales el nu dorea ca aceasta să se facă în limba română.

                        Şi aceasta cu toate că, în momentul răpirii Basarabiei, aici exista deja o tradiţie a şcolii româneşti. Deşi istoricii ruşi neagă cu îndârjire acest fapt, este un lucru absolut cert că primele şcoli în Basarabia au apărut încă pe vremea Principatului Moldovei. Erau atât şcolile care funcţionau pe lângă mânăstiri, cât şi cele deschise din iniţiativa unor domni luminaţi. Ca o dovadă a acestei afirmaţii, să arătăm că, imediat după anexare, târgoveţii români din Chişinău cereau mitropolitului Gavriil să redeschidă vechea lor şcoală moldovenească, promiţând că vor da pentru întreţinerea ei „ceva ajutor şi mai vârtos venitul cotului târgului, care mai înainte era afierosit şcolii obşteşti ce se zicea domnească aici în Chişinău.” (1) Această şcoală fusese înfiiţată la Chişinău în 1766, şi pe lângă ea mai activau din acelaşi an alte 22 de şcoli, între care şi cele de la Greceni, Lăpuşna, Orhei şi Soroca. Ca urmare, Gavriil aprobă cererea târgoveţilor, trimiţând pe „dascălul Gheorghe Popovici învăţător la copii la biserica Sfântu Prooroc Ilie”, pentru care orânduire aflăm că târgoveţii „nu puţin s-au bucurat” (decembrie 1812). (2)

                        Mai târziu însă, în clădirea şcolii s-a instalat Seminarul duhovnicesc. De aceea, în mai 1815 târgoveţii se plângeau mitropolitului din nou că „cu totul împotrivă li este a vedea pe fiii lor lipsiţi de hrana învăţăturii limbii moldoveneşti.” (3) Aceeaşi nerăbdare de a redeschide vechile şcoli moldoveneşti se manifesta şi în alte părţi, la Orhei, Soroca etc. Dar abia Aşezământul din 1818 prevedea „aşezarea de şcoli pentru norod”, şi în urma acestei măsuri vor putea apare primele şcoli, începând din 1819, la Hotin, Cetatea Albă şi Briceni.

                        La rândul său, mitropolitul Gavriil, susţinând necesitatea deschiderii Seminarului în 1813, arăta că moldovenilor le este indispensabilă pentru aceasta „limba naţională moldovenească cu scopul ca cei ce o învaţă să poată propovădui cuvântul lui Dumnezeu şi buna morală, precum şi limba latină, fiindcă din ea se trage şi se poate îmbogăţi cea naţională.” (4)

                        Paralel se înmulţeau şcolile parohiale şi comunale, în care rolul de dascăl era jucat de preoţi. Ei predau, bineînţeles, numai în limba română. În 1842, în întregul ţinut Iaşi nu se aflau decât doi preoţi care cunoşteau şi limba rusă. Această concluzie era trasă de rusul Mihail Sineacevski, episcopul de Iaşi, care scria totodată în raportul său: „Moldovenii preferă învăţământului primar gratuit în limba rusă, învăţământul plătit în moldoveneşte, cu practicanţi independenţi în afara şcolii.” (5)

                        De aceea, statul nici nu a sprijinit înfiinţarea de şcoli pentru luminarea maselor. În Basarabia, şcolile erau mai ales parohiale, cele mai numeroase fiind în deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, adică aproximativ 300. Trebuie menţionat însă că acestea nu acopereau nici pe departe nevoia de învăţătură a maselor.

                        Nici celelalte populaţii ale provinciei nu erau prea favorizate. Grecii de exemplu cereau ca să se admită şi limba greacă în şcolile lancasteriene. Dar cererea lor a fost respinsă de guvernator pe motivul că „proiectul înalt întărit pentru înfiinţarea şcolilor lancasteriene în Basarabia prevede că predarea trebuie să se facă numai în două limbi, rusă şi moldovenească.” (6) Iată deci că ruşii oprimau celelalte naţionalităţi ale Basarabiei în numele românilor!

                        Arhiepiscopul Dimitrie Sulima înfiinţase mai multe şcoli după metoda învăţământului mutual sau lancasterian (după numele pedagogului englez Lancaster, care o iniţiase). El adresă în acest scop o chemare către locuitori, arătând că ţarul, „dorind ca copiii părinţilor celor săraci, atât a moldovenilor cât şi a rosienilor şi a altor locuitori de aici, din însăşi copilărie să poată a cunoaşte pe Dumnezeu şi a împlini sfintele porunci ale lui, aşează în Chişinău şi Tighina şi pe la alte târguri a acestei oblastii şcoli, întemeindu-se pe sfânta învăţătură a lui Christos.” (7) Prima şcoală de acest fel, gratuită şi în limba română, a fost deschisă în 1822 la Chişinău, sub conducerea dascălului Hâncu, originar din Ovidiopolul de peste Nistru. În acelaşi an, el alcătuia un „Izvod pentru învăţământul mutual după sistemul de Lancaster.” Mai târziu, el avea să ajungă profesor la Seminarul duhovnicesc din Chişinău, apoi la catedra de limbă română înfiinţată la Universitatea din Petersburg, unde a fiinţat între 1848 şi 1858.

                        În 1824, dascălul Kuniţki deschidea o şcoală primară la Bălţi, iar în 1827 dascălul Bobeică şcoala de la Tighina. În anii ce au urmat se înfiinţară şcoli asemănătoare la Cetatea Albă, Cahul, Soroca, Orhei, la mânăstirile Dobruşa şi Hârjauca şi chiar pe la unele sate: Rezeni, Mereni, Volcineţ, Nisporeni, Hârtop etc. Toate aceste noi şcoli erau puse sub oblăduirea arhiepiscopului Basarabiei, iar în 1828 s-a înfiinţat pentru buna lor supraveghere o direcţie specială pentru şcolile primare ale provinciei.

                        Conform altei opinii, introducerea şcolilor lancasteriene în Basarabia s-ar fi datorat vizitei făcute de ţarul Alexandru I în 1818. În acest caz, prima ar fi fost şcoala deschisă la Bolgrad în 1820, urmată de două şcoli la Chişinău (1824), şcolile din Bălţi şi Ismail (1824), din Hotin (1827) şi Tighina (1828). Referitor la şcolile lancasteriene, arhiepiscopul Dimitrie a spus: „Şcolile acestea sunt astfel alcătuite, încât copiii foarte lesne, foarte repede, cu voie bună şi cu bucurie vor învăţa a citi, a scrie şi a număra în limba moldovenească şi în cea rusească, fiecare după cum va voi.” (8) El însuşi a tradus numeroase cărţi bisericeşti în româneşte şi a alcătuit un dicţionar ruso-moldovenesc. De asemenea, a ordonat preoţilor „că şi preoţimea moldovenească nu e scutită de îndatorirea de a se îndeletnici în parohiile ei moldoveneşti cu învăţătura începătoare a copiilor în limba moldovenească, deoarece şi sătenii moldoveni au nevoie, după cum se vede din acest raport, de ştiinţă pentru a învăţa pe copii carte moldovenească.” Şi tot el, dând dovadă de o energie nebănuită, îi scria la 3 martie 1828 mitropolitului Serafim de la Novgorod: „În şcolile primare de aici, succesele în învăţarea limbii ruse, cu toate sforţările depuse din partea Direcţiunei respective, nu pot progresa repede, aşa cum se petrec lucrurile la aceleaşi şcoli în eparhiile din interiorul Rusiei; aceasta se explică prin faptul că mai toţi copiii clerului basarabean şi ai poporului sunt moldoveni de naştere; diferenţa este deci inevitabilă până la un timp oarecare.” (9) De aceea, el făcea slujba atât în rusă, cât şi în română, cerând acelaşi lucru de la toţi preoţii satelor moldoveneşti.

                        Elevii instituţiilor religioase învăţau după o prelucrare a gramaticii lui Lomonosov, tradusă în 1819 sub titlul Scurtă gramatică rusească, cu tălmăcirea în limba moldovenească. În 1827 apărea la Petersburg o nouă Gramatică rusească şi românească închipuită de Ştefan Margella. Autorul ei, Ştefan Mărgeală, era un român basarabean, care mai târziu se va afla la Paris, împreună cu alţi tineri români din principate.

                        În 1822 apăru la Chişinău o Bucoavnă, adecă începătoare învăţătură pentru cei ce voesc a învăţa carte moldoveneşte, tot o traducere a unei Bucoavne ruseşti, cu ediţii noi în 1842, 1844 şi 1861. A cincea ediţie a fost cea a lui I. Doncev din 1863.

                        Pe lângă acestea, s-au mai tipărit un Abecedar anonim (prin 1830-1840), Gramatica şi Hristomatia de limbă valaho-moldovenească a lui Iacob Hâncu (1840), Cursul primitiv de limbă moldovenească de I. Doncev (1865), citit şi folosit de intelectualii moldoveni până în 1905, Abecedarul român de Doncev (1865) şi cărţile lui Gheorghe Codreanu: Abecedar (1897), Dicţionar scurt pentru convorbiri ruso-moldoveneşti (1898), un nou Abecedar (1904) şi Proverbe moldoveneşti (1906). În 1908 apăreau la Chişinău Pilde şi poveţe, întâia carte moldovenească de citire de Rejep, apoi alte cărţi româneşti de C. Popescu, arhimandritul Gurie, preotul Ciachir etc. Între 1844-1861, cărţile erau tipărite la Petersburg, iar înainte şi după acest interval, la Chişinău (cu excepţia Gramaticii lui Mărgeală, apărută la Petersburg în 1827).

                        Dar, repetăm, cu toate acestea răspândirea învăţăturii în popor nu era deloc pe placul autorităţilor. Înşişi ruşii aveau tot interesul de a păstra incultura populaţiei. În 1828, ministrul învăţământului public din imperiu, Şişkov, spunea că răspândirea ştiinţei în rândul maselor „ar aduce mai multă pagubă decât folos.” (10) Iar în 1824, viceregele Voronţov ordona că „învăţătura în şcolile lancasteriene (din Basarabia) se va face înainte de toate şi preferenţial în rusă şi nu învaţă moldoveneşte decât elevii care doresc să deprindă această limbă pe lângă rusă.” (11)

                        Dacă totuşi limba română a fost tolerată ca obiect de învăţământ, aceasta s-a făcut, după cum recunoştea şi Comisia arhivistică rusească, numai din cauza necesităţii formării unui cadru de oameni şi de funcţionari utili, care să cunoască perfect atât româna cât şi rusa, căci fără a cunoaşte limba română, ruşii nu puteau să se înţeleagă cu ţăranii moldoveni.

                        Dar cu toate acestea, în 1833 inspectorul şcolar Şevţov nu putea decât să constate că: „Elevii posedă foarte slab limba rusă.” (12) De aceea s-au făcut noi paşi pe drumul rusificării şcolii.

                        În 1833 se înfiinţa şi un liceu rusesc la Chişinău, la care se preda totuşi şi în limba română până la 1873. Acolo a fost profesor I. Doncev. El spunea că „cea mai frumoasă latură a sufletului nostru este limba.” (13) Iar în 1835 se înfiinţa lângă liceul din Chişinău şi un pension al nobilimii, cu scopul de a pregăti „pentru ţară oameni capabili şi folositori şi funcţionari cunoscători temeinici ai limbii ruseşti şi moldoveneşti.” (14) Numărul şcolilor secundare fără limba de predare română a ajuns în Basarabia la 56 în 1912. (15) Absolvenţii acestor şcoli îşi puteau continua studiile, în condiţiile lipsei cu desăvârşire a învăţământului superior în provincie, doar la Universităţile ruseşti de la Odesa, Kiev, Harkov, Dorpat, Moscova sau Petersburg, numai extrem de rar şi cu multe greutăţi putând ajunge la Iaşi sau Bucureşti.

                        Deja în 1839 mareşalul nobilimii basarabene, Dimitriu, cerea curatorului de învăţământ din Odesa introducerea limbii române în şcolile regionale şi lancasteriene, dar fără niciun rezultat. Demersul însă a fost repetat la 21 septembrie 1841 de noul mareşal, Ioan Sturdza, care constata tristele rezultate ale învăţământului pe care el l-a „verificat prin propria sa experienţă.” (16) El cerea: numirea de profesori buni de limba română în şcolile regionale şi cumpărarea din Moldova şi Muntenia a cantităţilor necesare de manuale şcolare româneşti, cumpărare care să se facă pe costul nobilimii. Ca rezultat al acestui energic demers, limba română a fost introdusă în câteva şcoli regionale. Cât despre cumpărarea cărţilor din principate, ministrul rus nu a răspuns nimic nici atunci şi nici mai târziu.

                        În schimb, Consiliul suprem al provinciei a considerat chestiunea mareşalului Sturdza ca legitimă şi a declarat în răspunsul său din 21 martie 1842 către guvernatorul Feodorov că se cuvenea „a se permite învăţământul în limba română în şcolile regionale, în limba română care va fi mai necesară decât celelalte pentru tineretul moldovenesc de aici.” (17)

                        În orice caz, constatările şi solicitările mareşalului Sturdza vor rămâne mereu actuale, limba română fiind mereu neglijată în şcolile publice, deşi ea era „limba maternă literară” a elevilor, iar „şcolile ţinutale sunt lipsite de profesori de limba moldovenească, de cărţi şi material didactic pentru acest obiect.” (18) Şi trebuie de asemenea reţinută iniţiativa generoasă şi patriotică a tagmei dvorenilor, care se oferea să adune ea însăşi mijloacele pentru plata învăţătorilor şi cumpărarea cărţilor româneşti.

                        Datorită faptului că nici aşa rusificarea nu progresa deloc, guvernul rus a hotărât să strângă şurubul şi mai tare. Cele mai drastice măsuri antiromâneşti au fost luate în 1867: reducerea numărului şcolilor bisericeşti şi laice; membrii corpului profesoral erau recrutaţi dintre cei mai şovini ruşi sau rusofili; învăţământul în limba română a fost interzis complet; în biblioteci nu se mai găsea nicio carte românească.

                        Deci, în 1866-1867 limba română era scoasă complet din şcolile basarabene, pe motivul că: „Elevii cunosc această limbă în mod practic, iar predarea ei nu mai are niciun rost.” (19) Cinismul autorităţilor ruseşti într-adevăr nu mai avea pereche. Limba română nu a mai rămas în niciunul dintre cele trei tipuri de şcoli: ale statului, subordonate Ministerului instrucţiunii publice din Petersburg; eparhiale, subordonate arhiepiscopului din Chişinău; şi şcolile zemstvelor, subordonate conducerii acestora. Prin rusificarea completă a şcolilor, această măsură de o brutalitate fără precedent, românii erau îndepărtaţi din şcoli. În 1912 în Basarabia existau 1.709 şcoli primare, dintre care nici măcar una singură în limba română!!! (20) Prin urmare, analfabetismul s-a extins vertiginos în rândurile populaţiei româneşti. Iată care era procentajul ştiutorilor de carte în rândul principalelor naţionalităţi ale Basarabiei la sfârşitul perioadei stăpânirii ruseşti: germani 63%, evrei 50%, ruşi 40%, bulgari 31%, români 10%! (21)

                        Românii continuau însă să caute cu disperare păstrarea limbii şi culturii naţionale. Într-o scrisoare particulară a unui student român de la Kiev, scrisă cu litere latine, se arăta în 1864: „În scrisoarea n-l 1 tu-i ceti că eu am uitat limba română. Nu crede, frate, pentru că sângur poţi să judeci: Am uitat-o eu, ori nu? Eu socot că nu. Tu cum socoţi?” Nu, fireşte, răspundea Nicolae Iorga, care publica aceste rânduri emoţionante. (22)

                        Ca o dovadă în plus la păstrarea conştiinţei naţionale, să notăm că şi după reanexarea din 1878, basarabenii din sud continuau să îşi trimită copiii să înveţe la şcolile din Galaţi!

 

 

 

Note:

1    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 250.

2    Ibidem.

3    Ibidem.

4    Ibidem, p. 249.

5    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 20.

Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice. Înfăptuiri româneşti, Chişinău, 1942, p. 26.

7    Ion Nistor, op. cit., p. 250-251.

8   Ioan Stoicov, Istoricul învăţământului primar bisericesc în Basarabia sub dominaţia rusă (1812-1917), Chişinău, 1933, p. 19.

9    Ibidem, p. 19-20.

10  Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 493.

11  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 18-19.

12  Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 128.

13  Ion Nistor, op. cit., p. 255.

14  Ibidem, p. 256.

15  Ibidem.

16  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 19.

17  Ibidem, p. 20.

18  Ion Nistor, op. cit., p. 253.

19  Anton Crihan, op. cit., p. 131.

20  Ion Nistor, op. cit., p. 254.

21  Ibidem.

22  Nicolae Iorga, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, 1918, p. 32.

 

 

 

Creaţia populară

 

 

 

                        Cultura populară românească a fost întotdeauna foarte bogată şi unitară pe întregul teritoriu locuit de poporul nostru. Ea a apărut şi s-a dezvoltat în cele mai grele condiţii istorice, şi nicio stăpânire străină nu a putut să-i împiedice propagarea.

                        Prin urmare, stârneşte cel puţin mirarea afirmaţia istoricilor sovietici cum că: „Unirea interfluviului Nistru-Prut şi a pământurilor de pe malul stâng al Nistrului cu Rusia a exercitat o mare înrâurire asupra evoluţiei tipului economico-cultural din această regiune… Conlocuirea moldovenilor pe acelaşi teritoriu cu ucrainienii, ruşii, bulgarii, găgăuzii şi cu alte naţionalităţi, contactul strâns şi îndelungat cu ei au înrâurit procesele de producţie, traiul şi cultura poporului moldovenesc. De aceea, formele tradiţionale ale culturii s-au schimbat; apar trăsături noi, specifice anume pentru zona dată”!!! Şi toate acestea pe când: „Concomitent, pe teritoriul dintre Prut şi munţii Carpaţi începe să se extindă cultura materială şi spirituală muntenească. Influenţa se resimte mai ales după 1859, când Moldova de peste Prut şi Muntenia se unesc, formând statul român”!!! Aceste două monumentale descoperiri conduceau la cea de a treia, care îi interesa de fapt cel mai mult pe istoricii respectivi, anume că: „Această zona (Basarabia şi Transnistria) se deosebea de zona din Moldova de peste Prut.” (1)

                        Cu totul altul este rolul jucat de Basarabia în istoria culturală a poporului român. „Pentru noi, spunea Dimitrie Caracostea, Basarabia însemnează precizarea destinului românesc faţă de cultura slavă, privită sub toate aspectele ei. Chezăşia menirii noastre stă în însăşi fiinţa limbii. Iarăşi şi iarăşi ne încleştăm în ea, privind-o în lupta dreapta cu slava. Basarabia este teritoriul unde se poate urmări mai concludent ca oriunde lupta care s-a dat între limba noastră şi slavism.” (2) Acelaşi lucru se putea spune şi despre cultura populară a regiunii: „Şi întregul folclor basarabean capătă semnificaţie, ca şi sistemul lingvistic, în configuraţia românească, în chip contrastant cu trăsăturile slave răsăritene. Atât tipul formal al epicei poporane ruse, cât şi idealul uman preamărit şi felul de a înfăţişa munca şi vitejia – sunt deosebite. Timp de o sută de ani, nicio infiltraţie din epica şi, în genere, din folclorul versificat rus, n-a pătruns în patrimoniul oral basarabean.” (3)

                        În satele româneşti din Basarabia se întâlneau aceleaşi doine sfâşietoare, aceleaşi hore pline de viaţă şi aceleaşi balade ca la toţi românii. Legenda şi basmul aveau aceeaşi ţesătură ca şi în celelalte părţi româneşti. Dar regimul de împilare rusesc a dat o nuanţare poeziei populare basarabene. Nota pesimistă era mai adâncă în doina din Basarabia, iar subiectele acestei poezii în bună parte oglindeau drama sufletească a poporului, rupt de la tulpina lui. În snoavele şi basmele basarabenilor era întâlnit adeseori tipul rusului, asemănător cu cel zugrăvit de Ion Creangă în Ivan Turbincă, dar cu trăsături ceva mai aspre. Totodată, în Basarabia se regăseau variante ale tuturor creaţiilor populare româneşti: Mioriţa, Toma Alimoş, colinde, Pluguşorul, horele şi doinele, proverbele şi zicătorile, strigăturile etc.

                        Despre doină, rusul Kruşevan spunea: „Da, doina este cântecul fatal al basarabeanului. În doină se aude plânsul acelui păstor, care în fiecare societate este spiritul omenesc. Şi acest păstor deplânge soarta turmei sale pierdute de oi, sau mai exact a turmei sale pierdute de basarabeni.” Iar V. Popovici completa că „influenţa rusească asupra cântecului moldovenesc n-a avut timp să se dezvolte.” (4) Dimpotrivă, românii din valea Nistrului de jos continuau să păstreze aceleaşi datini cu ocazia Crăciunului şi a Anului Nou ca şi în trecut. Niciodată ei nu s-au lepădat de tradiţiile româneşti numite Steaua, Luceafărul, Căluţul cu colinde etc.

                        Despre covoarele moldoveneşti ale Basarabiei, Pavel Gore scria în 1912: „Scoarţele noastre moldoveneşti seamănă foarte mult cu cele italieneşti în privinţa motivelor; nu rareori întâlneşti la scoarţele noastre şi motive curat romane.” (5)

                        Cât despre cântecul naţional, iată ce scria în 1899 ziarul Bessarabeţ: „La primele sunete ale muzicii naţionale, sângele natal a vorbit şi tot publicul a năvălit spre estradă… Dansurile naţionale au fost executate de studenţi şi la cererea publicului au fost repetate. Orchestra românească a cântat bucăţi naţionale.” (6)

                        Din păcate însă, opresiunea rusească i-a împiedicat pe locuitorii Basarabiei să cunoască realităţile din teritoriul de la vest de Prut. Imaginea lor despre ceilalţi români devenea tot mai săracă, după cum remarca şi acelaşi Caracostea: „Unii dintre ţăranii Basarabiei credeau sub ţarism că cei din România sunt un fel de moldoveni, care însă vorbesc o limbă stricată. Primul beletrist basarabean, Costache Stamati, deplora neologismele limbii noastre literare… Şi… când li se citea din Creangă al nostru, în fonetismul moldovenesc, sătenii se simţeau de o fiinţă cu scriitorul reprezentativ al Moldovei.” (7) Era aşa-numitul fenomen cultural al moldovenismului, care va fi depăşit abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea, după afirmarea României ca stat unitar şi independent.

                        În poezia populară basarabeană era cultivată cu predilecţie oroarea pe care o provocau ruşii prin acţiunile lor pornite de la toate nivelurile ierarhice ale imperiului. Mai jos redăm spre edificare trei asemenea eşantioane în graiul basarabean din secolul al XIX-lea:

                                                Cazac şi muscal

 

                                                Murgule, murguţu meu,

                                                Şi nechezi tu aşa greu,

                                                Şi, ţi-i foame ori ţi-i rău,

                                                Di baţi din chicior mereu?

                                                Olio-lio, stăpânul meu,

                                                Nişi mi-i foami, nişi mi-i rău,

                                                Dar pi culmea şelui deal

                                                Văz un cazac şi-un muscal;

                                                Ii la tine or vini,

                                                Di părinţi te-or despărţi,

                                                Şi te-or lega cu cureli,

                                                Di te-or curma pân la cheli,

                                                Cu cureli di matasi,

                                                Di te-a curma pân la oasi,

                                                Cu mâinile dinapoi,

                                                Să nu mai vii înapoi.

                                                Oi-oi sarmanii di noi,

                                                Cum ne zvântă în bătăi,

                                                Cum ne mână pe convoi,

                                                Şi ne mână ca pe boi,

                                                Şi ne tunde ca pe oi.

 

                                                Pânea străină

 

                                                Frunză verde di doi schini,

                                                Am auzit din bătrâni

                                                Că-i rea pânea prin străini,

                                                Am auzit şi n-am crezut,

                                                M-am dus singur de-am văzut.

                                                Frunzuleană tri granati,

                                                Trecui Nistru-n şeia parti,

                                                În neagra străinatati.

                                                N-am ce zâşi, pâne-i bună,

                                                Dar îi în ţară străină,

                                                Bună-i pânea şi miezoasă,

                                                Dar la mijloc veninoasă;

                                                Mănânc pâne şi beu gin,

                                                La inimă pui venin.

                                                Mai ghini pâsat di mei,

                                                Dar să şiu întri ai mei.

 

                                                Cântecul recrutului

 

                                                Mă gisez maică-n priioni.*

                                                În priioni împărătesc

                                                Mulţi voinici se prăpădesc

                                                Şi ca ceara se topesc!

                                                Haideţi fraţi să trăim ghine

                                                Cât suntem nedispărţiţi;

                                                Să bem şi să veselim

                                                Cât suntem pi la părinţi;

                                                Că dacă ne-om diparta,

                                                Mulţi în cale ne-or cata

                                                Şi de toţi ne-or întreba

                                                Şi di urmă nu ne-or da.

                                                Frunzioară di aclaz,

                                                Lungu-i drumu la Capcaz!

                                                Lungu-i, lungu-i şi bătut,

                                                Nu-i bătut di car cu boi,

                                                Ci-i bătut di recruţi noi,

                                                Moldoveni di pi la noi.

                                                Sarmană frunză di-aclaz

                                                Mult mi-o spus ea di Capcaz,

                                                Di munţi nanţi,

                                                Di dealuri nanţi,

                                                Di popoare minunati,

                                                Di neagra străinatati,

                                                Di cari am avut parte.

                                                Sarmană frunză di fag,

                                                Cum mi-o spus ea şi-am să trag;

                                                Sarmană frunză di tei,

                                                Cum mi-o spus ea şi-am să chei;

                                                Frunzuliţă vişineli

                                                Sui măicuţă-n deal la şcheli

                                                Şi-i prigi oasili meli,

                                                Cum li-nşiră pi năsăli**

                                                Fiul bietului mâzăl. (8)

* Primirea în serviciul militar, apt pentru armată.

** Par portativ pe care se transportau răniţii de pe câmpul de război.

                        În faţa atâtor nenorociri, sufletul basarabeanului se întorcea spre trecut. În creaţiile sale orale, el premărea virtuţile acestui trecut şi luminoasele figuri care îl populează. Un adevărat cult a existat întotdeauna în Basarabia pentru marele voievod Ştefan, „despre a cărui vitejie mersese faima peste nouă ţări şi nouă mări,” (9) simbolul însuşi al independenţei şi suveranităţii Moldovei. Figura lui Ştefan cel Mare reprezintă un capitol al folclorului basarabean şi de aceea vom zăbovi în continuare asupra sa, surprinzând modul în care apreciau creatorii anonimi basarabeni faptele strămoşilor.

                        Ştefan cel Mare era cântat în primul rând în poeziile populare:

                                    „Şi pe cal s-aruncă, din trâmbiţă sună,

                                    Într-o clipă-ndată oastea lui s-adună,

                                    Spre hotar el pleacă cu multă grăbire,

                                    Pe tatar s-ajungă şi să-i dea lovire.

                                    Şi-aproape de Nistru, într-o luncă mare

                                    Îi ajunge Ştefan şi îi bate tare;

                                    Mulţi s-aruncă-n apă, puţini la mal scap

                                    Cu calul lui trece al Nistrului vad,

                                    Urmat de o ceată de oşteni, ce cad

                                    Ca trăsnet din ceruri peste tătărime,

                                    Omorând dintr-ânşii o mare mulţime.

                                    Şi de-atunci tătarii îngroziţi prea tare,

                                    N-au călcat Moldova lui Ştefan cel Mare.

                                    Oştenilor care aici au luptat

                                    Răzăşie, Vodă, pământuri le-a dat;

                                    Sat frumos acolo au întemeiat,

                                    Şi Vadul lui Vodă satul s-a chemat.” (10)

                        Şi mai numeroase erau povestirile referitoare la vitejiile lui Ştefan cel Mare. Despre el se spunea că a fost „domn mare întru toate,” (11) şi că de la luptă, victorios, se întorcea „Ştefan Vodă cu toată oastea sa, cu mare pohfală, ca un biruitor, la scaunul său de la Suceava.” (12) Turcilor luaţi prizonieri, Ştefan le spunea exact ceea ce le-ar fi spus românii basarabeni ruşilor cotropitori: „De ce nu ne lăsaţi în pace, să ne căutăm de treburile noastre? Că noi n-avem supuşi să ne aducă toate de-a gata; noi arăm, noi semănăm, noi prăşim şi secerăm ca s-avem bucate. De ce nu ne lăsaţi în pace, vă zic vouă?” (13)

                        Un bătrân basarabean îi vorbea astfel culegătorului de folclor Tudor Pamfile: „Bunicii, răsbunicii noştri, ne-au lăsat multe cuvinte de Ştefan cel Mare, ce a fost hăt demult domnitor peste ţara noastră, într-un timp când şi Moldova era o crăie roată la un loc (întreagă). Aşa am apucat, aşa ştim noi şi ţinem, aşa o spunem şi copchiilor noştri, şi or s-o ştie şi ei, câtă vreme o mai ţinea Ceal-bătrân (Dumnezeu) cu limba noastră şi cu noi, şi ne-a da mână de ajutor, pe cât s-o îndura.” În unele povestiri, tânărul Ştefan era prezentat ca un crâşmar „într-un sat hăt departe de-aici, aproape tocmai de munţii Carpaţilor, dar tot din ţara asta a Moldovei, că ea-i mare şi trebuie să fie mulţi moldoveni de ai noştri sub soare, câţi or ci cind.” Bineînţeles că şi Ştefan era „om bun… moldovan de ai noştri, cu frica lui Dumnezeu şi cu ruşine de oameni; da avea inimă de român, nu bucluc, ştii, jaratic acoperit numai cu oleacă de cenuşă…” „Şi dacă chicase el la cădere, tot nădejdea la Dumnezeu îi era: se ruga şi se închina cu tătă inima, ca moldovanu’ cel adevărat, şi Dumnezeu i-a dat mare dar şi ghelşug de mărire.” El „mai cu seamă pentru saraci era ca tătuţul lor cel bun.” (14)

                        Alt povestitor îl descria astfel pe Ştefan cel Mare: „El umbla cu alţi şaptesprezece haidamaci ca şi dânsul, ucidea pe jidani şi pe boieri, le lua pământurile şi le împărţea pe la săraci.” (15) Un extraordinar simbol al basarabeanului devine Ştefan atunci când luptă cu ruşii: „Muscalii erau, ce-i dreptul, mulţi, dar şi moldovenii foarte dârji.” Dar Ştefan, urmând drumul neamului său, a fost în cele din urmă înfrânt de ruşi, conduşi de împărăteasa „Catirina” (Ecaterina II), cu ajutorul armelor de foc.” (16) Speranţa însă nu a părăsit niciodată poporul său, care încă îl mai aştepta pe marele domnitor: „He, he, he! Săracul Ştefan-Vodă! Să-nvie el, altă făină s-ar măcina. Şi când a fi, la vremea vremii, crezi că n-are să-nvie?” (17)

                        Întreaga Basarabie trăia din amintirea lui Ştefan. Totul îşi avea izvorul în vremea lui. După cum povestea bătrânul preot Vladimir Băltag din Cojuşna, originea tuturor satelor basarabene se trăgea de atunci: „Când Ştefan Vodă alunga turcul, s-a oprit pe valea Bâcului în nişte lozâe, şi acolo s-a făcut Lozova. Altă dată s-a dus la vânat prin codrii Bâcului şi multă plăcere a avut prinzând o capră sălbatecă în locul acela, unde astăzi e Căpriana. Nu o dată stătea el la un vornic al său, care locuia unde astăzi se află Vornicenii. Tot de la Ştefan cel Mare se trage şi numele satului Vadul lui Vodă, unde, cum îşi aduce aminte memoria poporului, nu o dată trecea Nistrul marele voievod apărându-şi moşia.” (18)

                        Tradiţia poporului român se reflecta de asemenea în numeroasele zicători, „tăclăli” care circulau în Basarabia, identice cu acelea amintite de Ion Creangă, de care de altfel ţăranii basarabeni nu auziseră niciodată.

                        În lipsa şcolilor şi a celorlalte elemente de cultură, românii nu aveau la îndemână decât literatura orală, pe care şi-o transmiteau cu grijă din tată-n fiu. O mărturisire foarte mişcătoare făcea istoricul Nicolae Popovschi: „Vederile săteşti, graiul strămoşesc, obiceiurile româneşti, cu atâta sfinţenie păstrate, cu atâta credinţă trecute prin nagara vremurilor grele, – începând cu poveştile, cu colindele copiilor, cu descântecele babelor şi până la rânduielile şi ceremoniile nunţii şi ale înmormântării, – aceasta a fost atmosfera în care ei au crescut, de aici le-au venit întăile impresii ale vieţii, care au intrat şi s-au aşezat în sufletul lor tocmai în acea vârstă, când se formează natura omului. Moşu Manachi, un storoj bisericesc, mama Vitora, o femeie bătrână şi deşteaptă, baba Ioana şi baba Vârvara – aceştia ne-au fost guvernorii şi guvernantele noastre, care întâi ne-au arătat farmecul poveştilor, ne-au făcut cunoscuţi pe Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana.” (19)

 

 

 

Note:

1    Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 24-25.

2    Dimitrie Caracostea, Limba română în Basarabia, Bucureşti, 1941, p. 283.

3    Ibidem, p. 287.

4    Alexandru Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 74.

5    Ibidem, p. 102.

6    Ibidem.

7    Dimitrie Caracostea, op. cit., p. 277.

8    Zamfir Arbore, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, p. 177-178.

9   Tudor Pamfile, Mănunchi nou de povestiri populare cu privire la Ştefan cel Mare, Chişinău, 1919, p. 35.

10  Ibidem, p. 37.

11  Ibidem, p. 46.

12  Ibidem, p. 61.

13  Ibidem, p. 63.

14  Ibidem, p. 64-65.

15  Ibidem, p. 73.

16  Ibidem, p. 74.

17  Ibidem, p. 93.

18  Nicolae Popovschi, Românismul în Basarabia şi unirea, Iaşi, 1922, p. 9.

19  Ibidem, p. 10.

 

 

 

Cultura

 

 

 

                        Multă vreme, cultura românească nu s-a putut dezvolta pe un spaţiu unitar. Fiind strâns legată de situaţia istorică, geografică şi politică a unui popor, cultura sa rămâne dependentă de condiţiile de viaţă ale poporului respectiv la un moment dat. În cazul poporului român, multe secole cultura a fost singura care a încercat să realizeze o unitate între toate ramurile sale. Aceasta însă depindea de mai mulţi factori, şi în primul rând de cel extern: fiind supuşi mai multor stăpâniri străine, românii erau nevoiţi să îşi susţină activitatea culturală în funcţie de condiţiile oferite de acestea.

                        După cum s-a văzut la începutul lucrării, din punct de vedere cultural, Imperiul rus era cu mult în urma tuturor statelor europene. Şi este o regulă demult demonstrată că un popor, stăpânind pe altul care beneficiază de un grad de civilizaţie şi cultură mai înalt, nu îl poate deznaţionaliza pe acesta din urmă. De aceea, încă din perioada migraţiilor, popoarele mai avansate aveau deplină libertate, cu excepţia recunoaşterii supremaţiei politice a noilor veniţi. Nici turcii nu au încercat niciodată să îşi impună limba sau cultura în spaţiul de locuire al poporului român. Au existat totuşi urmaşi ai altor neamuri migratoare care nu au înţeles această regulă şi au făcut orice pentru a deznaţionaliza poporul cotropit. În cazul nostru, este vorba despre unguri şi despre ruşi. Faptul că până la urmă rezultatul lor a fost egal cu zero, dovedeşte că, pornind cu handicapul înapoierii culturale, aceştia nu puteau găsi cheia distrugerii sufletului poporului nostru. Cel mult, au reuşit să frâneze dezvoltarea sa culturală, să-l ţină pe loc, dar niciodată românii nu au devenit unguri sau ruşi.

                        Inutil să precizăm că în Basarabia erau cele mai grele condiţii pentru dezvoltarea culturii româneşti. Pe când românii din principate şi cei din Transilvania dădeau generaţii întregi de literaţi care preluau unii de la alţii ştafeta luminării şi redeşteptării culturale şi naţionale, în Basarabia era extrem de riscant şi faptul de a te declara român. În plus, autorităţile ruseşti puneau cele mai mari piedici posibile contactului dintre basarabeni şi ceilalţi români.

                        Până la anexare, Basarabia luase parte egală la dezvoltarea culturală românească. Contribuţia Basarabiei în această perioadă era astfel sintetizată de marele istoric Ştefan Ciobanu: „Provincia dintre Prut şi Nistru l-a dat pe Alexandru Lăpuşneanu, iar lui Dimitrie Cantemir îi plăcea să-şi tragă originea din mârzacii Cantemir din Bugeacul Basarabiei. Marele cărturar al vechimei, Miron Costin, a fost pârcălab de Hotin, iar Vasile Alecsandri a avut un înaintaş care ar fi fost vameş la Tighina. Originea familiei scriitorilor Văcăreşti din Muntenia este în ţinutul Sorocei. Din Basarabia se trage şi familia marelui Mihail Kogălniceanu.” (1)

                        După răpirea rusească din 1812 însă, firul acestor legături a fost rupt şi Basarabia s-a pomenit izolată în mijlocul torentului rusificator. S-a văzut că ruşii nu aveau niciun interes să ajute cultura poporului, cu atât mai puţin dacă ea se făcea în limba naţională.

                        În Basarabia însă flacăra românismului a continuat să ardă, chiar dacă, silită de împrejurări, a trebuit să scadă în intensitate. Întreaga perioadă a stăpânirii ruseşti a fost brăzdată de un şir de mici scriitori autohtoni, care încercau să strecoare în creaţiile lor câte ceva folositor pentru neam. În prima jumătate a secolului al XIX-lea au activat în Basarabia scriitorii Dimitrie Pastiescul, Alecu Leonard, V. Catiţchi sau Costache Tufescu. Dar printre ei se putea ridica şi câte o mare personalitate, precum cunoscutul Alexandru Haşdeu din Cristineşti, judeţul Hotin, care şi-a făcut studiile în Rusia şi în Germania. El a reuşit să întreţină conştiinţa naţională, scriind şi publicând în limba rusă o parte din operele sale despre trecutul Basarabiei. El spunea de exemplu că: „Moldovenii au avut totdeauna la temelia vieţii lor creştinismul, monarhia şi patriotismul.” (2) Scrierile sale se ocupau de domenii numeroase şi variate: ştiinţă, drept, filosofie, sociologie, istorie. Din păcate însă, multe au rămas în manuscris şi s-au pierdut în vâltoarea vremurilor.

                        Altă mare personalitate a culturii române din Basarabia a fost poetul şi prozatorul Constatin Stamati, autor al volumelor Musa românească, Povestea poveştilor şi Poezii şi proză, cunoscute şi răspândite atât în Basarabia, cât şi în principate, Transilvania şi Bucovina. Totodată, el a efectuat traduceri şi a imitat scrieri variate. Despre el, cercetătorul Petre V. Haneş spunea: „Din firea lui de moldovan sfătos care ştie multe din bătrâni şi căruia nu-i plac veneticii, au ieşit şi humorul şi satirile lui, puse în slujba moralei, a cuviinţei, a măsurii, a datinilor româneşti. Lipsit de cerc literar românesc, de tovarăşi de muncă, a trebuit să împlinească singur în Basarabia rolul de scriitor în toate direcţiunile, să traducă şi să imiteze, să compună singur cât mai multe genuri, să încerce numeroase forme de versificaţie. Şi a reprezentat din acest punct de vedere în mic, ceea ce în mare a reprezentat Asachi în Moldova şi Eliade Rădulescu în Ţara Românească.” (3) Iar scriitorul basarabean Dimitrie Pastiescul, contemporan cu Stamati, arăta despre acesta că era „bărbat literat, cinstitor de oameni învăţaţi, sârguitori spre luminarea neamului.” (4)

                        Iată cum se prezintă o poezie de Constantin Stamati:

                                   

                                    Mâhnit şi pe gânduri şed posomorât

                                    Cu un dor nespus,

                                    Şi-ntristat şi dornic, trăind amărât,

                                    Mă uit spre Apus…

 

                                    Acolo îi viaţa!

                                    Acolo-i speranţa!

                                    Să fim fericiţi

                                    De-am fi toţi uniţi!

 

                                    Eu, tânăr fiind,

                                    Acolo lăsând,

                                    Strămoşeşti mormânturi, fraţi ce mă iubea

                                    Şi plină de gratii pe Moldova mea

                                    Dornic părăsind. (5)

 

                        Un alt scriitor basarabean a fost fabulistul Ion Sârbu, autor al volumelor de Fabule şi Compoziţiuni, apărute la Chişinău în 1850 şi 1851. El era pătruns de dragoste pentru neamul românesc şi pentru limba acestuia, pe care o considera ca „o fiică a slăvitei şi veneratei mame latine.” În prefaţa la volumul său de Fabule alcătuite în limba moldovenească, adresându-se cititorului basarabean, Ion Sârbu scria: „Cred că, de vei avea cea mai mică picătură de sânge român, ai sălta văzând în mânile tale această cărticică.” (6)

                        Iată cum se exprima Mihail Kogălniceanu despre un alt scriitor basarabean, Alexandru Sturdza: „Pana şi talentul d-lui Sturdza fiind cunoscute şi apreciate în Europa de tot ceea ce este mai distins în litere şi ştiinţe, elogiile mele cu această ocaziune nu ar fi decât de prisos.” (7)

                        Basarabia nu a fost numai un izvor de talente literare autohtone, ci a servit şi de azil personalităţilor indezirabile ale imperiului. Marele poet rus Puşkin a trăit în Basarabia între septembrie 1820 şi iulie 1823. Aici el a scris Prizonierul din Caucaz, Fântâna din Bahcisarai, Fraţii haiduci, Gavriliada şi a început romanul în versuri Evgheni Oneghin. În 1822 el scria despre Basarabia: „Regiunea aceasta pustie e sfântă pentru un suflet de poet.” Iar unii cercetători, precum E. Dvoicenco, credeau chiar că poetul „şi-a manifestat, în numeroase rânduri, şi destul de limpede, simpatia lui pentru acest popor.” (8) Se pare totuşi că nu există argumente prea sigure pentru a demonstra acest fapt.

                        Totuşi, Puşkin a simţit o oarecare apropiere pentru locuri, poate mai mult decât pentru oameni. Uneori, în scrisorile sale din exil, el se identifica cu locuitorii Basarabiei. La 24 septembrie 1820 el scria: „Acum eu-s singur în pustia moldavă.” La 23 martie 1821 scria: „Nu demult am venit la Chişinău, şi în curând voi părăsi binecuvântata Basarabie – sunt alte ţări mai fericite.” La 24 martie 1821: „Inspirata voastră scrisoare… m-a găsit în pustiile Moldovei.” 13 martie 1821: „Vă mulţumesc iubite şi respectabile, pentru că v-aţi adus aminte de pustnicul basarabean.” (9)

                        Cât timp a stat în Basarabia, Puşkin s-a împrietenit cu scriitorii români Stamati, Negruzzi etc. El a adunat poezii şi cântece populare româneşti în nişte manuscrise care au dispărut în mod misterios şi definitiv. Influenţe ale lor se resimt totuşi în unele scrieri precum Ţiganii, Gavriliada, Povestea craiului Saltan etc.

                        În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, intelectualii basarabeni au evoluat de la moldovenism la românism. Ideea general-românească, izvorâtă din istorie şi filologie, a fost în forme bine cristalizate încă la 1840 în Hristomatia română a lui Iacob Hâncu. În cărţile lui I. Doncev, apărute în 1865 la Chişinău, ideea unităţii naţionale româneşti a fost exprimată cu aceeaşi tărie şi cu aceleaşi mijloace ca în regiunile din dreapta Prutului. Cărţile sale nu mai erau intitulate acum Bucoavnă moldovenească, precum ale predecesorilor săi, ci Curs primitiv de limbă română şi Abecedă română; ele erau tipărite cu alfabet latin, ca în România, iar cuprinsul lor de la un capăt la altul era curat românesc şi chiar vest-european, ca şi în cărţile din dreapta Prutului. Aici se putea găsi istorie românească, literatură românească curentă şi orientări româneşti generale. Erau şi bucăţi patriotice româneşti ca: Imn închinat domnului Moldovei Grigore Ghica; Adio Moldovei de Alecsandri; Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul de Bolintineanu şi chiar Imnul român în cinstea lui Alexandru Ioan Cuza de G. Tăutu.

                        Printre scriitorii acestei perioade se numără Constantin Stamati-Ciurea, Teodor Vârnav, Gheorghe Păun, Matei Donici, George Gore şi mai ales Alexie Nacu (rusificat Nacco), autor al unei istorii a Basarabiei în ruseşte şi al unor poezii româneşti, scrise în alfabet latin, în 1867-1869.

                        În momentul înfiinţării Academiei Române, în 1866, în rândurile ei au fost aleşi şi basarabenii Alexandru Haşdeu, Constantin Stamati, Ioan Străjescu şi Ştefan Gonata. Însă din 1868 autorităţile ruseşti le-au interzis să participe la lucrările acestui înalt for de cultură al tuturor românilor, lipsa lor prelungindu-se îndelungate decenii.

                        În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nenumăraţi intelectuali basarabeni au emigrat în România, unde au putut da întreaga măsură a talentului lor. Dar şi în Basarabia continuau să se ridice noi personalităţi, din ultima generaţie făcând parte Ştefan Ciobanu, P. Sârcu, Tudose Roman, Alexei Mateevici şi A. Iaţimirschi, demni urmaşi ai predecesorilor lor.

 

 

Note:

1   Ştefan Ciobanu, Contribuţia Basarabiei la dezvoltarea literaturii naţionale, Bucureşti, 1941, p. 295.

2  Gheorghe V. Andronachi, Albumul Basarabiei în jurul marelui eveniment al Unirii, Chişinău, f.a., p. 15.

3    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 260.

4    Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în veacul al XIX-lea, vol. I, Bucureşti, 1983, p. 128.

5    Idem, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, 1918, p. 12.

6    Idem, Istoria literaturii…, vol. III, p. 202.

7    Pantelimon Halippa, Basarabia noastră, Bucureşti, 1941, p. 19.

8    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 52.

9    Ştefan Berechet, Documente slave de prin arhivele ruse, Bucureşti, 1920, p. 41-41.

 

 

 

Presa

 

 

 

                        Ruşii au avut grijă să oprească cât mai mult răspândirea culturii româneşti în rândul populaţiei Basarabiei. Nu este de mirare prin urmare că literatura populară transmisă pe cale orală a cunoscut o atât de mare înflorire. Literatura scrisă a avut extrem de puţini sorţi de izbândă.

                        Acelaşi lucru se poate spune şi despre ziarele şi revistele Basarabiei. Se cunoaşte cât de mare amploare au luat în secolul al XIX-lea publicaţiile periodice şi cât de bine au suplinit ele de atunci nevoia tot mai acută de informare a populaţiei. În orice stat democratic presa a ajuns să reprezinte practic „a patra putere în stat.” Orice dictatură s-a temut de libertatea presei şi de urmările pe care această libertate le-ar putea avea.

                        În inventarele întocmite în perioada dintre cele două războaie mondiale în Basarabia au fost consemnate numeroase titluri de tipărituri româneşti, care ar putea înşela ochiul cercetătorului neavizat. Trebuie ştiut de la bun început că aceste titluri reprezintă totalitatea tipăriturilor româneşti de orice fel apărute în Basarabia în cursul celor peste o sută de ani de dominaţie rusească. Dintre acestea, cum se va vedea, ziare au fost foarte puţine.

                        Aşadar, conform statisticii efectuate de Alexandru Bldur, între anii 1812 şi 1880 au apărut 116 tipărituri româneşti în Basarabia, urmate de încă 114 pentru perioada 1881-1918. Totalul ar fi fost de 230 de titluri româneşti, marea lor majoritate referindu-se la domeniul folclorului şi la cel al literaturii religioase. (1)

                        Alt cercetător român, preotul Paul Mihailovici, susţinea chiar că a înregistrat un număr de 480 de ediţii catalogate, ceea ce ar presupune că totalul tipăriturilor româneşti în Basarabia s-ar putea ridica până la aproximativ o mie de denumiri. (2) Tot el constata că pe ansamblu limba acestor tipărituri era curat românească, lipsind neologismele apărute în cursul secolului modernizator al XIX-lea. Acelaşi cercetător remarca existenţa a trei perioade relativ distincte în evoluţia scrisului tipărit românesc în Basarabia: una până pe la 1870, când publicaţiile şi cărţile româneşti au putut apărea fără prea multe greutăţi, o a doua între 1870-1905, care a reprezentat o epocă de decădere şi de opresiune, şi o ultimă perioadă începând din 1905, când au reapărut unele facilităţi şi din nou s-a putut publica în limba română.

                        Presa propriu-zisă însă, repetăm, a fost foarte vitregită în Basarabia.

                        În această provincie năpăstuită şi izolată, presa a apărut extrem de târziu. Prima jumătate a secolului al XIX-lea nu a cunoscut niciun titlu şi niciun exemplar de ziar sau revistă în Basarabia! Abia în anul 1854 autorităţile oblastiei au consimţit să apară un oficios în limba rusă, intitulat Bessarabskaia Oblastnâia Vedomosti. El avea o apariţie neregulată (de două-trei ori pe săptămână) şi nu era citit aproape de nimeni, locuitorii necunoscând, cum bine se ştie, limba autorităţilor. Prin urmare, acest prim periodic basarabean lor nu le spunea absolut nimic.

                        Abia de la 1 iulie 1867 s-a putut obţine aprobarea pentru apariţia revistei clericale Bessarabskia Eparhialnâia Vedomosti (Buletinul eparhiei basarabene), atât în limba rusă, cât şi în limba română. După cum s-a văzut însă, peste numai patru ani, în 1871, limba română a fost din nou exclusă din paginile sale, periodicul redevenind complet rusesc.

                        Primul ziar particular zilnic în limba rusă a apărut mult mai târziu, abia în perioada 1889-1897, sub numele de Bessarabski Vestnik. Din 1897, Kruşevan a început să scoată ziarul Bessarabeţ, şi tot el va edita şi ziarul Drug. Primul ziar democratic în Basarabia a apărut în 1903: Bessarabskaia Jizni, care era zilnic şi a fost scos iniţial de românul Alexandru Nour, apoi de rusul Zaharov. A dăinuit până în anul 1918.

                        În sfârşit, alte ziare ruseşti, de mai mică importanţă, apărute în Basarabia, au fost: Eho Bessarabii (1906-1910), Bessarabskaia Mâsli (1909-1913), Golos Kişineva (1914) şi câteva săptămânale fără însemnătate. În general, cu excepţia ziarului Bessarabskaia Jizni, apropiat cercurilor de stânga, întreaga presă rusească din Basarabia a slujit cu multă fidelitate interesele autorităţilor ocupante.

                        Românii au încercat să obţină un ziar propriu, care să apară în limba lor maternă, mult mai devreme, existând atestări ale cererilor lor în anii 1848, 1858 şi 1863, dar de fiecare dată au fost respinşi. Astfel, în 1848, spre exemplu, în directă legătură cu marile mişcări revoluţionare ce cuprinseseră întreaga naţiune, românii din Basarabia au cerut aprobarea tipăririi ziarului Românul. Cererea corespunzătoare a fost înaintată guvernului rusesc prin tipograful Achim Popov. Guvernul însă a refuzat să dea autorizaţia necesară.

                        În anii 1856-1865 s-a agitat îndelung chestiunea scoaterii la Chişinău a unei reviste cu text paralel româno-rus. Chestiunea a pornit de la un memoriu prezentat de Ioan Dabija, însărcinatului cu afacerile armatei ruse de sud, generalul-aghiotant Kotzebue, la 28 martie 1856. Autorul constata că acei ce guvernau principatele române urmăreau nimicirea legăturilor dintre Moldo-Valahia şi Rusia, recurgând la compromiterea religie ortodoxe şi lăsând ca moşiile să treacă în mâna străinilor. Ca urmare, el propunea ca românii basarabeni să meargă să predea în principate, iar moldo-valahii să vină în şcolile spirituale din Rusia. Sensul ascuns al acestui memoriu a fost însă sesizat şi el nu a avut ecou.

                        Un al doilea memoriu a fost trimis de I. Dabija la 12 februarie 1858 către guvernatorul civil al Basarabiei, Fonton de Veraillan, propunând scoaterea în principate a unei reviste sau ziar pentru a contrabalansa sau a combate curentul ostil Rusiei din presa românească şi, paralel, a scoate la Chişinău o revistă în limba română prin stăruinţa înşişi a basarabenilor. Guvernatorul a aprobat memoriul şi l-a expediat mai departe ministrului instrucţiunii publice al imperiului. El adăuga cum că a luat contact cu eventualii colaboratori ai acestei reviste, în frunte cu Constantin Stamati, Alexandru Cotruţă, Alexandru Haşdeu, Ioan Dabija etc., dispuşi a contribui la realizarea ei. Denumirea revistei ar fi urmat să fie Steluţa Prutului, dechizând totodată calea participării şi a unor colaboratori din Moldova, fiind deja nominalizat ca sigur colaborator episcopul Filaret Scriban. Scopul declarat al revistei era: să apere religia ortodoxă, să răspândească adevărul în raporturile moldo-valahilor cu Rusia şi să servească de intermediar literar între ambele aceste naţionalităţi de aceeaşi confesiune. Literele româneşti urmau a fi importate din principate, fiind nevoie şi de un corector român. Pentru propagandă, un număr de exemplare trebuiau să fie răspândite în principate gratuit, pentru aceasta fiind nevoie de ajutor material. La toate aceste solicitări, guvernatorul general de la Odesa, Strogonov, a răspuns negativ, iar ţarul a aprobat fără reţinere acest gest.

                        Dar neînfrântul Dabija a continuat să trimită noi scrisori, conţinând noi argumente în favoarea cererilor sale: nevoia de a răspunde la calomniile din principate la adresa Rusiei; începerea răspândirii ziarelor moldoveneşti în Basarabia (în 1861, de exemplu, erau patru abonamente la Chişinău, două la Bălţi şi două la Hotin); faptul că, probabil ascultând vocile auzite de peste Prut, numai basarabenii nu şi-au arătat sentimentele de fidelitate pentru Imperiul rus cu ocazia revoluţiei poloneze. Tot el anexa o corespondenţă din Chişinău inserată în ziarul bucureştean Dachia din 24 martie 1861, în care se arăta: „Aceasta e tot ce putem face noi, cei doi, trei, care avem cunoştinţa originii noastre. Vechii boieri nu mai sunt cu noi, părăsindu-ne cum berbecii părăsesc oile. Cei doi, trei, care mai vorbesc moldoveneşte, şi ei s-au risipit ca pătârnichile.” (3) În răspunsul dat de Dabija acestei afirmaţii în gazeta Peterburgskie Vedomosti se spunea că, dimpotrivă, moldovenii din Basarabia cunoşteau originea lor, vorbeau româneşte, trăiau foarte bine pe pământul strămoşesc, că în instituţiile de judecată luau parte aleşii moldovenilor şi că mulţi boieri autohtoni, precum familiile Sturdza, Hâncu, Catargiu, Dabija, au ajuns la trepte înalte în administraţia Rusiei. Dar noul guvernator al Basarabiei, Velio, a respins şi aceste noi cereri. În schimb, Velio propunea înfiinţarea unui periodic numai pentru Basarabia, nu şi pentru principate, care să aibe un caracter real, pentru a vorbi populaţiei despre trecutul ei, despre sistemul de gospodărire şi de credit, despre legi, ca o întreprindere particulară, dar ajutată printr-un număr de abonamente obligatorii şi o alocaţie în bani din venitul mânăstirilor. Velio mai arăta că ieromonahul Teofan şi-a luat angajamentul formal să înfiinţeze o revistă ruso-moldovenească având un caracter moral-religios, dar că acum nu se mai ţinea de cuvânt. Şi revista atât de mult dorită tot n-a apărut.

                        La 5 iulie 1864, Dabija aducea la cunoştinţa guvernatorului dorinţa arhiereului Filaret Scriban de a colabora la o eventuală revistă moldovenească din Basarabia. Revista urma să se numească de această dată Basarabia sau Glasul românilor basarabeni. Dar noul guvernator al provinciei, Antonovici, s-a pronunţat iarăşi împotrivă. În sfârşit, ultima scrisoare a lui Dabija, cu acelaşi rezultat negativ, era datată din 29 decembrie 1864 şi era trimisă din Ismail, care pe atunci se afla pe teritoriul retrocedat României.

                        Pe lângă acest neobosit luptător pentru presa românească în Basarabia, şi alte vârfuri ale poporului român au făcut solicitări asemănătoare. Astfel, la 27 iunie 1862, moşierul Constantin Cristi îi cerea guvernatorului Fonton de Veraillan o autorizaţie pentru deschiderea „Tipografiei moldoveneşti”. Cererea i-a fost respinsă pentru motivul că boierul Cristi urmărea unirea Basarabiei cu România. Totuşi, deşi nu a obţinut aprobarea, el a cumpărat o asemenea tipografie, care va fi însă sechestrată de poliţie.

                        Boierii Cristi şi Casso au cerut şi autorizaţia de a scoate o revistă, respinsă şi ea. În corespondenţa secretă a autorităţilor ruseşti se spunea că ideea unirii Basarabiei cu România a renăscut din 1856, în urma zvonurilor că Rusia va ceda Basarabia, iar reforma judecătorească realizată în Rusia nu a fost extinsă şi în Basarabia. Însă baronul Velio a liniştit spiritele, scriind că partidul românofil exista într-adevăr, dar că „se compune în cea mai mare parte din visători tineri.” (4)

                        În 1863 şi moşierul Gheorghe Gore a cerut autorizaţie pentru scoaterea unui ziar românesc. Iar la 1865, boierul Nicolae Casso voia să aducă la Chişinău o tipografie românească, pe care o cumpărase la Paris. Toate aceste demersuri însă s-au soldat cu acelaşi rezultat, ruşii dând dovadă de o rară opacitate faţă de cele mai fireşti şi legitime aspiraţii.

                        Abia în anul 1884 a apărut la Chişinău un ziar românesc. Era Mesajerul Basarabiei, scos de Reabcic şi de Drumaşcu. Dar apariţia sa a fost probabil de scurtă durată, deoarece nu s-a mai păstrat niciun exemplar din tirajul, minim, pe care îl obţinuse.

                        Astfel, timp de un secol, autorităţile ruseşti s-au opus cu succes apariţiei presei româneşti, în ciuda celor mai presante demersuri. Exceptând cei patru ani ai apariţiei bilingve a Buletinului eparhial (1867-1871) şi anul 1884 al nesemnificativului Mesajer, se poate spune că românii nu au avut niciodată o presă în limba lor. O încercare de suplinire a acestui imens gol de informare a încercat să o facă noua generaţie de la 1905, dar de ea ne vom ocupa ceva mai târziu.

 

 

Note:

1    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 23.

2    Idem, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 72.

3    Idem, Istoria Basarabiei, vol. III, p. 92.

4    Ibidem, p. 98.

 

 

 

Ideea naţională

 

 

                        Românismul Basarabiei a fost întotdeauna un fapt evident. Niciun observator sau istoric obiectiv nu a încercat să nege cumva existenţa sa. Singurele care l-au negat au fost istoriografia sovietică şi cea românească din perioada ocupaţiei sovietice şi a comunizării. În rest, după cum s-a văzut, imensa majoritate a istoricilor care se respectau, români, ruşi sau străini, nu s-au sfiit să recunoască acest fapt, care este cel mai mare adevăr spus vreodată. Dar, totuşi, cine avea dreptate?

                        „Adevărul istoric, preciza foarte bine rusul Kareev, poate să fie numai unul pentru toate naţionalităţile, adică asupra unuia şi aceluiaşi fapt nu pot să existe două sau mai multe adevăruri ce nu se împacă reciproc – de exemplu, adevărul francez şi adevărul german, adevărul rusesc şi adevărul polonez,” (1) şi tot aşa de bine nu pot coexsista adevărul rusesc şi adevărul românesc.

                        Referitor la românismul Basarabiei, unii istorici ruşi sau rusificaţi îşi puteau permite să facă afirmaţii ca acestea ale lui Nacco: „Prin numele de moldoveni nu se înţeleg deloc descendenţii vechilor romani, după cum cred unii scriitori români,” sau: „Până la secolul al XV-lea, Basarabia, nefăcând parte din statul moldovenesc, ca o posesiune de sine stătătoare a triburilor slavo-valahe, era legată cu statele Europei orientale prin diferite raporturi de natură politico-juridică”! (2)

                        Dacă aşa arăta „adevărul” rusesc, atunci nu ar fi chiar atât de greu să-l combatem, şi vom încerca să o facem mai jos, urmărind evoluţia ideii naţionale româneşti în perioada stăpânirii ruseşti.

                        Basarabia a fost smulsă din trupul românismului chiar în momentul când se deştepta conştiinţa naţională a poporului nostru, deşteptare la care a contribuit cu siguranţă şi actul răpirii acestei bogate regiuni de către un presupus, până atunci, aliat şi „protector” al nostru. De altfel, este cunoscut faptul că secolul al XIX-lea, „secolul naţionalităţilor”, a asistat la apariţia a numeroase state naţionale în Europa şi a dat o lovitură mortală imperiilor medievale care se mai străduiau să le domine. Secolul al XIX-lea a fost era revoluţiilor de redeşteptare naţională, iar în tabloul lor general s-a încadrat şi mişcarea poporului român. Nici românii basarabeni, deşi aparent izolaţi de fraţii lor din dreapta Prutului, nu puteau rămâne însă indiferenţi faţă de aceste mişcări naţionale ale popoarelor europene: polonezi, germani, italieni, români; de asemenea, au avut un puternic ecou marile revoluţii precum cea de la 1848, care au zdruncinat vechile imperii.

                        Din punct de vedere naţional, geografic, istoric sau economic, basarabenii s-au încadrat în naţiunea română, având întotdeauna legături de neînvins cu ceilalţi români, legături de limbă, de origine, tradiţii sau obiceiuri. Francezul H. Desprez remarca deja în 1848: „Basarabenii, deşi înlănţuiţi de Rusia pe bază de cucerire, şi lipsiţi cum sunt de instituţiile care le fuseseră garantate la anexare, iau parte activă la opera literară a moldo-valahilor şi transilvănenilor şi, oricât de severă este rezerva impusă cuvântului într-o ţară sub un astfel de guvernământ, ei ştiu încă să mai slujească ideea comună şi prin cultul pacific al limbii naţionale şi prin studiul tradiţiilor.” (3)

                        Conştiinţa originii a fost puternică la românii basarabeni. Imediat după anexare, boierii basarabeni adresau ţarului Alexandru I un energic şi întemeiat protest, în care se arăta că „din cea mai adâncă antichitate, poporul moldovenesc, ca pogorâtor al vechilor colonişti romani aşezaţi în Dacia, s-a cârmuit de legiuirile sale autonome, moştenite de la străbunii săi romani.” (4) Iar în 1815, adresându-se principelui Goliţân, oberprocurorul Sinodului rusesc, mitropolitul Gavriil îi scria: „Moldova, ca colonie romană, în vechime se ocârmuia cu legile romane; în timpurile din urmă ea a devenit o regiune dependentă de imperiul Constantinopolului, şi cum stăpânitorii creştini, atât şi cei musulmani, n-au luat de la ea drepturile ei.” (5)

                        Şi, deşi Aşezământul din 1818 prevedea autonomia Basarabiei, situaţia nu era de natură a-i mulţumi pe locuitori. După anexare, spătarul Iordachi Bucşănescul şi-a făcut o pecete cu zimbrul Moldovei şi care avea marca tuturor judeţelor moldoveneşti, inclusiv cele din dreapta Prutului. Ca urmare, guvernatorul Basarabiei porunci să se descopere autorul pecetei „care avea stema Moldovei, fără nicio urmă că Basarabia aparţine Rusiei.” (6) Învinuit că era „devotat naţiei sale moldoveneşti”, spătarul Bucşănescul a fugit peste Prut. Dar chiar ruşii erau nevoiţi să recunoască unitatea de nezdruncinat a Moldovei. În 1816, când haosul şi dezorganizarea stăpâneau în Basarabia, un consilier al ţarului, Svinin, se ducea la Iaşi ca să se informeze cum sunt administrate judeţele Moldovei.

                        Tradiţia românească era foarte bine păstrată şi de judecătoriile basarabene. În anul 1814, Andronache Donici a publicat un cod de legi româneşti, care va fi folosit mult timp după aceea, iar unele capitole din el (de exemplu cel referitor la moştenire) chiar până la începutul secolului al XX-lea.

                        Conştiinţa naţională era întreţinută în primul rând de marile personalităţi culturale ale românilor basarabeni. O personalitate de frunte a fost Alexandru Haşdeu. Acesta ţinu la 25 iulie 1837 un discurs la şcoala din Hotin, adresându-se către „ucenicii şcolii ţinutului Hotinului, ruşi şi români, acei care au săvârşit cursul învăţăturilor rânduite la această şcoală, având apoi a trece la gimnaziul din Chişinău.” El se adresa mai ales fiilor Moldovei, care erau „mai aproape, mai de rudă inimii sale”, povăţuindu-i să-şi iubească ţara şi limba strămoşească. (7) Iar poeţii scriau versuri patriotice precum această strofă a lui Matei Donici:

                                    „Căci poporul creştinesc

                                    Poartă nume românesc

                                    Şi-i în ţara Bessarabă

                                    Ce de ruşi făcută roabă…” (8)

                        De asemenea, referindu-se la legăturile boierilor basarabeni cu românii din principate în 1838, Nicolae Iorga arăta: „Un Balş, cel mai bogat proprietar basarabean, un Sturdza, o Catincă Ghica, după mărturia călătorului (german) Kohl, primesc gazete din Iaşi, pe care le citesc slobod, ca unele ce nu aveau nicio nuanţă de politică în ele.” (9) De asemenea, în preajma unirii principatelor, în Basarabia s-a constituit amintitul „partid al boierilor”, condus de Nicolae Casso. Acesta era dispreţuit foarte mult de birocraţia rusească, în special după rebeliunea poloneză din 1863, când a fost acuzat chiar că intenţiona să ridice Basarabia împotriva ruşilor.

                        Cultura era izvorul conştiinţei naţionale. Cunoscând bine lucrul acesta, ruşii au zădărnicit orice manifestare a intelectualităţii basarabene. Şcolile au fost închise, scriitorii persecutaţi. Cine dorea să se mai poată exprima în scris, nu o mai putea face decât în limba rusă şi prin texte pe placul autorităţilor. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru a scăpa de represiuni, floarea intelectualităţii basarabene s-a refugiat în România, care i-a oferit cel mai cald, ospitalier şi înţelegător azil. Pe loc au rămas numai cei cu un curaj ieşit din comun şi cu un risc extraordinar. Între ei, un loc de cinste îl ocupă istoricii A. Stadniţchi şi I.N. Halippa, care prin publicarea unor curajoase lucrări au contribuit efectiv la menţinerea ideii naţionale.  

                        Un alt element de rezistenţă, după cum s-a mai arătat, a fost preoţimea basarabeană. Situaţia ei era aceeaşi cu a intelectualităţii. Mulţi preoţi români au sfârşit în cele mai îndepărtate locuri de exil şi chiar în Siberia. Totuşi, preoţimea a ţinut pasul cu necesităţile existenţei naţionale. În anul 1902 se înfiinţa la Chişinău societatea preoţească intitulată „Frăţimea naşterii lui Christos.” Înfiinţarea ei a coincis în timp cu apariţia mişcării literare din jurul revistei Sămănătorul de la Bucureşti, cu cea a Luceafărului de la Budapesta, cu cea a Luminei românilor macedoneni din Bitolia (1903) şi cu cea a Junimei literare din Cernăuţi (1904).

                        Din păcate însă, această intensă mişcare de redeşteptare naţională nu a putut cuprinde întregul popor datorită condiţiilor incalificabile în care a fost nevoită să îşi ducă existenţa. În paralel, rusificarea făcea numeroase victime printre nobili şi intelectuali, care erau pierduţi pentru cauza naţională. De aceea, sub influenţa autorităţilor, mulţi basarabeni se considerau moldoveni şi credeau că sunt diferiţi de ceilalţi români, pe care nu îi văzuseră niciodată. Fenomenul nu este singular, un exemplu reprezentându-l cazul alsacienilor, care după 1871 se considerau diferiţi de francezi.

                        În orice caz, faptul acesta nu a ajutat prea mult Rusia, deoarece basarabenii continuau să manifeste ură şi dispreţ faţă de ocupanţi. Poetul din popor Tudose Roman scria că „sub a ţarului domnie am trăit ca vai de noi, în nespusă sărăcie, asupriţi, flămânzi şi goi.” Fenomenul antirusismului era puternic întipărit şi la intelectuali, ca de pildă la Bogdan Petriceicu Haşdeu, care se mândrea că era „român din Basarabia” şi, urând Rusia, asupritoare a Basarabiei, vorbea despre ţarul ei ca despre „papa de la Neva.” (10)

                        În schimb, arăta francezul F. Colson încă în 1839: Niciodată un român din Basarabia, ca şi din Austria, nu s-a adresat unuia din Moldo-Valahia altfel decât numindu-l frate.” (11)

 

 

 

Note:

1    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 1.

2    Ibidem, p. 2.

3  Cornelia Bodea, Basarabia, Bucovina şi generaţia de la 1848, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 3/1992, p. 30.

4   Ştefan Pascu, Momente din lupta poporului român pentru formarea statului naţional unitar, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 2/1976, p. 2-3.

5  Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 15.

6  Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 27.

7    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 252.

8  Gheorghe Bezviconi, Românismul fruntaşilor Moldovei dintre Prut şi Nistru sub stăpânirea străină, Bucureşti, 1941, p. 505.

9    Alexandru Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 66.

10  Ibidem, p. 88.

11  Cornelia Bodea, op. cit., p. 28.

 

 

 

Legături cu ţara

 

 

 

                        Am mai arătat că, în ciuda opreliştilor de tot felul ridicate de autorităţi, în realitate contactul Basarabiei cu restul ţării nu a fost întrerupt niciodată. Numeroase mărturii vin să confirme acest lucru, chiar dacă pentru istoriografia sovietică părea ceva de neconceput şi capitolul de faţă n-ar fi avut niciun rost. Căci iată ce se spunea despre limba basarabenilor: „Faptul că ambele limbi prin componenţa lor lexicală şi structura gramaticală nu se deosebesc între ele prea mult, încă nu înseamnă că ele nu pot fi considerate mijloace de comunicare aparte a două naţii de sine stătătoare, adică limbi naţionale ale popoarelor moldovenesc şi român.” (1)

                        Suntem nevoiţi să contrazicem din nou pe aceşti bizari istorici, şi o vom face prezentând faptele de mai jos. Arătam că ruşii, nereuşind să stăpânească sufletul basarabeanului, nu au avut niciodată Basarabia. Sufletul basarabeanului a rămas neatins, la fel de român ca oricare român din celelalte părţi ale teritoriului naţional. De aceea, el n-a considerat niciodată Prutul ca reprezentând o graniţă, ci doar ca o vremelnică linie de demarcare ce-l separa de fraţii săi pentru motive mai presus de înţelegerea obişnuită a omului. „Din punctul de vedere al schimbului populaţiei, cu drept cuvânt se poate spune că Prutul n-a putut fi graniţă în secolul de robie al Basarabiei.” (2) Legăturile cu ceilalţi români nu au dispărut niciodată, ele fiind doar mai intense sau mai superficiale, în funcţie de succesiunea evenimentelor istorice.

                        În primii ani de după răpire, legăturile au fost mai strânse, ruşii crezând că prin intermediul basarabenilor vor atrage de partea lor întregul popor. Astfel, au existat strânse legături cu principatele în perioada mişcării eteriste (1821-1823). În plus, au avut loc foarte importante „mişcări de schimb” cu principatele. Din Moldova au trecut în Basarabia numeroşi intelectuali, printre care mitropolitul Veniamin Costache, episcopul Meletie al Huşilor, vestitul pravilist Andronache Donici, poetul Beldiman, scriitorii Conachi, Hrisoverghi sau Constantin Negruzzi, iar din Basarabia au trecut Prutul Alecu Donici, Alecu Russo, D.C. Moruzi, State Dragomir, Victor Crăsescu, B.P. Haşdeu, Zamfir Arbore sau Constantin Stere.

                        Cele mai strânse contacte vor avea loc însă în anii 1828-1834 şi 1853-1856, când ruşii au ocupat ţările române, desfiinţând graniţa Prutului. Practic în acele momente Basarabia se reunea cu ţara. Circulaţia între regiunile româneşti era nestingherită. Avem informaţii potrivit cărora în perioada ocupaţiei ruseşti în principate din 1828-1834 gazetele care apăreau aici, precum Curierul românesc al lui Ion Eliade Rădulescu sau Albina românească a lui Gheorghe Asachi se bucurau de o mare răspândire în Basarabia. Iar faptul că basarabenii citeau ziare cu asemenea titluri era explicat în 1837 de un călător din Ragusa: „Basarabia care se învecinează cu Moldova şi nu este separată de ea decât de Prut, este la fel locuită de valahi de origine romană.” (3) Chiar şi în 1840, la mulţi ani după restabilirea graniţei, scriitorul Constantin Stamati colabora la revista Dacia literară a lui Kogălniceanu.

                        Legăturile nu s-au întrerupt nici în timpul revoluţiei de la 1848. Revoluţionarii democraţi români nu au uitat niciun moment Basarabia, pe care o doreau integrată în viitorul stat naţional independent şi unitar al tuturor românilor. La 31 iulie 1848, cancelarul rus Nesselrode arăta: „Revoluţionarii valahi vor să constituie sub denumirea de Regatul Român un nou stat, la formarea căruia ei îi invită şi pe fraţii lor din Moldova, Bucovina, Transilvania şi Basarabia.” (4)

                        După înăbuşirea revoluţiei şi reocuparea principatelor de armata rusească în 1853, relaţiile s-au intensificat din nou. Trupele de teatru ieşene mai ales jucau la Chişinău şi în alte oraşe piesele lui Alecsandri şi Negruzzi, prilejuind înălţătoare manifestări naţionale. Au fost în Basarabia cele mai remarcabile trupe de teatru româneşti, având în frunte actori celebri: Matei Millo, Theodorini, P.S. Alexandrescu, N. Luchian, Bobescu, C. Bălănescu, fraţii Vlădicescu, Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu. Sub influenţa lor, basarabeni precum V. Hartia sau Gheorghe Madan au încercat chiar să constituie trupe proprii de teatru, dar acest lucru, fireşte, era şi el imposibil.

                        În 1868, la deschiderea Academiei Române, preşedintele acesteia a primit din Bălţi o scrisoare de la Alexandru Constantin Bodescu, care, „dorind ca toţi românii de a contribui la încurajarea învăţăturii în România”, oferea o importantă donaţie. (5)

                        După 1870, mânăstirea Noul Neamţ reprezenta marele curent de cultură, trezită în Moldova prin mişcarea lui Paisie. Totodată, în cele mai multe mânăstiri basarabene se scriau cărţi cu mâna, scoţându-se numeroase copii de pe cărţile tipărite în România.

                        Prin reintegrarea colţului de sud-vest al Basarabiei în graniţele României între 1856-1878, acesta a ajuns sub înrâurirea directă a culturii româneşti. În 1856 a fost înfiinţată la Ismail eparhia Dunării de Jos, românii putându-şi regăsi viaţa religioasă dinainte. Şi din punct de vedere şcolar s-au făcut progrese mari. Autorităţile române au înfiinţat un liceu complet la Bolgrad, un gimnaziu la Ismail, şapte şcoli urbane şi 124 rurale, în total 145 de şcoli pentru cele trei judeţe. (6)

                        Pe lângă români, regiunea era locuită şi de numeroşi colonişti bulgari, risipiţi în 43 de sate. Privilegiile acestora au fost conservate şi chiar lărgite de statul român prin două legi, din 1858 şi 1861, făcând din ele un adevărat stat în stat.

                        Autorităţile ruseşti, care stăpâneau în continuare cea mai mare parte a Basarabiei, erau pe drept cuvânt alarmate de noua situaţie. După cum spunea Batiuşkov, după 1856 „din partea Basarabiei cedată Moldovei, care este puţin favorabilă Imperiului rus, propaganda încurajată de autorităţile moldovene a început să se răspândească în provincia noastră Basarabia.” (7)

                        Constituirea statului naţional român modern prin unirea Moldovei cu Muntenia în 1859 a fost un punct de sprijin pentru toţi românii asupriţi, care au găsit la fraţii lor liberi refugiu şi ospitalitate. Prin formarea nucleului statului român se deschideau perspectivele unirii întregului popor. Imediat după dubla sa alegere la Iaşi şi Bucureşti, Alexandru Ioan Cuza, vizitând judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, dădea la 19/31 octombrie 1859 o „Proclamaţie către locuitorii din Basarabia”, în care se arăta: „Locuitori din Basarabia, venim printre voi ca domn şi ca părinte, ca să vă aducem bucurie şi vindecarea rănilor de care aţi pătimit până acum. Din ziua în care partea Basarabiei locuită de voi s-a lipit de vechea ei tulpină, ea s-a împărtăşit de toate bântuielile şi nevoile ce de mai mulţi ani au năvălit în această Ţară a Moldovei, atât de bună şi frumoasă! Însă şi pentru noi, ca şi pentru toţi, va răsări în curând ziua dreptăţii, după multele nedreptăţi despre care aţi avut a vă plânge… Patria noastră a intrat pe o cale de îmbunătăţiri care vor revărsa asupra tuturor fiilor ei, fără osebire. Nu trebuie însă a pierde din vedere că bunurile cu greu se adună şi că numai prin înţelepciune şi răbdare vom putea dobândi împlinirea dorinţelor noastre.” (8)

                        La rândul său, marele patriot Alexandru Haşdeu îi trimitea tot atunci lui Alexandru Ioan Cuza „urări de bine din partea Basarabiei, pentru care sunt scumpe şi pline de însemnătate viitoarele destine ale României unite, Patria-Mamă.” (9)

                        Totuşi, ruşii au răpit din nou sud-vestul Basarabiei în 1878, după ce România, acum independentă, le dăduse un ajutor consistent în războiul cu turcii. Această lovitură banditească a încrâncenat întregul popor român. Acest lucru era remarcat şi de observatorii străini. De exemplu, după o vizită făcută în România în 1879, locotenent-colonelul austriac Sembratowicz scria: „În timpul prezenţei mele, tema Basarabia şi Dobrogea era discutată pretutindeni, iar ţarul era acuzat de călcare a cuvântului dat, deoarece Convenţia din 1877 – privind garanţia teritoriului român – n-a fost respectată, iar România, drept răsplată pentru jertfele aduse, a trebuit să sufere pierderea Basarabiei. Ofiţerii celor două armate se aflau în relaţii foarte încordate, nici nu se salutau reciproc.” (10) Durerea românilor la pierderea acestui teritoriu a fost foarte mare şi ea nu a scăzut deloc odată cu trecerea timpului. Peste mulţi ani, în 1914, ministrul Belgiei la Bucureşti, baronul Beyens, avea să noteze: „Rusia mai deţine o provincie românească, Basarabia, a cărei pierdere, în 1878, după un război victorios dus împreună cu ruşii, împotriva Turciei, a pricinuit multe lacrimi de mânie românilor.” (11)

                        Deşi a fost pentru a doua oară anexată la Rusia, zona respectivă a continuat să rămână românească. Realitatea a fost de altfel constatată la faţa locului de către rusul Tihomirov: „Avansând spre sud, vedem încă un mic teritoriu vecin României şi care nu este nicidecum rusesc. Ambiţia ţarului a creat în această regiune o sursă de complicaţii internaţionale pentru Rusia.” (12) După 1878, ruşii au păstrat aici până şi împărţirea administrativă în cele trei judeţe, efectuată de Kogălniceanu. Prinţul Urusov nota relativ la aceasta: „Acest ţinut face excepţie în organizarea administrativă; probabil va aştepta până la reforma întregii noastre administraţii, dacă prin vreo combinaţie internaţională nu va trece la România, care îi întinde braţele materne peste Prut.” (13)

                        Slabele efecte ale rusificării îi făceau pe ruşi tot ma intoleranţi faţă de limba şi cultura Basarabiei. Astfel, în Basarabia era complet interzisă propagarea literaturii române. În 1895, la vama de la Reni, jandarmii ruşi au confiscat de la ţăranii transilvăneni care veneau în Basarabia cărţi de rugăciuni româneşti. În 1885 l-au expulzat pe marele violonist Lemiş din judeţul Iaşi, care cânta la nunţi şi la alte sărbători melodii populare aranjate pentru orchestră, sub pretext că era „agent român” care îşi manifesta sentimentele naţionaliste. În faţa acestui val de teroare, încă în 1882 istoricul Nacco credea că Basarabia „era deja rusificată.” (14)

                        Oamenii de cultură nerusificaţi din Basarabia au trebuit să emigreze în România. Iată-i pe câţiva dintre ei: Alecu Donici, fabulist; Alecu Russo, unul dintre marii scriitori români; Petrino, poet; B.P: Haşdeu, unul dintre marii savanţi români, scriitor, istoric, filolog, filosof, membru al Academiei Române şi al unor Academii străine; Vasile Stroescu, mare patriot român care, neputând deschide şcoli româneşti în Basarabia, a donat milioane în acest scop în Transilvania şi România; Zamfir Arbore, istoric, publicist şi scriitor; Constantin Stere, profesor, scriitor, om politic; Iosif Naniescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei; D.C. Moruzi, romancier şi publicist; Victor Crăsescu, nuvelist; V. Buşilă, profesor etc. La începutul secolului al XX-lea s-au mai refugiat din Basarabia Gavril Musicescu, Axentie Frunză, Alexandru Nour, Vasile Conta, dr. Petre Cazacu etc. Mulţi dintre ei erau revoluţionari urmăriţi de ohrană, precum A. Frunză, Z. Arbore, C. Stere sau Nicolae Zubcu-Codreanu, care a fost unul dintre eroii războiului de independenţă.

                        În faţa iureşului rusesc, din Basarabia soseau tot mai multe apeluri la ajutor cultural din partea României. În 1895 un locuitor din judeţul Soroca îi scria astfel unui librar din Iaşi: „Acuma puteţi şti că cărţile didactice şi literatura română intră-n Rusia, cum se vede, acuma-s mai puţine dificultăţi.” Iar în 1900 Ion Halippa, directorul comisiei Arhivelor Statului din Chişinău, îi scria compozitorului Gavril Musicescu din Iaşi: „Comisiunea vă roagă să-i veniţi în ajutor cu feliu de susţinere (în formă de sacrificiu de cărţi, manuscripte), care va fi mai lesne. Credem că d-voastră nu ni-ţi lăsa fără atenţiune acest sincer rugământ.” Musicescu adăuga la aceste rânduri: „Ţăranii basarabeni nici până azi, de la 1812, n-au învăţat ruseşte, din contra, au silit adeseori pe preotul rus să înveţe moldoveneşte, înlesnindu-l şi cu cărţi bisericeşti adeuse din Moldova.” (15)

                        Totodată, după cum spunea Pantelimon Halippa, fratele celui sus-citat, „izvor de idee naţională în Basarabia nu era numai biserica, dar şi legăturile neîntrerupte între moldovenii din Basarabia şi cei din dreapta Prutului. Câţi din moldovenii basarabeni nu se duceau la Iaşi, la hramul Sfintei Paraschiva, ca să se închine cu evlavie moaştelor ei? Câţo basarabeni nu se duceau la Iaşi ca să-şi îngrijească sănătatea în clinicile vestiţilor profesori universitari, doctori la spitalul Spiridoniei: Russu, Negel şi Lambrior – internişti şi Sculi şi Botez – chirurgi?” (16) Iar boierul Nicolae Casso dona chiar societăţii „Junimea” de la Iaşi o tipografie, pentru a înlesni tipărirea apreciatelor Convorbiri literare. De altfel, se ştie că în Basarabia erau mulţi abonaţi la această remarcabilă publicaţie pentru toţi românii.

                        Cărţile ajungeau greu în Basarabia. Unii revoluţionari trimiteau, pe lângă cărţi de propagandă, şi numeroase scrieri româneşti. Astfel, Zubcu-Codreanu a izbutit să trimită lucrări de Alecsandri, Bălcescu, Bolintineanu etc. şi chiar manuale şcolare. Iar Pavel Gore spunea că basarabenii comandau cărţi româneşti la Odesa, unde soseau de la Bucureşti prin Paris! Iată cât de mare era dragostea de cultură românească a basarabenilor!

 

 

Note:

1    Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 69.

2    Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 73.

3    Ion G. Pelivan, Les droits des Roumains sur la Bessarabie, Paris, 1920, p. 9.

4   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 120.

5    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 261.

6    Petre Cazacu, O sută de ani de robie, Iaşi, 1912, p. 13.

7    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 21.

8    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 401.

9    Ion Nistor, op. cit., p. 261.

10 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol. I, Bucureşti, 1983, p. 100.

11  Ibidem, p. 430.

12 Ştefan Ciobanu, La Bessarabie. Sa population – son passé – sa culture, Bucarest, 1941, p. 13.

13  Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 97.

14  Ion G. Pelivan, op. cit., 1919, p. 39.

15  Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Cluj, 1926, p. XLVIII-XLIX.

16  Pantelimon Halippa, Basarabia noastră, Bucureşti, 1941, p. 18.

 

 

 

 

ISTORIA BASARABIEI

 

 

Organizarea provizorie

 

 

 

                        În ultima parte a acestei lucrări se va face o succintă trecere în revistă a evoluţiei cronologice a Basarabiei în perioada stăpânirii ruseşti (1812-1914). Credem că această prezentare nu ar putea fi decât de folos înţelegerii situaţiei regiunii în secolul al XIX-lea, în sensul celor arătate în părţile precedente. Trebuie însă să consemnăm de la bun început că ne vom folosi de date cu totul diferite de cele de până acum, care nu vor face decât să le confirme. Totodată, o succesiune a subperioadelor istoriei Basarabiei trebuie cunoscută.

                        Pentru că în Basarabia perioadele de relativă libertate şi cele de reacţiune au alternat. Primele au cuprins anii 1812-1828, 1856-1866 şi 1905-1906, iar reacţiunea s-a manifestat în special în 1828-1856, 1866-1904 şi 1906-1917. Merită remarcat faptul că toate aceste perioade de relativă libertate au urmat unor războaie în care a fost angajat Imperiul rus: războiul ruso-turc din 1806-1812, războiul Crimeei din 1853-1856 şi războiul ruso-japonez din 1904. De altfel, şi eliberarea Basarabiei va surveni tot după un război, cel mondial din 1914-1918. Această periodizare, deşi întocmită de Alexandru Boldur în 1940, este la fel de valabilă şi astăzi.

                        Prima subperioadă de care ne ocupăm a fost cea a organizării provizorii a Basarabiei din primii ani de după răpirea ei de la Moldova (1812-1817). A fost o perioadă deosebit de grea, în care locuitorii trebuiau să se adapteze la noile realităţi, mult mai primitive decât cele cu care fuseseră obişnuiţi. De exemplu, în perioada noiembrie 1812 – noiembrie 1813 Basarabia a fost decimată de o ciumă adusă de regimentul rusesc Arhanghelgorodsk din Odesa. Ciume asemănătoare, aduse tot de trupele ruseşti venite de dincolo de Nistru, vor mai face ravagii în regiune, în special în perioada 1819-1825.

                        Vexaţiunile provocate de noii stăpâni erau respinse de ţăranii din judeţul Hotin încă în 1815, arătând că „suntem mulţămiţi ca să trăim cum au trăit părinţii şi strămoşii noştri cu obiceiurile moldoveneşti, cu care noi ne-am trezit.” (1) Şi deja în 1816 ţăranii din Hotin îşi formaseră părerea definitivă despre noua cârmuire: „În fiecare clipă dăm tot felul de lucruri şi nimeni nu ne întreabă dacă ne mai rămâne ce să dăm. Astfel încât, în momentul de faţă, cei mai mulţi dintre noi nu au nici ce mânca, din cauza muncilor la care suntem obligaţi zilnic, pentru a cosi şi căra fânul, pentru a îndeplini diferitele transporturi de lemne de foc şi de construcţie până în Basarabia şi la Chişinău, înspre Briceni şi aiurea.” Aşadar, pentru ţăranii din Hotin era clară diferenţa dintre Basarabia istorică şi zonele Hotinului şi Chişinăului, în ciuda faptului că ruşii extinseseră acest nume peste întregul teritoriu ocupat. În continuare, ţăranii spuneau ce îi durea: „Dacă Sfânta Fecioară ar vrea să ne uşureze de toate aceste greutăţi şi să ne lase în obiceiurile noastre moldoveneşti, moştenite de la înaintaşii noştri, pentru a recâştiga bunăstarea de care ne bucuram…, şi să putem trăi sub slujbaşi moldoveni, fii ai acestui pământ al nostru, după cum suntem noi obicinuiţi şi să ne putem înţelege în aceeaşi limbă!” (2)

                        Nici boierii români nu se simţeau prea bine sub noua stăpânire. Despre acest lucru ne-a lăsat o mărturie datând din 1815 consulul Prusiei la Iaşi: „Basarabiei nu-i place deloc jugul moscovit. Nobilimea se simte dispreţuită, maltratată şi treptat-treptat lipsită de privilegiile ei. Ea este îndepărtată din toate funcţiile ţării, care se încredinţează ruşilor.” Iar consulul francez adăuga: „Afară de puţine excepţii, toţi se supun cu cea mai mare neplăcere sceptrului rusesc.” (3)

                        Situaţia devenise gravă pentru boieri prin izolarea Basarabiei de restul Moldovei. Astfel, moşiile de peste Prut nu mai puteau fi administrate de proprietarii lor, mulţi fiind deposedaţi ilegal şi brutal. Un document evidenţia că de răul noilor stăpâni „arendaşii moşiilor din Basarabia le părăsesc, deoarece acolo nu pot vinde nimic şi n-au voie să aducă nimic dincoace.” (4)

                        Dornici de a acapara tot, ruşii au curmat comerţul cu Moldova, aşezând la Prut trupe compacte de cazaci. Între altele, aceştia trebuiau să oprească şi exportul de cai în Moldova, dar, arăta Iorga, „bacşişul îl făcea cu putinţă şi mai departe.” (5)

                        Din cauza acestei situaţii revoltătoare, boierii care iniţial doriseră să treacă la ruşi refuzau acum acest lucru, prilej bun pentru Rusia de a-l învinui pe domnitorul Moldovei că îi opreşte, supunând principatul la noi presiuni. Acestor boieri Poarta le cerea de a „vinde toate acele de peste Prut strămoşeşti moşii.” La 5 noiembrie 1815, ei răspundeau că prin aceasta vor trebui „a se despărţi fiii de părinţi, fraţi şi alte rudenii”, o ramură a familiilor aşezându-se la ruşi. (6) Poarta, intransigentă, le-a impus ori vinderea moşiilor, ori strămutarea lor înşişi sub ruşi. Ca urmare, se forma în Moldova un „comitet asupra desfacerii locuitorilor celor din a dreapta Prutului de averile lor din oblastia Basarabiei.” La 14 ianuarie 1816 hotărâseră în cele din urmă să se transmute la ruşi numai doi boieri: Ioan Balş şi Constantin Paladi. Cu vremea însă, vor mai apărea ca dvoreni în Basarabia: Constantin şi Ştefan Ghica, Vasile Rosetti, Constantin Canta, Ioan Sturdza, Panaite Cazimir, Dinu Rusu etc. Dragostea de moşie a învins până la urmă groaza!

                        Dar cele mai multe greutăţi tot pe umerii ţăranilor apăsau. Deja în primii ani ai ocupaţiei se înregistraseră numeroase plângeri ale populaţiei rurale, strânse în dosare precum cel din 1814, „Despre abuzurile făcute de către regimentul de infanterie Ohotski (vânătoresc) faţă de locuitorii diferitelor sate din judeţul Orhei”, totalizând 101 file. (7) Ca urmare, a apărut încă din primii ani rezistenţa ţărănimii basarabene, care deseori a generat tulburări şi chiar revolte. Lupta ţăranilor s-a materializat mai ales prin jalbe şi petiţii adresate administraţiei judeţene sau regionale, generalului guvernator al Basarabiei, sau chiar către ţar. Iar când abuzurile şi nedreptăţile întreceau orice limită, ţăranii îşi luau lumea în cap şi îşi părăseau vatra. Preferând bejenia la fraţii lor din Moldova, ţăranii români luau realmente cu asalt graniţa Prutului. Ce ne spunea în acest sens Kasso?

                        „La sfârşitul anului 1812 a început emigrarea basarabenilor în Principatul Moldovei… Majoritatea celor care-şi părăseau locul de trai erau ţăranii; ei îşi urcau în grabă boccelele în căruţe şi se îndreptau spre Prut, ca să treacă pe malul drept, rămas sub suzeranitatea luminatei Porţi… Acest exod se explică mai degrabă prin faptul că starea populaţiei din precedenţii ani de ocupaţie militară era extrem de apăsătoare din cauza birurilor nenumărate şi, se prea poate, din cauză că poporul a încetat să creadă că administraţia noastră e în stare să-i împuţineze durerile.” (8) Despre fenomenul emigrării basarabenilor am mai avut ocazia să vorbim. Acum nu vom face decât să arătăm în ce măsură faptele administraţiei ruseşti au îndreptăţit această soluţie disperată.

                        În 1816 erau stabilite impozitele către stat. Guvernul rus hotăra „a impune locuitorii de acolo (din Basarabia) la toate impozitele ce erau strânse de la ei în timpul guvernului turc, astfel ca aceste impozite să fie strânse exact pe aceleaşi baze şi în aceleaşi termene, după cum avea loc în acele ţinuturi până la intrarea armatelor Imperiului rus.” (9) Şi, deşi ţarul Alexandru I spunea într-o scrisoare adresată mitropolitului Gavriil că: „Eu voiesc ca această provincie roditoare să fie trezită la o nouă viaţă”, (10) concomitent erau restabilite toate impozitele grele şi distribuite fără măsură, existente în vremea Principatului Moldovei, precum: birul, răsura, dajdia, deseatina sau dijma, vădrăritul, cornăritul etc.

                        Kasso remarca şi el „binefacerile” administraţiei ruseşti: „Situaţia economică a ţinutului (Basarabia) devenea tot mai precară. Basarabia, ruptă de trupele noastre de grăniceri de Moldova, a fost lipsită de pieţele sale de altădată, iar altele noi nu putea să găsească în Rusia. Abia în anul 1815 a căpătat dreptul de a exporta grâne prin Ismail în Turcia şi prin Noua Suliţă în Austria (se observă uşor cum erau evitate orice contacte cu Moldova). Aceată nelinişte generală care a cuprins toate păturile populaţiei, a influenţat până într-atâta asupra lucrurilor, încât chestiunea cu privire la jurământul de credinţă al întregului popor Rusiei era amânată în Basarabia din an în an (până în 1816, şi atunci doar în urma stăruinţei mitropolitului).” (11)

                        Dar, cu toate acestea, se poate considera că Basarabia a fost o regiune „menajată” faţă de cea mai mare parte a imperiului, supus unui regim mult mai crunt. Ocupând Basarabia, ţarul Alexandru I a încercat să impună o rusificare paşnică, cu ajutorul unui regim politic mai liberal decât în restul Rusiei. Despre acest lucru vorbea şi amiralul Ciceagov, succesorul lui Kutuzov în fruntea trupelor de la Dunăre, adresându-se ţarului: „Basarabia este o ţară frumoasă, ea ne aduce mari foloase, dar trebuie să o lăsăm să se odihnească câtăva vreme. Am încercat să dau locuitorilor acestui ţinut câteva privilegii mai mult decât vecinilor.” (12)

                        Administraţia provizorie a Basarabiei a menţinut şi vechile diviziuni administrative, cele 12 ţinuturi din vremea Principatului Moldovei, subîmpărţite la rândul lor în ocoluri. Primii ispravnici au fost boieri români, iar primele legi ale provinciei Basarabia au fost întocmite de munteanul Petru Manega. Acesta va fi din 1832 tutorele bibliotecii înfiinţate în acel an la Chişinău.

                        Scopul acestui regim era lămurit în instrucţiunile ţarului, adresate chiar în 1812 autorităţilor provinciei: „Administrând Basarabia, trebuie să ne gândim că se aşează fundamentele unui edificiu mai întins. Poporul acestei provincii trebuie să primească binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei. Bulgarii, moldovenii, muntenii, sârbii caută o patrie. Să le uşurăm calea ca să o afle. Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţii spre a le aduce la ţelul ce ne propunem. Să le promitem independenţă, întemeierea unui regat slav, recompense pecuniare bărbaţilor celor mai influenţi, decoraţii şi titluri convenabile pentru şefi şi pentru ceilalţi.” (13) Acesta era în realitate scopul politicii ruseşti. De aceea, pentru autorităţile ţariste ocuparea Basarabiei reprezenta un veritabil succes, în vederea continuării ofensivei spre Constantinopol. Iată cum releva acest real câştig acelaşi Kasso: „1) el ne apropie de Peninsula Balcanică; 2) ne dă putinţa să stăm pe picior solid la Dunăre, pentru a ne putea întinde pe viitor mai departe în paguba Imperiului turcesc, potrivit dorinţei politice a Ecaterinei II. Prin acest tratat, statul nostru a căpătat o rotunjire a Novorusiei, dând siguranţă Odesei, născută de curând, care până acum era mereu îngrozită de tătarii neastâmpăraţi din Bugeac. Dar, afară de aceasta, cel mai esenţial moment în acest câştig a fost faptul că pentru prima dată Rusia a anexat supuşi creştini de-ai Porţii din Europa. Crimeea şi stepa Oceacovului, cucerite până acum, prezentau prin sine, sau întinderi cu desăvârşire pustii, sau locuri populate cu mahomedani; prin bucata din Moldova alipită la Rusia ni s-a dat putinţa pentru prima oară să dovedim popoarelor creştine din Balcani în ce constă deosebirea dintre creştinii de sub jugul otoman şi gradul de fericire ce i-ar aştepta, dacă ar fi adumbriţi de aripile vulturului cu două capete!” (14)

                        După cum se vede, organizarea provizorie a Basarabiei avea scopul de a asigura Rusiei simpatiile populaţiilor creştine şi „a le da un prim gaj asupra sincerităţii intenţiilor sale”, cum afirma contele Capodistria, consilierul principal al ţarului pentru problemele Orientului. (15)

                        Prin urmare, la început Basarabiei i s-au rezervat condiţii pentru conservarea caracterului ei naţional românesc. La 2 august 1812, ţarul acorda Basarabiei un regim autonom. Provincia avea în frunte un guvernator român, limba română era folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate pe teritoriul Basarabiei.

                        Prin ukazul (decretul) din 23 iulie 1812, ţarul crea guvernământul provizoriu al provinciei, iar prin ukazul din 2 februarie 1813 atribuia acestui guvernământ două departamente (ministere). Primul decret decidea „a lăsa locuitorilor Basarabiei organizarea lor legislativă”; al doilea repeta acest lucru şi adăuga: „Chestiunile judiciare trebuiesc judecate după legile şi obiceiurile ţării.” Iar un decret ulterior (13 mai 1813) ordona „de a nu se face nicio schimbare în administrarea Basarabiei.” Tendinţa de păstrare a statu-quo-ului era afirmată şi în decretul din 21 august 1813, intitulat „Despre organizarea arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului”, prin care se prevedea „aplicarea obiceiurilor locale, care nu se opun legislaţiilor fundamentale ruseşti, civile şi ecleziastice…, de aceea a lăsat poporului Basarabiei vechile drepturi moldoveneşti.” (16)

                        Prin aceste legi, şi în special prin cea din 2 august 1812, intitulată „Înfiinţarea administraţiei provizorii în oblastia Basarabiei”, toate problemele administraţiei interne a Basarabiei stăteau în grija guvernatorului civil. Iar ispravnicii judeţeni puteau fi numai români care au jurat credinţă Rusiei, nu şi colonişti.

                        Despre legea din 2 august 1812, Vighel arăta că însărcinarea de a o concepe i-a fost dată lui Capodistria şi nu unui rus, „fiindcă Rusia n-a avut atunci timpul necesar ca să-şi bată capul cu organizarea unui petec de pământ de curând dobândit.” Caracteristicile acestei legi erau astfel evidenţiate de Nolde: „1) Administraţia era supusă cu totul legilor moldoveneşti, nu numai în ce priveşte dreptul civil, dar şi cel public, şi 2) Organul administrativ suprem era compus din persoane oficiale, luate în majoritate dintre proprietarii locali. Guvernul rus, nedorind să se amestece în administraţia însăşi a provinciei, a lăsat totul să meargă ca în trecut.”

                        Iar Krupenski concluziona: „Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administraţia ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei. Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie. Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.” (17)

                        Cele două departamente ale guvernământului provizoriu se divideau fiecare în câte trei secţiuni: primul în secţiunile civilă, penală şi poliţienească, iar cel de-al doilea în secţiunile statistică, financiară şi comercială. Departamentele erau compuse din proprietari autohtoni şi cinovnici (funcţionari) ruşi în proporţie de 7:5. (18) Dezbaterile se ţineau în limbile română şi rusă. De altfel, fiecare departament avea două cancelarii: una românească şi una rusească.

                        După cum am mai arătat, se menţinea vechea organizare în judeţe, având în frunte ispravnici (numiţi pârcălab la Hotin, serdar la Orhei etc.), cu competenţă administrativă şi judiciară. Subdiviziunea judeţelor o constituiau ocolurile, conduse de ocolaşi. Oraşele aveau primari, iar mazilii îşi păstrau vechea organizare, inclusiv căpitanul de mazili. Armata era sub comandamentul special al unui şef deosebit, iar biserica avea în frunte un mitropolit.

                        Legea din 2 februarie 1813, intitulată „Pravilele guvernării vremelnice a Basarabiei”, încredinţa conducerea regiunii unor funcţionari ţarişti: comandantul armatei şi guvernatorul civil, ajutaţi de boierii autohtoni. Toate treburile administraţiei interne a Basarabiei se aflau în grija guvernatorului civil. Acesta era totodată şi preşedintele guvernământului regional. El conducea pe baza vechilor „obiceiuri nescrise ale pământului” şi a unor articole de drept penal care erau valabile pe teritoriul întregului Principat al Moldovei.

                        Primul guvernator al Basarabiei a fost bătrânul boier moldovean Scarlat Sturdza, numit oficial la 7 august 1812. El se afla sub ordinul generalissimului Kutuzov. Era ajutat în conducere de Matei Krupenski, numit într-un raport consular „un mizerabil”, iar într-o scrisoare contemporană „un ponegritor fără talent.” (19)

                        Alt document releva: „Prostia guvernatorului Sturdza şi, mulţumită ei, nemăsurata lăcomie a feciorului de boier de aici Matei Krupenski, care i s-a dat ca viceguvernator, şi a ispravnicilor ce atârnă de el, au dat frâu slobod la toată samavolnicia, apăsarea şi nedreptatea şi fac guvernul rusesc în acea parte cu adevărat odios. Cine plăteşte bine, are dreptate acolo, precum era odată aici.” Iar consulul francez constata: „Actele arbitrare şi contrare păcii ruinează cu totul pe proprietari.” (20)

                        În 1813, o comisie condusă de funcţionarul Baikov era trimisă să examineze lipsurile guvernării Sturdza. În raport se spunea că Sturdza suferea de „lipsă de experienţă, bătrâneţe şi slăbiciunea caracterului”, guvernul fiind „prea moale.” (21) În continuare, se făcea o caracterizare foarte negativă administraţiei, arătându-se abuzurile, păstrarea veniturilor ilegale din trecut ale ispravnicilor, înfiinţarea unor noi impozite etc. Ca urmare, la 17 iulie 1813, Sturdza era demis pe caz de boală. Iar locul său va fi luat de acum înainte numai de guvernatori ruşi.

                        Între măsurile menite să îndulcească ocupaţia rusească să mai amintim că Rusia ierta birurile pe trei ani şi recunoştea provizoriu privilegiile, datinile şi legile provinciei. Un comisar imperial venea în primăvara anului 1816 pentru a cerceta pricinile nemulţumirilor, soldate cu masive emigrări peste Prut. El a trebuit să întărească drepturile tuturor claselor sociale: clerici, nobili, negustori şi popor. Iar ţarul îi scria la 1 aprilie 1816 mitropolitului Gavriil, recomandându-i ca scrisoarea să se citească prin biserici. Cu această ocazie, ţarul arăta: „Spre cea mai extremă durere, sunt informat în mod absolut sigur că toate năzuinţele mele nu sunt realizate şi că dezordinea, mai cu seamă pornind de la un timp încoace, a ajuns în ultimul grad.” (22) În sfârşit, din 1817 era îngăduită reluarea legăturilor cu Moldova.

                        La 5 iulie 1814, boierii basarabeni cereau ţarului „ca să se facă Înalt cunoscut, că se iartă cu totul recrutaţie pe o vreme îndelungată… Cu hotărâre… ca şi după îndeplinirea vremiei, recrutaţia să (se) ia în bani, dar nu în oameni.” Cererile acestui memoriu au fost aprobate de ţar la 12 septembrie 1815. (23)

                        Ruşii făceau şi erori grosolane, izvorâte din lipsa totală de cunoaştere a regiunii şi a oamenilor. La trei ani după anexarea Basarabiei, în 1815, funcţionarului Svinin i se dădea ordin să stabilească de ce religie aparţinea populaţia Basarabiei!

                        În acest timp, un regim foarte aspru a fost impus de noul guvernator, generalul Harting. Acum s-a căutat îndepărtarea din conducere a boierilor români, acoperiţi cu tot felul de acuzări denigratoare. Despre netemeinicia acuzărilor aduse lor de către ruşi vorbea ducele francez Richelieu, aflat în serviciul Rusiei: „În general, boierii moldoveni, pe care i-am văzut şi cu care am putut să mă întreţin, mi-au părut foarte departe de acea stare de ignoranţă şi de stupiditate, la care ruşii fac să se creadă că sunt reduşi, pentru a justifica fără îndoială îngâmfarea şi relele purtări cu care îi tratează, şi pe care boierii nu par a le merita.” (24)

                        Însuşi guvernatorul Harting îşi permitea la 23 decembrie 1814 să spună despre boieri: „Nefiind niciodată în asemenea funcţiuni şi nefiind deprinşi cu ordinea serviciului, nu numai acelui rusesc, ci şi acelui moldovenesc, neglijează orişice bună rânduială; folosindu-se de majoritatea voturilor, ei contribuie mai mult la încălcarea, decât la conservarea justiţiei.” (25)

                        Pentru a ilustra mai bine domnia lui Harting, să ne oprim puţin asupra rolului cinovnicilor. Aceştia formaseră în timpul ocupaţiei ruseşti în ţările române (1806-1812) administraţia civilă supusă comandantului suprem al armatei ruse de la Dunăre. Din 1812, cinovnicii au rămas în Basarabia, ignorând limba română, legile şi obiceiurile româneşti. Ca urmare, nu au putut ocupa un loc important în ierarhia administrativă a Basarabiei. De aceea, ei au început o campanie energică împotriva ordinii existente şi a elementului autohton, cu scopul de a introduce şi în Basarabia legile şi instituţiile ruseşti.

                        Cinovnicii raportau lui Harting că românii nu au avut niciodată legi speciale, că tradiţiile nu erau scrise şi erau contradictorii, că românii erau incapabili şi duşmănoşi faţă de Rusia şi că se cuvenea introducerea legilor şi a organizării ruseşti. În fruntea lor se aflau din nou Krupenski, viceguvernator între 1816 şi 1823, şi Somov, care prezidase Divanurile principatelor în timpul ocupaţiei, şi care acum era secretarul lui Harting. În 1814, Harting prezenta miniştrilor de la Petersburg un proiect de lege întocmit de Somov, vizând organizarea Basarabiei după modelul provinciilor ruseşti centrale. Primul care aducea acuzaţii românilor era însuşi guvernatorul Harting, care spunea: „Ei (românii) ascund situaţia exactă şi împrejurările locale şi stăruie ca ruşii să aibă mai puţine funcţii şi dimpotrivă moldoveni să fie mai mulţi.” (26) El cerea chiar ca „Basarabia să fie transformată într-o gubernie de tip rusesc general, păstrându-se doar unele particularităţi locale.” (27)

                        Sub conducerea mitropolitului Gavriil, românii au dat o ripostă viguroasă acestor impertinenţe. Datorită acestei opoziţii, planul cinovnicilor a dat greş. Românii au făcut un lung memoriu împotriva lui Harting, arătând calomnia şi netemeinicia denunţărilor bandei de funcţionari ruşi. Ei cereau de asemenea să li se garanteze privilegiile acordate.

                        Generalul Harting, întrunind atât autoritatea militară, cât şi cea civilă a provinciei, îşi permitea să ceară la 10 decembrie 1813 Ministerului justiţiei să i se admită să-i judece pe funcţionarii moldoveni, „din cauza lipsei totale de legi în Moldova, în afară de dreptul celui mai tare.” (28) El cerea ca aceşti funcţionari să fie judecaţi conform legilor ruseşti. De asemenea, cerea schimbarea consilierilor români ai primului departament, care erau numiţi de fostul guvernator Sturdza. În acest scop, el întocmea amintita scrisoare din 23 decembrie 1814.

                        Somov a întocmit o scurtă „schiţă” a administraţiei interne a provinciei şi un proiect de regulament al administraţiei civile (1814), prezentate de Harting guvernului central. Cu această ocazie se enumerau numeroase neajunsuri ale organizării de până atunci, căutându-se sub pretextul îndreptării lor ştirbirea autonomiei Basarabiei. Ca urmare, boierii scriau mitropolitului Gavriil: „Turma ta se îneacă în valurile ce emană din întunericul invizibil pentru suprimarea obiceiurilor noastre.” Şi continuau, cu scopul de a fi auziţi şi mai „sus”: „Se poate oare crede că Moldova nu a avut şi nu are legi şi regulamente? Oare nu există toate obiceiurile vechi moldoveneşti şi reguli obligatorii? Nu există oare pravile tipărite a lui Vasile Voevod (Lupu)? Nu există oare… legiuirile gospodarilor, porunci şi diate? Nu se instruiesc oare treburile după legile lui Justinian şi alţi împăraţi? Oare se poate să fim atât de calomniaţi ca acum în situaţia noastră actuală?” (29)

                        Încă în 1814, „arbitrariul” şi „apăsările” impuse de acest guvernator aveau nevoie de o anchetă, pentru care sosea în Basarabia (în mai) generalul Gais. Cu această ocazie s-a stabilit ca Harting să rămână doar comandant militar, iar în posturile civile să se numească boieri pământeni. Iar în urma memoriului românilor amintit mai sus, calomnia ruşilor a fost examinată şi scoasă la iveală prin străduinţa comisiei funcţionarului Svinin. El trebuia să clarifice: „În ce constau dispoziţiunile legale şi obiceiurile de acolo, scrise şi orale, şi pe ce se întemeiază nevalabilitatea acestora? Există, oare, vreo colecţie sau vreo codificare a acestor dispoziţiuni? Ce anume procese se cercetează şi se judecă după legile şi obiceiurile de acolo şi care după legislaţia rusă?” (30)

                        Svinin, şeful comisiei trimise, constata că „moldovenii sunt de un caracter liniştit, blând şi bun… simpli, primitori, tari în credinţă religioasă şi către patrie şi ascultători ai autorităţilor, din cauza abuzurilor dese au devenit timizi şi neîncrezători în guvern.” Cu alte cuvinte, raportul dădea total câştig de cauză românilor. (31) El a fost prezentat de ministrul rus al poliţiei, generalul Veazmitinov, consiliului de miniştri al imperiului la 22 februarie 1816. Guvernatorul Harting a fost demis de ţar. El nu a primit nicio recompensă pentru aceasta, iar, după moartea sa, fiicei sale i s-a refuzat o pensie, sub motivul de lipsă reglementară de ani serviţi.

                        Ţarul spunea despre Harting adresându-se noului guvernator: „Odată cu schimbarea primului guvernator (Sturdza), lucru ce devenise necesar în anul 1813, în ocârmuirea acestei provincii au apărut toate viciile: pe de o parte ea a fost lăsată pe mâna oamenilor nepricepuţi, iar pe de altă parte pe seama funcţionarilor incorecţi şi interesaţi.” (32) De asemenea, şi Kiseliov se referea la ceea ce a rămas în urma lui Harting: „Totul acolo (în Basarabia) este în arendă, totul are preţ şi ispravnicii sunt datori să prade mai mult ca alţii.” Iar contele Capodistria îi va ordona succesorului lui Harting: „Revocaţi imediat din Basarabia pe toţi funcţionarii care au servit sub generalul Harting.” (33)

                        Se părea că ţarul va manifesta din nou înţelegere pentru români. Până atunci, el manifestase o anume simpatie, desigur interesată, pentru ei, încât Kasso putea chiar să spună despre scrisoarea sa din 1 aprilie 1816, adresată mitropolitului Basarabiei: „În aceste cuvinte se cuprindea recunoaşterea unei naţiuni deosebite în Basarabia, cu drepturile ei istorice şi, de asemenea, menţionarea despre legăturile ei de sânge cu Roma îndepărtată.” (34) De aceea, crezând în nemărginita mărinimie a ţarului, boierii i se adresau acum prin acelaşi mitropolit: „Dă-ne nouă un ocârmuitor civil pentru această provincie din moldoveni băştinaşi, un bărbat căruia i-ar fi cunoscute familiile nobile locale, obiceiurile şi legile noastre şi a ţărilor mejieşe (vecine) cu noi, fiindcă neavând acuma un aşa ocârmuitor, din zi în zi vom fi înstrăinaţi de obiceiurile noastre.” (35)

                        Dar nou guvernator numit era senatorul Moderah, propus de ţar însuşi. Imediat el a fost însă schimbat de Bahmetiev. Cu acest prilej, ţarul îi scria din nou lui Gavriil: „Intenţiunea mea constă în a dărui Basarabiei o administraţie civilă corespunzătoare cu drepturile, obiceiurile şi legile… Eu vreau ca această ţară roditoare să reînvie la o viaţă nouă şi aceasta o aştept de la împuternicitul meu (Bahmetiev) şi de la conlucrarea într-un suflet cu toţi locuitorii Basarabiei.” (36)

                        Tot în 1816, un ukaz dădea un nou regulament administrativ, conform căruia era reunit un consiliu general cu două camere, sub preşedinţia generalului Bahmetiev, cu titulatura de „polnomocinâi namestnik”. Totodată, acum erau înfiinţate opt judeţe: Hotin, Orhei, Soroca, Iaşi, Tighina, Codreni, Ismail şi Greceni.

                        Cu toate acestea, administraţia ţaristă nu a întârziat să pună piedici tot mai mari românilor. Şicanările apăreau mai ales când era vorba de folosirea limbii ruse în documentele oficiale. Autorităţile române se plângeau prin urmare de acest fapt. În 1815, membrii numiţi pentru stabilirea birului se plângeau guvernatorului că „spre alcătuirea aşăzării birului, este neapărată trebuinţă ca să avem scriitori moldoveni, fiindcă noi limbă rusască nu ştim, precum este cunoscut şi exelenţiei voastre.” În acelaşi an, sameşul isprăvniciei Codru către „expediţia finanţii” mărturisea că ar fi dat porunci în rusă, „dar eu cu toată supusa plecăciune îndrăznesc a arăta că nu le pot dezlega, neştiind limba sau scrisoarea aceasta, a le tălmăci n-are cine…” Iar în 1818, spătarul Vasile Rosetti spunea despre actele ruseşti: „Cetind jurnalul ci era închiet în limba rusască, care foarte puţin o înţăleg, şi pentru care de îndestuli ori în puterea obrazovaniei am pus înainte sovetului ca să conteniască o aşa lucrare în sângur limba rusască, dar nu am avut ascultare.” (37)

                        În jalba boierilor către ţar din 5 iulie 1814, aceştia rugau „a se căuta toate pricinile în limba moldovenească a pământului… căci toate pravilele Moldovei nu sunt într-altă limbă, decât în dreapta limbă moldovenească, toate documentele pentru moşii şi pentru feliuri de giudecăţi şi învoele sunt alcătuite numai în limba moldovenească. Tot norodul aceştii oblastii nu are înţălegere altei limbi decât a patriei sale.” (38) Iar la 31 iulie 1816, boierii se adresau şi cârmuirii Basarabiei printr-un text care poate fi considerat ca moto şi chintesenţă a luptei basarabenilor pentru limba română: „Videm prin giudecăţile noastre hărtii ruseşti, hotărâri streine, obiesnenii, razvrajenii, şi cu alte numiri; în tot ceasul greşim, şi vom greşi, neînţelegând nici întru unile, ce avem a cere, nici întru acele ce avem a păzi, noi ştim din niam în niam, lege, obiceiurile şi limba pământului.”

                        De asemenea, judecătoria din Cetatea Albă declara în 1818 că nu primeşte acte ruseşti „lucrate numai în singură limba rusască, de care citenurile (cetăţenii) moldoveni neavând ştiinţă…” (39) În 1819, aceeaşi judecătorie solicita ca „toate hărtiile… să nu fie într-alt chip scrisă decât în limba moldovenească.” Iar mai tîrziu, judecătorul Constantin Machedon declara: „Eu mă găsesc sălit a pune înainte aceştii giudecătorii spre a se aduce toate pricinile întru tălmăcire în limba moldovenească de care am ştiinţă.” Altfel „nici cu un chip di astăzî nu mă unesc a iscăli hărtiile, ci de acum să vor lucra în limba rusască, care mie îmi esti cu totul necunoscută.” (40)

                        Să mai notăm şi declaraţia ispravnicului de Hotin, Filodor, din 1820: „Să să lucrezi toate hărtiile în natiia moldoviniască… şi canţălăriia aceştii ispravnicii să se întemeieză lucrare ei în limba moldoviniască, precum au fost şi mai înainte… Căci întru acestea urmând şi ucazul giudecătorii ţinutului cătră ispravnicie ca toate hărtiile să să lucrezi în dialectul moldovinescu…” (41)

                        După cum se vede, în zonele în care erau plasaţi cei mai mulţi colonişti străini, limba română începea să fie izgonită din actele oficiale. Dacă adăugăm la aceasta haosul din administraţie, corupţia şi necinstea de la tot pasul, putem spune că am sintetizat în câteva cuvinte situaţia Basarabiei în perioada organizării provizorii din 1812-1817.

 

 

Note:

1  Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 8.

2   Nicolae Iorga, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, Bucureşti, 1940, p. 61-62.

3    Idem, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 160.

4    Ibidem.

5    Ibidem.

6    Ibidem, p. 161.

7    Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 7.

8    Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 114.

9    Ibidem, p. 112-113.

10  Leon Kasso, Rusia şi bazinul dunărean, Iaşi, 1940, p. 312.

11  Mihai Adauge, op. cit., p. 114.

12  Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 179.

13  Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 78.

14  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 398.

15  Ibidem, p. 399.

16  Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 8.

17 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 82-83.

18  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 9.

19  Nicolae Iorga, op. cit., 1912, p. 159.

20  Ibidem.

21 Alexandru Boldur, Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în 1812-1828, Chişinău, 1929, p. 16.

22  Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 11/1991, p. 127.

23  Mihai Adauge, op. cit., p. 114.

24  Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 92.

25  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 14.

26  Petre Cazacu, op. cit., p. 92.

27  Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 415-416.

28  Alexandru Boldur, op. cit., p. 17.

29  Ibidem, p. 23-24.

30  Leon Kasso, op. cit., p. 309-310.

31  Alexandru Boldur, op. cit., p. 26.

32 Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 16.

33  Petre Cazacu, op. cit., p. 92.

34  Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 10/1991, p. 83.

35  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 14.

36  Alexandru Boldur, op. cit., p. 27.

37 Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 9.

38  Ibidem, p. 10.

39  Ibidem, p. 12.

40  Ibidem, p. 13.

41  Ibidem, p. 14-15.

 

 

 

Regimul relativei autonomii

 

 

                        După demiterea lui Harting, ţarul a înfiinţat noul post de namestnik, locotenent plenipotent, căruia i se supunea guvernatorul civil al Basarabiei. Primul namestnik a fost guvernatorul general al Podoliei, Bahmetiev, care depindea direct de ţar. Bahmetiev a ordonat întocmirea unui regulament pentru organizarea Basarabiei, care să fie în acord cu legile şi tradiţiile locale, motivând necesitatea unei organizări speciale a Basarabiei, prin analogie cu autonomia respectată a Poloniei, Finlandei, Georgiei. La 29 aprilie 1816, ţarul îi scria că pentru Basarabia trebuia „o ocârmuire specială, în conformitate cu legile ei băştinaşe, cu moravurile şi cu obiceiurile ei.” (1)

                        Prin urmare, Bahmetiev a lansat la 28 iunie 1816 o proclamaţie către locuitorii Basarabiei, asigurându-i că oblastia se va guverna conform obiceiurilor ei; scutirea de dări, expirată în 1815, era prelungită până în 1817; se prevedea de asemenea şi scutirea de prestarea serviciului militar; era liber comerţul exterior cu vite şi pâine; iar pentru alte probleme, toţi locuitorii se puteau adresa guvernatorului cu jalbe formulate în limbile română sau greacă, şi nu în rusă.

                        Dar Bahmetiev, care, conform mărturiei lui Kasso, era un „om vicios şi foarte capricios”, (2) a fost uşor câştigat de elementele negative ale cinovnicilor ruşi, devenind purtătorul de cuvânt al dorinţelor şi tendinţelor acestora. În timpul său au continuat abuzurile, jafurile şi corupţia, patronate de chiar şeful său de cancelarie, Kriniţki. Despre acesta îi scria lui Bahmetiev contele Capodistria: „Aveţi alături de dumneavoastră un polonez, şef de cancelarie, care nu este văzut cu ochi buni.” Iar funcţionarul Longhinov îi scria viceregelui Novorusiei, Voronţov, în 1823: „Un om atât de slab ca Bahmetiev a devenit aproape un criminal, complice al nevestei sale şi al tuturor acestor polonezi, greci, armeni şi evrei cu care a populat oraşul (Chişinău) şi tribunalele Guvernământului său.” (3)

                        Corupţia era atât de mare, încât, spunea Nacco, „ispravnicul care n-a adunat o sută de mii de lei pe an era considerat ca inapt.” Matei Krupenski era destituit în 1823 pentru că a delapidat patru milioane de lei argint! (4) În aceeaşi corupţie era implicat însuşi guvernatorul, care a făcut afaceri necinstite, fiind îndepărtat din post. La sfârşitul domniei sale în Basarabia, după cum scria Kasso, „atmosfera s-a tulburat într-atâta în regiunea nou anexată, încât suspiciunile au atins şi pe cei chemaţi a fi exemplu de datorie; acuzaţiile l-au atins pe însuşi Bahmetiev, care a fost învinuit de contrabandă, dar achitat.” (5) Cel care l-a achitat a fost Senatul rus.

                        Nici Inzov, succesorul lui Bahmetiev (1820-1823), nu s-a remarcat prin vreun lucru pozitiv. El a fost numit guvernator provizoriu şi nu s-a ocupat de treburile provinciei. Tot Kasso ni-l descria şi pe el: „Bătrân, slab şi fără caracter, el nu putea lupta cu abuzurile; a fost poreclit «molaticul grădinar», poate pentru că a încercat să pună pomi în lungul drumurilor din Basarabia, din care de mult n-a rămas nimic.” (6) Pentru această perioadă, Vighel denumea Basarabia ca „o republică cu prezidentul în persoana generalului Inzov”, pentru că nobilimii Basarabiei i se deschidea acum posibilitatea puternică de influenţă asupra tuturor afacerilor din provincie. (7)

                        În 1817, ţarul Alexandru I îi asigura din nou pe locuitorii Basarabiei că vechile lor drepturi le vor fi respectate. Iar peste un an, vizitând Chişinăul, ţinu să promulge el însuşi legea organică din 29 aprilie 1818 pentru administrarea provinciei Basarabia, veritabilă constituţie, relativ liberală pentru vremea aceea. Intitulată oficial „Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabia”, legea organică s-a alcătuit, spunea ţarul, „din curată inimă şi dorinţă a locuitorilor oblastiei… Oblastia Basarabiei îşi păzeşte a sa închegare de norod, pentru aceea în tot priimeşte şi osăbit chip de cârmuire… Pricinile la Verhovni sfat să vor lucra în limbile rusască şi moldovenească… cu ţinerea dreptăţilor şi obiceiurilor pământului… iară pricinile de judecăţi politiceşti şi de hotărâturi să vor lucra în sângură limba moldovenească, şi giudecăţile se vor face pe temeiul legiuirilor a obiceiurilor Moldaviei…” (8) Aşezământul „întăreşte întrebuinţarea limbii moldoveneşti, pe temeiul şi spre întărirea dreptăţilor şi pronomiilor şi a legiuirilor locului, acele cu multă milostivire lăsate pentru de-a pururea oblastiei Basarabiei”, adăuga ţarul. (9)

                        După cum arăta mai târziu basarabeanul Ion Pelivan, regulamentul din 29 aprilie 1818 „acorda Basarabiei o autonomie naţională atât de largă, încât, dacă ea era conservată şi dezvoltată, ar fi făcut din Basarabia cea mai fericită dintre provinciile Rusiei.” (10)

                        Legea organică, promulgată în rusă şi română, prevedea că Basarabia nu era gubernie, ci oblastie, adică provincie cu organizare distinctă de restul imperiului, guvernându-se pe baza „obiceiului pământului moldovenesc.” De altfel, Aşezământul socotea Basarabia drept o „parte a Principatului Moldovei”; se recunoştea ca limbă a locului „limba moldovenească”, precum şi „legile” şi „obiceiurile moldoveneşti.” (11) Basarabia era împărţită în şase judeţe: Hotin, cu capitala omonimă, Iaşi, cu capitala la Bălţi, Orhei, cu capitala la Chişinău, Bender, cu capitala la Tighina, Akkerman, cu capitala Cetatea Albă, şi Ismail, cu capitala omonimă. Pe drept cuvânt putea considera deci savantul german Jelineck că ea era „un fragment de stat” cu o tradiţie străină, încorporat Rusiei. (12) Chiar şi stema provinciei cuprindea, pe lângă vulturul bicefal rus, şi un câmp auriu pe care era reprezentat străvechiul cap de bour al Moldovei, cu stelele între coarne.

                        Cele mai importante instituţii fixate prin regulament erau Consiliul suprem şi guvernământul provinciei. Consiliul suprem era format din şase români şi cinci ruşi. În competenţa sa intrau: afacerile administrative, executive, financiare şi economice, dosarele instanţei de apel privind chestiunile de drept penal, de instrucţie, de drept civil şi de delimitare. Sentinţele erau definitive şi reclamaţiile la adresa lor erau rezolvate numai de Consiliul de Stat din Petersburg. Toate chestiunile administrative şi judiciare se discutau în limbile română şi rusă, după legile româneşti şi cele ruseşti. Chestiunile civile se judecau numai în limba română şi după legile moldoveneşti.

                        Guvernământul provinciei avea două secţiuni: executivă şi judiciară. Guvernământul era compus din guvernatorul civil, viceguvernator, consilieri, trezorierul provinciei şi asesori. Secţiunea administrativă avea cinci membri, iar cea financiară şi economică – patru membri. Chestiunile se dezbăteau în două limbi (română şi rusă). Şase membri ai guvernământului erau numiţi şi trei aleşi pe câte trei ani. Faţă de hotărârile guvernământului se putea face apel la Consiliul suprem.

                        Tribunalul penal era compus din preşedinte, trei consilieri şi un asesor. Trei membri erau aleşi şi doi numiţi. În competenţa tribunalului intrau soluţionarea chestiunilor de drept penal şi anchetele venite de la tribunalele judeţene. Hotărârile erau aplicate după aprobarea lor de către guvernatorul civil şi de Consiliul suprem. Dosarele penale şi de instrucţie erau soluţionate după principiile legislaţiei ruseşti. Procedura se făcea în ambele limbi, dându-se totuşi preferinţă românei.

                        Tribunalul civil avea cinci membri: doi numiţi şi trei aleşi. În competenţa sa intrau afacerile particulare şi pretenţiile reciproce ale particularilor şi fiscalităţii. Pentru afacerile particulare, apelurile puteau fi trimise Consiliului suprem. Deciziile în afacerile de fisc erau remise guvernatorului provinciei. Procedura Tribunalului în afacerile particulare se făcea exclusiv în limba română şi conform legilor locale, „acordate pentru totdeauna provinciei Basarabiei.” Cele de fisc se făceau după legile ruseşti.

                        S-au înfiinţat de asemenea tribunalele judeţene şi procuraturile judeţene. Tribunalele se compuneau din preşedinte şi doi membri, toţi trei fiind aleşi de nobilime şi confirmaţi de guvernator. Ispravnicii rămâneau numai cu atribuţii administrative.

                        Se menţineau vechile drepturi ale tuturor claselor sociale. Boierii, pe lângă vechile privilegii, primeau şi drepturile şi avantajele nobilimii ruseşti.

                        Despre largele prevederi ale Aşezământului din 1818, rusul Nolde arăta: „Consiliul suprem ca curte judecătorească civilă era o instituţie esenţialmente moldovenească; afacerile litigioase civile şi cele cadastrale erau examinate numai în limba moldovenească şi judecate pe baza legilor şi obiceiurilor moldoveneşti. Era însă mai puţin moldovenesc când judeca în calitate de curte penală sau organ administrativ.” (13) Iar marele istoric român Gheorghe I. Brătianu consemna: „Consiliul acesta compus din 11 membri, dintre care şase aleşi de nobilimea provinciei, era replica fidelă a vechiului Divan al prinţului Moldovei, care-l asista pe prinţ în acelaşi fel în funcţiile sale administrative şi judecătoreşti.” (14)

                        Partea negativă a acestui regulament era că înlesnea venirea străinilor în Basarabia. A fost colonizată mai ales partea de sud, cu o populaţie extrem de rară după evacuarea tătarilor din timpul Imperiului otoman, astfel că în curând în Bugeac va apărea cea mai pestriţă învălmăşeală de populaţii. Valul colonizării străinilor a cuprins însă, cu o întrerupere numai între 4 iulie 1830 şi 1832, întreaga Basarabie. În legătură cu aceasta, Svinin constata „cu regret că, până astăzi, ea este cauza relelor şi a jugului ce apasă această regiune… Corvezile impuse locuitorilor pentru transportul materialelor necesare construirii caselor coloniştilor au provocat în departamentul Hotin sărăcia şi emigrarea.” (15) După date incomplete, numai între 1812-1834 au dispărut astfel 47 dintre cele 766 de sate din Basarabia. (16)

                        Totuşi, situaţia Basarabiei era mult mai roză decât a celor mai multe regiuni ale Rusiei. Referindu-se la aceasta, Vighel scria: „Basarabia este un ţinut care nu numai că se găseşte în condiţii cu totul particulare ca provinciile baltice şi departamentele poloneze luate de Rusia, dar care la fel ca regatul Poloniei şi marele ducat al Finlandei are o existenţă politică proprie. Iată ce o deosebeşte în special de celelalte posesiuni ale noastre: ea are propriul său Consiliu suprem, care întruneşte puterea executivă, legislativă şi justiţia.” (17)

                        S-a păstrat, după cum s-a văzut, şi numele judeţului Iaşi, deşi capitala acestuia era în continuare capitala Moldovei libere, aflându-se în dreapta Prutului. Abia mult mai târziu (1887) numele judeţului va fi schimbat în Bălţi, după numele noii sale reşedinţe.

                        În cadrul Consiliului suprem, elementele nobilimii române au predominat în întreaga perioadă a relativei autonomii a Basarabiei. Între 1818 şi 1822 el era format din guvernatorul plenipotenţiar Bahmetiev, guvernatorul civil Katakazi, viceguvernatorul Krupenski, preşedintele Tribunalului civil, Nedoba, mareşalul nobilimii, D. Râşcanu, şi deputaţii: Iancu Pruncul, Zamfirache Ralli, Vasile Rosetti-Bălănescu, Ştefănache Râşcanu şi Sandu Feodosiev. Componenţa sa a fost de câteva ori modificată, dar preponderenţa românilor s-a păstrat. Între 1822-1825 membrii erau Puncul, Iordache Donici, Petrache Catargiu, Dinu Rusu şi Panaite Cazimir; între 1825-1828, Pruncul, Donici, Nicolae Cerchez, Ieremia Ianov, Apostolache Stamo; şi în 1828, Ianov, Stamo, Constantin Stamati, Ioan Canano şi Constantin Botezatu. Aceştia au fost demişi rapid, la 6 aprilie 1828, când aparenta autonomie a provinciei fusese anulată cu totul.

                        De asemenea, în guvernământul Basarabiei, nobilii au ales consilieri pentru aceleaşi perioade: 1818-1822 Nicolae Cerchez, clucer, şi Dimitrie Balasachi; 1822-1825 Constantin Botezatu şi 1825-1828 Pantelimon Lazo. Iar ca asesori au fost aleşi: pentru perioada 1818-1821 Lazo, pentru 1822-1825 Constantin Millo şi pentru 1825-1828 Iordachi Barbul.

                        Însă în curând şi-au făcut apariţia nenumărate abuzuri ale funcţionarilor ruşi, care au făcut să dispară complet orice urmă a mult trâmbiţatei autonomii. Le vom prezenta în continuare în ordine cronologică: în 1820, la numai doi ani de la legiferarea Aşezământului, au apărut primele „rectificări”: din acest an legile româneşti au fost înlocuite cu cele ruseşti, elementele locale fiind înlăturate din instituţiile de stat. Tot în 1820 au fost introduşi încă doi membri permanenţi, numiţi de coroană spre a da preponderenţă numerică elementului funcţionăresc şi dreptul guvernatorului general de a suspenda hotărârile Consiliului, cu excepţia celor judecătoreşti, pentru a le înainta spre rezolvare ţarului. Totodată, preşedintele Consiliului suprem căpăta dreptul de veto, anulând cu totul vechea aparentă majoritate românească. În 1822 se mai înfiinţa la Petersburg şi un comitet provizoriu pentru reclamaţiile împotriva Consiliului suprem în afacerile judecătoreşti şi civile. Din 1824, şi ispravnicii judeţeni aleşi au fost înlocuiţi cu alţii, numiţi, ca şi zasedatelii zemstviali. În sfârşit, în 1825, Consiliul suprem îşi pierdea atribuţiile judecătoreşti, iar Senatul rus devenea instanţă de apel împotriva hotărârilor acestuia.

                        După 1818 au început să apară instituţiile provinciale ale Basarabiei, precum: Tribunalul comercial (1819) cu sediul la Reni, apoi la Ismail, iar din 1856 la Chişinău; prikazul asistenţei sociale (1834); ober-forşmaisterul regional şi doi forşmaisteri pentru păduri, comitetul controlului financiar pentru controlul gestiunilor obligatorii (1814-1817), administraţia sării, care avea în competenţa sa lacurile sărate din judeţul Cetatea Albă; biroul ţiganilor de coroană, comitetul de construcţii al Chişinăului (1827), care avea în supravegherea sa toate construcţiile, atât ale statului, cât şi ale particularilor (după cum s-a văzut, până în 1823, în afară de închisoare, nu exista în Chişinău nicio clădire a statului); comitetul statistic de pe lângă cancelaria guvernatorului civil, comitetul regional de aprovizionare, comitetul sănătăţii obşteşti, direcţiunea şcolilor oblastiei, administraţia grajdului zemstvial de la Chişinău pentru întreţinerea şi îngrijirea armăsarilor de rasă (1847) etc.

                        În aceşti ani, cea mai grea problemă era a coloniştilor veniţi în Basarabia din imensitatea imperiului. Chiar şi statutul din 1818 permitea stabilirea unor colonii străine, asigurându-se noilor veniţi o scutire de impozite pe timp de patru ani. Se vede clar de aici că politica de colonizări era sprijinită şi încurajată de înaltele oficialităţi ale imperiului. Pestriţa masă a noilor veniţi consta din: odnodvorţi sărăciţi, ţigani „guvernamentali”, ţărani fugiţi de pe proprietăţile din Rusia şi Ucraina (vtikaci) şi, după cum mai arătam la început, chiar ţărani români în zona de sud. Toţi aceşti colonişti formau categoria de „ţărani ai statului”, care beneficiau de mari înlesniri economice. Se pare că în total în Basarabia s-au înfiinţat o sută de aşezări de colonişti în această perioadă, urmate apoi de altele. Colonizarea a fost mai intensă în judeţele Hotin, Tighina şi Cetatea Albă, care, fiind de margine, au fost socotite ca fiind mai uşor de rusificat prin acest mijloc. De aceea, în judeţele Tighina şi Cetatea Albă „ţăranii statului” ajungeau să deţină în 1830 nu mai puţin de 21% din suprafaţa totală! (18)

                        Paralel au fost aşezaţi în Basarabia şi militari în retragere, împreună cu familiile lor, fiind scutiţi pe viaţă de plata datoriilor către stat. Prin acest procedeu se imitau măsurile iniţiate de romani cu 1.700 de ani mai devreme pentru deznaţionalizarea mai rapidă a popoarelor învinse.

                        Când Basarabia a fost inclusă în Novorusia, ea era gubernia cu cei mai mulţi colonişti din acest ţinut, care stăpâneau cele mai mari suprafeţe de pământ. Concluzia se poate trage din următorarea comparaţie finală: în timp ce în întregul Imperiu rus populaţia crescuse de două ori în 60 de ani, în Basarabia ea sporise de patru ori, în numai 50 de ani (1812-1861)! (19)

 

 

Note:

1  Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 17.

2    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 14.

3    Ibidem, p. 61.

4    Ibidem, p. 62.

5    Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 93.

6    Ibidem.

7    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 99.

8  Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 10-11.

9    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 185.

10  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 11.

11  Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 143.

12  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 399.

13 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 84.

14  Gheorghe I. Brătianu, La Bessarabie. Droits nationaux et historiques, Bucarest, 1943, p. 74.

15 Ştefan Ciobanu, La Bessarabie. Sa population – son passé – sa culture, Bucarest, 1941, p. 28.

16  Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 456.

17  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 399.

18  Istoria R.S.S. Moldoveneşti, p. 408.

19  Ibidem, p. 411.

 

 

 

Autocraţia

 

 

                        Murind ţarul Alexandru I, în noiembrie 1825 urca pe tron Nicolae I, care avea să fie cel mai autocrat dintre toţi ţarii Rusiei. În chestiunea ce ne interesează, să notăm că pentru el autonomia unei regiuni încorporate Imperiului rus nu reprezenta altceva decât o sursă de corupţie, de dezmăţ şi de revoluţie! De aceea, el renunţă de la început la orice politică de liberalism. Imediat, situaţia se înrăutăţi îngrijorător în tot imperiul. Basarabia nu făcea excepţie. „Schimbările ce s-au adus apoi în administraţia interioară a Rusiei au atins de asemenea Basarabia”, confirma Kasso. (1) Într-adevăr, acum începeau să sosească nenumăraţi funcţionari, preoţi, ispravnici, judecători, comisari, profesori, jandarmi ruşi. Totul urma să se facă numai după modelul rusesc.

                        În 1828-1829, ţarul Nicolae I s-a războit la rândul lui cu Imperiul otoman, bineînţeles tot pe seama ţărilor române. Pretextul intrării ruşilor în război era următorul: „Turcii oprimă pe sârbi, pe români, pe moldoveni, iar ţarul era apărătorul oprimaţilor.” Poporul român îşi reamintea ce pătimise în 1806-1812. „Niciodată n-a avut loc o mai înspăimântătoare distrugere de vieţi”, nota francezul Saint Marc Girardin. Şi la fel ca înainte, ruşii tolerau cele mai mari nelegiuiri. La reclamaţiile sosite, guvernul rus replica: „Nu interesează să ştim cine face lucrul (transportul), oamenii sau animalele, numai ordinele să fie executate.” (2)

                        Nici Basarabia nu era scutită de greutăţi, căci trupele ruseşti, pentru a ajunge în principate, trebuiau să îi traverseze teritoriul. Pe lângă toate silniciile, armata rusească aducea în regiune tot felul de epidemii. De altfel, bilanţul anilor de epidemie prin care a trecut Basarabia sub ocupaţie rusească numai în prima jumătate a secolului al XIX-lea este catastrofal: ciumă în anii 1812-1814, 1819, 1825, 1828, ciumă şi holeră în 1829, holeră în 1830-1832, ciumă în 1837, holeră în 1848, holeră şi scorbut în 1849 şi din nou holeră în 1855-1856!

                        Paralel, în Basarabia autorităţile continuau să restrângă drepturile românilor autohtoni şi majoritari acolo. Încă din 1824, „cârmuirea oblastiei Basarabiei” impusese limba rusă ca limbă de comunicare în toate relaţiile oficiale din provincie. Hotărârea guvernului regional a fost urmată imediat şi de cârmuirile locale. Ea lovea în special judecătoriile, unde până atunci se utilizase exclusiv limba română. De aceea, judecătorii basarabeni au şi protestat, arătând că „secretariul şi canţăleriia este alcătuită din cinovnici care ştiu numai această limbă moldovenească.” (3) Acest protest nu a avut nicio urmare, dimpotrivă, asaltul antiromânesc a continuat. Astfel, în urma ukazului din 3 august 1825, era anulată competenţa judiciară a Consiliului suprem al oblastiei, iar în 1828 era abrogat întregul Aşezământ din 1818, desfiinţându-se toate libertăţile, privilegiile şi autonomia Basarabiei. O lege din mai 1828 ordona la rândul ei: „Litigiile din judeţele Ismail şi Cetatea Albă, deoarece în ele nu sunt moldoveni, trebuiesc să fie instruite şi hotărâte pe baza legilor ruse.” (4)

                        Şi celelalte instituţii ale oblastiei trebuiau să se supună noilor „reforme”. Direcţiunea oblastiei nu se mai ocupa de chestiunile financiare şi economice, care erau trecute în atribuţiile unei instituţii speciale, numită Palatul finanţelor (Kazennaia Palata).

                        De asemenea, guvernatorii provinciei erau obligaţi să prezinte la sfârşitul fiecărui an o dare de seamă asupra situaţiei generale a Basarabiei. Aceste dări de seamă reprezintă un izvor foarte important de informaţii asupra vieţii locale şi asupra tuturor ramurilor activităţilor cetăţeneşti. Dar în Basarabia, din păcate, asemenea rapoarte nu s-au întocmit decât pentru anii 1828, 1830, 1832 şi 1833. Suficient însă pentru a putea înţelege multe dintre realităţile provinciei. Ele au fost o sursă de bază şi pentru multe dintre ideile de faţă.

                        La 1823, deci pe când mai trăia ţarul Alexandru I, ca general guvernator al Basarabiei a fost numit contele Voronţov, care era în acelaşi timp şi viceregele Novorusiei. Numirea lui Voronţov a fost primită cu bucurie de nobilimea locală, care credea că acest om, crescut în cultul democraţiei engleze, va sprijini în continuare autonomia Basarabiei. Dar imediat după numirea sa, cinovnicii ruşi au început să facă propagandă împotriva ei. Funcţionari ruşi precum Bludov, Longhinov, Vighel etc., trimiteau chiar la Petersburg tot felul de denunţuri împotriva legilor şi tradiţiilor locale, contra Consiliului suprem, contra privilegiilor Basarabiei etc. Astfel că la Ministerul rus de interne s-a creat curând o atmosferă nefavorabilă autonomiei provinciei. Concomitent, şi Voronţov a fost convins de cinovnici că autonomia putea deveni izvorul tuturor relelor. În acest timp, apărătorii autonomiei (mitropolitul Gavriil, ţarul Alexandru I, contele Capodistria etc.) dispăreau unul după altul.

                        Voronţov a putut fi uşor convins de cinovnici, deoarece el nici nu conducea provincia în mod direct, ci de la Odesa, prin intermediul unui guvernator care îi era subordonat. De remarcat că în timpul viceregelui Voronţov (1823-1836) au fost schimbaţi şapte guvernatori ai Basarabiei:Katakazi (1823-1825), Timkovski (1825-1828), Turghenev (17 ianuarie – 30 iulie 1828), Prajevski (1828-1829), Sorokunski (1829-1833), Averin (1833-1834) şi Feodorov (1834-1854). Ultimul dintre ei, Feodorov, singurul care a avut o domnie mai lungă, recunoştea el însuşi că a expulzat din Basarabia un număr de 48.000 de „vagabonzi fără paşaport”, care nu erau altceva decât ţărani ruşi şi ucrainieni, fugiţi de pe moşii şi ajunşi în Basarabia, în căutarea norocului. (5) Despre acest guvernator, istoricul Alexandru Boldur scria: „Fără nicio exagerare, el a fost un amic al Basarabiei şi ocupă în istoria ei un loc cu totul aparte. De o energie excepţională, inteligent şi priceput, iute în hotărâri, lipsit de sentimentele şovinismului rusesc, el a putut schimba radical înfăţişarea Basarabiei.” (6) Schimbările efectuate de el s-au făcut simţite mai mult în aspectul oraşelor provinciei, şi în special al Chişinăului.

                        În schimb, nici în mărturiile contemporanilor săi, Voronţov nu se bucură de aprecieri măgulitoare. Deja ţarul Alexandru I spunea despre oamenii săi că erau „funcţionari nestatornici, ruşi nedoriţi, culeşi după nevoile timpului, cu mare grabă.” Iar Svinin completa: „Greşelile în administraţie se explică nu prin greşelile boierilor, ci mai curând prin vina guvernatorului.” (7) Iar Storojenko scria că „guvernatorul, afară de abuzuri, nu putea să facă nimic folositor fără aprobare.” Totodată, el constata „o dezordine generală în conducerea provinciei; nu există nici justiţie şi nici dreptate… Procese neterminate sunt fără număr, de asemeni şi sumele cheltuite din punga statului.” (8) Şi exemplele ar putea continua.

                        Restrângerile drepturilor românilor s-au manifestat în toate domeniile vieţii. Astfel, în 1824 era desfiinţată pecetea românească a „judecătoriei politiceşti a oblastiei Basarabiei.” Iar justiţia a mai rămas românească până în 1828, când organizarea şi legislaţia ei au fost radical modificate. De asemenea, în anii următori desfiinţării autonomiei, au fost decretate două documente extrem de aspre pentru ţăranii basarabeni: „Regulamentul cu privire la ţăranii dependenţi sau la proprietarii de pământ liberi din regiunea Basarabiei” (1834) şi „Contractul normal” (1846).

                        Tot în 1828 erau înfiinţate la Chişinău, Tighina, Bălţi, Hotin, Cetatea Albă şi Ismail numai şcoli cu limbă de predare rusa în totalitate. Cu privire la ele, în anii 1839-1841 au fost prezentate guvernământului petiţii pentru introducerea limbii române în şcolile populare. Acestea erau extrem de puţine şi cu un program redus la cunoştinţele cele mai elementare şi la învăţarea religiei. În cele din urmă, s-a permis totuşi introducerea limbii române în octombrie 1842, dar în deceniul al şaptelea al secolului al XIX-lea ea va fi exclusă complet şi definitiv.

                        Revenind la situaţia politică, să arătăm că în anii 1826-1828 Voronţov a fost plecat la Petersburg, fiind reprezentat în conducerea Basarabiei şi Novorusiei de contele Pahlen. Voronţov s-a întors abia la 5 martie 1828, cu un nou regulament deja sancţionat de împărat, pentru suprimarea autonomiei Basarabiei. Proiectul fusese elaborat la Petersburg şi a fost impus locuitorilor provinciei, cărora nu li s-a dat posibilitatea nici să-l cunoască şi, cu atât mai puţin, să-l discute. Prin urmare, aceste regulament a fost denumit „Regulamentul Voronţov”, legiferarea lui reprezentând cel mai tragic eveniment de după anexarea Basarabiei. Aceasta s-a făcut cu ocazia decretului din 29 februarie 1828.

                        Prin regulament, Consiliul suprem, simbol al autonomiei Basarabiei, era înlocuit cu un consiliu provincial (oblasnol sovet), numit oficial „Instituţia pentru conducerea regiunii Basarabia.” Acesta se reunea doar de două ori pe an (în lunile mai şi noiembrie) şi se ocupa numai de chestiuni economice şi de aprovizionare. În sfatul oblastiei nu mai existau deputaţi ai nobilimii. Locul lor era ocupat de drept de mareşalul nobilimii, singurul membru ales al consiliului, şi doi membri permanenţi numiţi de Senatul ocârmuitor, după propunerile guvernatorului general. Ceilalţi membri, numiţi de coroană, au rămas în continuare. Acest consiliu nu avea nicio iniţiativă proprie, ci putea numai să discute cel mult chestiunile în urma propunerilor guvernatorului general, guvernatorului civil, guvernului provizoriu sau mareşalului nobilimii. Hotărârile sfatului puteau fi oprite de guvernatorul general şi înaintate de el ministerului respectiv. Concluzionând, Alexandru Boldur afirma: „În această formă, Sfatul oblastiei a fost menţinut datorită inerţiei administrative. El nu avea niciun sens de a exista.” (9) De asemenea, tribunalele erau organizate după modelul tribunalelor ruseşti. Funcţia de rezident era desfiinţată, iar Basarabia era transformată într-o parte a Novorusiei. În locul ispravnicilor judeţeni au fost numiţi nacealnici ruşi.

                        Orice libertate naţională, ca şi legiuirile moldoveneşti, erau suprimate. Limba rusă era introdusă în toate actele publice. S-au înfiinţat şi aici „instituţiile guberniale comune pentru toată Rusia şi sistemul de impozite al întregului stat. Ţinerea lucrărilor de secretariat a fost făcută în limba rusă.” (10) În acelaşi timp, limba română era scoasă din administraţia provinciei. Ea era interzisă chiar prin articolul 63 al noului regulament, care prevedea: „Toate dosarele aşezămintelor statului din provincia Basarabiei se vor scrie în ruseşte.” (11) Dar, cu toate acestea, constatându-se imposibilitatea eliminării complete a limbii române din actele oficiale, ea va mai fi întrebuinţată până în 1834, iar accidental chiar până în 1854.

                        Prin regulament era abolită funcţia de locotenent plenipotent al Basarabiei. Toată puterea era acum concentrată în mâinile guvernatorului civil, care depindea direct de guvernatorul general din Odesa. Guvernatorul civil avea să devină însă în 1836 guvernator militar, reunind şi atribuţiile comandantului militar al Basarabiei.

                        „Organizarea şi conducerea administrativă, care s-au stabilit în Basarabia către 1828, s-au păstrat aici fără schimbări esenţiale până în 1873, când regiunea Basarabiei a fost transformată într-o gubernie de tip rusesc general.” (12)

                        Dar jugul ţarist nu apăsa numai Basarabia, fiind valabil pentru întregul imperiu. Despre el se plângea scriitorul polonez Starowolsky, citat de Batiuşkov: „Se scrie mult despre jugul turcesc, însă el apasă doar asupra prizonierilor şi nicidecum asupra acelora care trăiesc sub oblăduirea turcească, acelora care lucrează agricultura şi practică comerţul. Ei, achitându-şi impozitul anual, rămân liberi, mai liberi decât orice polonez. Niciun paşă turc nu poate să-şi bată joc de cel mai trândav ţăran în modul în care sunt maltrataţi ţăranii în localităţile noastre.” (13) În plus, spunea Kasso, turcii „nu se amestecau niciodată în treburile interne ale principatelor (române).” (14) În schimb, Kiseliov arăta în 1833 că funcţionarii din Basarabia erau „drojdia Rusiei şi a Moldovei.” Iar ţarul Alexandru I constata şi el că „guvernatorii nu fac decât abuzuri.” (15) Astfel se prezenta administraţia rusească a Basarabiei în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

 

 

Note:

1    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 17.

2    Karl Marx, Însemnări despre români (manuscrise inedite), Bucureşti, 1964, p. 169.

3  Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 16.

4    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 103.

5    Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 406.

6    Alexandru Boldur, op. cit., p. 105.

7    Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 94.

8  Alexandru Boldur, Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în 1812-1828, Chişinău, 1929, p. 88.

9    Alexandru Boldur, op. cit., 1940, p. 103.

10  Istoria R.S.S. Moldoveneşti, p. 416-417.

11  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 16.

12  Istoria R.S.S. Moldoveneşti, p. 417.

13  Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 113.

14  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 63.

15  Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 141.

 

 

 

Renaşterea ideii naţionale

 

 

 

                        Toate aceste măsuri draconice însă nu puteau distruge conştiinţa naţională a românilor din Basarabia. Ei înţelegeau că tot răul li se trăgea de la asuprirea rusească şi de la izolarea pe care aceasta le-o impunea faţă de fraţii lor. De aceea, orice poezie populară de aici cânta jalea basarabenilor, aşa cum sunt următoarele, culese de poetul orb Tudose Roman şi de Vasile D. Moisiu:

           

                                    Foaie verde lemn uscat

                                    De părinţi sunt depărtat

                                    Şi de neam sunt lepădat

                                    De streini tare-s mâncat,

                                    Şi de dânşii îs prădat.

                                    Mă silesc din zi în noapte,

                                    Ca să-mi fac streinul frate,

                                    Şi streina surioară,

                                    Ca s-o strâng la inimioară

                                    Dar streina-i ca albina

                                    Când îi dragostea mai pulce

                                    Pune ghimpii şi se duce.

 

                                    Frunză verde ninifar

                                    Rău de fire-i ast muscal,

                                    El te-ndeamnă la frăţie

                                    Frate zice ca să fie;

                                    Să nu-l crezi nici când îţi jură,

                                    Că el şi crucea o fură.

                                    Decât muscalul creştin

                                    Mult mai bine turc păgân.

                                    Frunză verde ninifar

                                    Blăstămat a fost tatar

                                    Dar tatarul a pierit

                                    Ţara nu ne-a pustiit,

                                    Dar acuma-i vai de noi

                                    Că muscali ne lasă goi.

 

                                    Foaie verde fir sucit

                                    Fir-ar rusu-afurisit,

                                    Că de când el a venit

                                    Peste noi şi ne-a robit

                                    Casa parcă nu ni-i casă,

                                    Masa parcă nu ni-i masă

                                    Vremea parcă-i tot pe dos

                                    Şi pământul mânios.

 

                        Prin acelaşi mijloc al cântecului popular, basarabenii respingeau şcoala rusească:

 

                                    Maica s-a luat prin ţară

                                    Să ne strângă grămăjoară

                                    Să ne dea la Bălţi la şcoală

                                    (Mai bine-am muri de boală)

                                    Muscăleşte să-nvăţăm

                                    Şi la oaste să intrăm,

                                    Muscăleşte-om învăţa

                                    Când eu limba mi-oi uita

                                    Când o creşte grâu-n tindă

                                    Şi-o ajunge spicu-n grindă

                                    Când o creşte grâu-n casă

                                    Şi-o ajunge pân-la masă.

 

                        Întotdeauna basarabenii au privit cu jind peste Prut:

 

                                    Foaie verde trei măsline

                                    I-auzi, maică, Prutul vine,

                                    Dar-ar Dumnezeu să sece

                                    Să rămâie pietrele

                                    Să le ardă soarele,

                                    Să trec cu picioarele

                                    Să-mi văd surioarele. (1)

 

                                    Prutule, dac-ai săca,

                                    Noi ca fraţii ne-om avea,

                                    Fraţi de cruce, fraţi de sânge,

                                    După mine n-ai mai plânge.

 

                        De aceea, basarabeanul trimitea pe frunze de copaci scrisori

 

                                    La surori şi frăţiori

                                    Că tari ni-s străiori,

                                    Străiori şi dipărciori.

                                    Prutul ista ni disparti,

                                    Apa ceasta n-are moarti?

                                    Dar ne-om pune noi cândva

                                    Şi cu gura l-om săca.

 

                        În schimb, el cerea Nistrului să se umfle, să se adâncească şi să se lăţească, pentru a nu mai putea fi traversat de „muscali, holeri şi lăcuste.” (2)

                        Deşi studierea istoriei naţionale era interzisă şi crunt pedepsită, se păstra tradiţia pioasă a lui „Ştefan Sfântul” şi nenumărate legende despre vitejiile lui. Cetăţile şi bisericile din vremea lui deveniseră locuri de pelerinaj, iar hrisoavele rămase din aceeaşi perioadă erau ascunse şi păstrate ca nişte fetişuri.

                        Amintirile din vremea statului moldovenesc unitar se păstraseră multă vreme neşterse în mintea bătrânilor basarabeni. O scrisoare din 1839 arată sentimentele lor de iubire pentru Moldova, „roaba” turcilor. Bătrânii tânjeau după vechile lor drepturi şi după „bunele prietenii vesele” dinainte de năvălirea ruşilor. Ei îşi aminteau cu această ocazie până şi de „şubele de iarnă, de urs şi ianod” din „blagoslovita” Moldovă. (3)

                        De asemenea, vizitând Basarabia în timpul guvernatorului Feodorov, fiul lui Gheorghe Asachi, Dimitrie, vorbea despre „săteanul basarabean care cu mândrie apasă încă căciula ţurcănească pe ochii săi scânteioşi şi odihneşte ostenitele sale braţe în cinga mijlocului său graţios” şi constata în continuare că, din păcate, numai el, acest sătean, a rezistat cu bine asaltului rusificării Basarabiei: „Aristocraţia, clirosul, ostaşul şi toate celelalte au luat caracterul unei alte naţii.” (4) În condiţiile acelea nici nu se putea altfel, cunoscând faptul că în întregul veac al XIX-lea a existat o singură publicaţie românească în Basarabia: Buletinul eparhiei Chişinăului, periodic bilingv (1867-1871), care după numai patru ani va redeveni exclusiv rusesc.

                        Din fericire, după cum am mai avut ocazia să subliniem, conştiinţa naţională era întreţinută şi de boierii nerusificaţi, precum Alexandru Sturdza, fiul fostului guvernator al Basarabiei din 1812-1813. Despre acest boier, Ştefan Ciobanu arăta că a fost: „Mare patriot basarabean, care visa Unirea tuturor românilor.” Iar Vighel scria: Era în circulaţie un plan ca în Basarabia drepturile şi obiceiurile moldoveneşti nu numai să fie păstrate, dar să fie şi mai mult răspândite. El (Alexandru Sturdza) nu-şi ascundea dorinţa de a-şi vedea Moldo-Valahia ca o împărăţie deosebită (independentă), împreună cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania.” (5) Iată deci că năşteau şi în Moldova oameni!

                        În aceşti ani de avânt naţional, intelectualii basarabeni încercau să tipărească chiar unele manuale şcolare în limba română. Printre cele mai reuşite se numărau Cursul primitiv de limba română, tipărit cu litere latine în 1865 de Ioan Doncev, cea mai importantă lucrare didactică românească apărută în Basarabia, Abecedâ rumânâ compusâ pentru scólele elementare, tipărit de acelaşi Doncev, de asemenea în alfabet latin, şi Dicţionarul în scurt pentru convorbiri ruso-moldoveneşti, tipărit cu litere ruseşti de Gheorghe Codreanu în 1899.

                        Conştiinţa naţională se menţinea trează în special datorită faptului că, în ciuda politicii nebuneşti de rusificare, românii rămâneau majoritari. Lucrul acesta a fost remarcat de toate personalităţile străine. Germanul R. Kulemann nota: „În şcolile din Basarabia – puţin frecventate – se predă în limba rusă, deşi populaţia Basarabiei vorbeşte româneşte şi numai în nord, către Podolia, se amestecă elemente ruseşti şi rutene. După anexarea Basarabiei la Rusia, mulţi s-au dus în Moldova, căreia-i aparţinuseră mai înainte şi căreia-i aparţineau sub raportul limbii, datinilor, alcătuirii pământului. Ca să umple ţara, ea însăşi slab populată, Rusia a deschis acolo un fel de slobozie ca odată Romul la Roma. Nu s-a prea uitat la paşapoarte şi la alte documentări. Precupeţi evrei, căpitani în retragere, colonei, funcţionari de la poştă şi Dumnezeu ştie ce alta au alergat acolo pentru a deveni moşieri, fără a şti ceva sau a voi să ştie despre agricultură… E de regretat că Basarabia a fost smulsă din corpul statului român, căruia prin identitate de limbă, ca şi de caracter geografic, îi aparţine cu desăvârşire.” (6) Alt german, doctorul I.H. Zucker, care a vizitat Basarabia în 1829-1831, nota: „Bucuria de oaspeţi e o deosebită însuşire a moldoveanului de orice stare.” Despre situaţia tragică a românilor el scria: „Tu, moldovene, ai ajuns în gura rusului de rând aproape un fel de batjocură. Neapărat că şi moldoveanul răsplăteşte străinului după cuviinţă.” (7) În sfârşit, germanul I.G. Kohl (1838) constata că boierii basarabeni primeau gazete ieşene, dispreţuind Chişinăul faţă de Iaşi şi Odesa. Iar greutăţile îi făceau să se gândească cu nostalgie la stăpânirea turcească.

                        Conştiinţa naţională s-a păstrat în strânsă legătură cu ideea unităţii poporului român. Iar unitatea aceasta era realizată în primul rând prin limbă. Despre unitatea limbii române, cărturarul transilvănean George Bariţiu scria încă din 1838: „Este o rătăcire foarte mare a propovădui că alta ar fi limba românească şi alta cea moldovenească; totuna este pentru că puţinii provenţialismi nu fac altă limbă şi nici măcar un dialect. Voim să ştiţi, domnilor europeni, cum că între limba românească ce se vorbeşte în toată Moldova şi între limba ce se vorbeşte în Ţara Românească nici atâta deosebire nu se găseşte cât aflaţi dvs. între limba nemţească cum se vorbeşte în Viena şi cum se vorbeşte în Berlin.” (8) Cât despre marele poet Mihai Eminescu, iată ce spunea el în acest sens: „Azi limba este una de la Satmar pân-în Cetatea Albă de lângă Nistru, de la Hotin pân-în Graniţa militară, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi popor.” (9)

                        Dacă limba era aceeaşi, atunci şi poporul era acelaşi. În toată istoria lor, moldovenii nu s-au simţit şi nu au acţionat decât ca români. Dintre basarabeni, nu poate fi dat un exemplu mai elocvent decât marele poet Alexei Mateevici. Ce scria el în 1913?

                        „Sunt român din Basarabia… M-a atras totdeauna cu o putere deosebită folclorul românilor noştri… Ştiinţa rusească… nici nu-i bate capul de «moldovenii» basarabeni (cuvântul «român» la noi nici nu se mai întrebuinţează; ruşii cred că «românii» şi «moldovenii» sunt două viţe cu totul deosebite).” (10)

                        Prin urmare, românii erau pe deplin îndreptăţiţi să năzuiască spre unitate naţională, ideal formulat încă în preajma revoluţiei de la 1848, avându-l ca promotor de frunte pe marele revoluţionar Nicolae Bălcescu, care spunea la Paris, la 1 ianuarie 1847: „Ţinta noastră, domnilor, socotesc că nu poate fi alta decât Unitatea Naţională a Românilor. Unitate mai întâi în idei şi simţăminte, care să aducă apoi cu vremea Unitatea politică, care să facă din munteni, din moldoveni, din băsărăbeni, din bucovineni, din transilvăneni, din bănăţeni, din cuţo-vlahi, să facă un trup politic, o naţie românească, un stat de şapte milioane de români.” (11)

                        Revoluţia română de la 1848 a fost înăbuşită prin intervenţia trupelor ruseşti. Poetul George Sion scria despre acestea: „La Bârlad, ruşii şi-au spânzurat în public şapte soldaţi, din pricină că ei, fiind români din Basarabia, ar fi vorbit între ei şi către alţii că ei nu s-ar îndura să meargă asupra fraţilor lor din Valahia; unul dintre dânşii era ofiţer…” (12)

                        O soartă mai fericită a avut-o numai colţul sud-vestic al Basarabiei după 1856, când a fost reîncadrat statului român. Aici a putut să înflorească nestingherită presa în limba română, care cunoştea o intensă circulaţie în întreaga regiune. Numai în 1872 apăreau la Bolgrad ziarele Ecoul Bolgradului, Curierul Bolgradului şi Ecoul Basarabiei, iar la Ismail ziarele Gazeta de Ismail şi Curierul Basarabiei. De asemenea, se pare că patrioţii basarabeni au încercat să intre în legătură cu guvernul lui Cuza pentru a porni o răscoală şi a ajunge la unirea cu Moldova. La această pregătire a luat parte activă Nicolae Casso, solia diplomatică pentru Bucureşti revenindu-i lui Matei Donici (1863). (13) Dar descoperirea acestor planuri de către ruşi a dus la înăsprirea situaţiei românilor basarabeni. Curând va începe lunga perioadă a reacţiunii ruseşti, atât de dăunătoare existenţei naţionale a Basarabiei.

 

 

Note:

1   „Basarabia” – organ de propagandă naţională, Bucureşti, nr. 1-2, decembrie 1925, p. 3.

2    Vasile D. Moisiu, Ştiri din Basarabia de astăzi, Bucureşti, 1915, p. 102.

3    Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 168.

4    Ibidem, p. 173.

5  Gheorghe V. Andronachi, Albumul Basarabiei în jurul marelui eveniment al Unirii, Chişinău, f.a., p. 11-12.

6   Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 400.

7    Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 244.

8   Vasile Bahnaru, Lingvistica romanică în R.S.S.M., în Nistru, Chişinău, nr. 6/1990, p. 5.

9    Valentin Mîndîcanu, Regăsirea de sine, în Nistru, Chişinău, nr. 2/1990, p. 78.

10  Ibidem.

11  Probleme fundamentale ale istoriei României, f.l., f.a., p. 301.

12 Cornelia Bodea, Basarabia, Bucovina şi generaţia de la 1848, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 3/1992, p. 30.

13 Gheorghe Bezviconi, Românismul fruntaşilor Moldovei dintre Prut şi Nistru sub stăpânirea străină, Bucureşti, 1941, p. 505.

 

 

 

Reacţiunea

 

 

                        Situaţia Basarabiei în cursul secolului al XIX-lea se agrava din ce în ce mai mult. Izolată din toate părţile, ea părea o cetate asediată, mereu în pericol de a ceda în faţa valului năprasnic al deznaţionalizării şi rusificării.

                        Chiar şi ruşii recunoşteau că Basarabia suferea cele mai mari neajunsuri sub stăpânirea lor. În 1829, revenind în Basarabia, Mihailovski-Danilevski nota: „Am fost în Basarabia acum 11 ani, dar de atunci şi până în prezent n-am observat nicio schimbare spre bine.” Şi, în acelaşi an, Storojenko scria: „Nu poţi spune că bunăstarea locuitorilor a sporit, din contra, când în 1806 armatele noastre au ocupat Basarabia, regiunea se afla într-o stare mai prosperă.” (1)

                        Prin urmare, nu putem decât să ne alăturăm strigătului disperat al basarabeanului Alecu Russo: „Suntem pribegi în coliba părintească… şi străini în pământul răscumpărat cu sângele nostru!… Veneticii zâsu-ne-au în limba lor: «Al nostru e pământul şi cei ce locuiesc pe dânsul… ale noastre câmpurile… ale noastre dealurile… ale noastre cătunele, târgurile şi satele, colibele şi curţile, toată mişcarea şi toată răsuflarea».” (2)

                        Ruşii nu-şi dădeau deloc osteneala să cunoască regiunea şi problemele ei. Uneori autorităţile făceau gafe incredibile. Am mai arătat că în 1815, deci la trei ani după anexare, o comisie sosise de la Petersburg pentru a afla cărei religii îi aparţinea populaţia Basarabiei. Situaţia nu trebuie să mire, deoarece Kasso cunoştea alte întâmplări şi mai stupefiante: „De la data anexării la Imperiul rusesc şi până ce a fost publicat studiul unui ofiţer rus, Zaşciuk, cam prin anul 1862, ruşii nu ştiau nimic despre Basarabia. Unii credeau că Basarabia e în Asia, iar alţii o confundau cu Georgia. Până astăzi, toate datele ce se transmiteau de la centru despre Basarabia nu corespundeau adevărului şi realităţii. Aşa de exemplu, în «Anuarul Rusiei», redactat de serviciul statistic de pe lângă Ministerul de interne pe anul 1910, erau trecute toate naţionalităţile ce locuiau pe teritoriul Basarabiei, dar despre moldoveni, care constituie marea majoritate a populaţiei din Basarabia, nu scria niciun cuvânt. Iar câţiva ani în urmă, Departamentul casaţiei civile scotea o hotărâre, precum că Basarabia şi cu Moldova din dreapta Prutului erau parte integrantă din Imperiul bizantin, neţinând seama că puterea împăraţilor din Constantinopol niciodată n-a depăşit Dunărea spre nord.” (3) Unul dintre guvernatorii Basarabiei de la începutul secolului al XX-lea, prinţul Urusov, recunoştea faptul că el era complet străin când a venit la Chişinău: „Despre Basarabia ştiam în acel timp tot atâta cât şi despre Noua Zeelandă, dacă nu mai puţin… Tot drumul (Petersburg-Chişinău) studiam calendarul-almanah al Basarabiei, căutând să învăţ pe de rost numele şi prenumele funcţionarilor cu care aveam să mă întâlnesc mai des.” Iar predecesorul său, generalul von Raaben, aflând că fusese rechemat din Basarabia după patru ani de serviciu, constata: „De abia am început să fac cunoştinţă cu gubernia, şi trebuie să plec.” (4)

                        Prin urmare, în virtutea acestei ignoranţe stupide, nu este de mirare că unii ruşi, ca principele Obolenski, propuneau nici mai mult, nici mai puţin, decât schimbarea numelui Basarabiei, deoarece „însăşi denumirea aminteşte o altă patrie, are o însemnătate mare politică, născând visuri separatiste.” Acest principe cerea ca ea să se numească „gubernia Aleksandrovskaia”, sau chiar „Aleksandroslavskaia”, şi să se introducă serviciul militar obligatoriu. Din fericire, nu s-a aplicat nicio schimbare a denumirii, deoarece guvernatorul general al Basarabiei a avertizat Ministerul de interne că aceste măsuri ar spori nemulţumirile. În schimb, se cereau reforme cu motivaţia următoare: „E nevoie de aceste (reforme) cu atât mai mult, cu cât în ultimii ani a început să fie observat între ei, deşi într-un grad mic, spiritul patriotismului românesc.” (5)

                        Paralel, se luau numeroase măsuri îndreptate împotriva identităţii poporului român. În 1869 au fost întocmite legiuirile Basarabiei, în 1870 s-au introdus zemstvele, în 1871 Basarabia a fost transformată în gubernie. În 1874 era introdus serviciul militar obligatoriu, iar în 1889 judecătoriile de pace erau înlocuite cu „zemski-nacealnicii”, având atribuţii administrative şi judecătoreşti. Această ultimă măsură fusese luată, după spusele lui Batiuşkov, pentru „a stârpi obiceiurile priincioase moldovenilor, de care ei continuau să se bucure şi după anexare.” (6) Desigur, transformarea oficială a oblastiei în simplă gubernie nu reprezenta decât recunoaşterea de jure a unui fapt demult consumat. La 28 octombrie 1873 a fost suprimat sfatul oblastiei, pe care încă din iulie 1863 guvernatorul Velio, într-un raport către ţarul Alexandru II, îl găsea de prisos, „statul suportând numai cheltuieli inutile.” (7) În schimb, corupţia domnea atotputernică la toate nivelele administraţiei provinciei, lucru confirmat de Urusov:

                        „Odată ce este vorba de prelevări nelegale, ne vom opri puţin asupra acestei chestiuni. Odată, cu ajutorul unui membru al procuraturii – cunoscător al regiunii -, am încercat să socotesc partea susceptibilă de calcul a prelevărilor ce se fac de poliţia din guvernământ. A ieşit mai mult de un milion de ruble pe an. În curând m-am convins că mita între poliţia din Basarabia, afară de rare excepţii, joacă un mare rol. Eram conştient, ca şef al guberniei, că trebuie să lupt, dar a trebuit repede să mă conving că a desfiinţa prelevările ilegale este o problemă peste puterile mele.” (8)

                        Dar peste toate, rusificarea trona impozantă.

                        În locul ţăranilor români plecaţi în nesfârşitul imperiu, soseau necontenit în Basarabia ucrainieni, evrei, bulgari, germani, care toţi erau împroprietăriţi şi beneficiau de mult mai multe drepturi decât localnicii. Şi aceasta fără a-i mai aminti pe hrăpăreţii funcţionari ruşi. În tot acest răstimp, campania de opresiuni nu mai contenea. La Prut a fost ridicat un zid înalt şi gros, pentru ca nimeni să nu mai vadă ce se petrecea în partea cealaltă. Continuitatea spirituală românească a fost suprimată. Şcolile româneşti au fost interzise, iar liceele şi gimnaziile de la Chişinău, Bălţi, Hotin, Tighina, Bolgrad, Ismail sau Cetatea Albă erau exclusiv ruseşti. Pe lângă şcoală, nici administraţia şi nici biserica nu mai aveau voie să folosească limba română. Orice descoperire a unei cărţi româneşti era considerată ca descoperirea unui delict, fiind interzise chiar şi cărţi populare, precum Visul Maichii Domnului şi Arghir Crăişorul, foarte răspândite până atunci. De asemenea, biblioteca obştească din Chişinău, înfiinţată prin subscripţie publică în 1832, nu avea în 1898 nicio carte în limba română din 20.000 de volume. Simpla întrebuinţare a limbii române nu putea aduce decât închisoarea sau deportarea în Siberia. Teroarea domnea pretutindeni, iar izolarea de România era absolută. În plus, la şcoală se învăţa că „românii sunt urmaşii hoţilor aduşi de Traian din temniţele Râmului”, iar limba română este foarte grea, barbară şi improprie culturii. Dincolo de Prut, legea s-a stricat, pravoslavia s-a pierdut, iar ţarul va trebui să treacă Prutul „ca să slobozească pe bieţii creştini din mâna nelegiuită a neamţului (regele Carol I), a boierilor şi a jidovilor”! (9) Despre criza de cărţi româneşti în Basarabia îi scria poetul Mateevici lui Ion Bianu în 1913: „Dar nevoia cea mare mi-a fost că n-am avut cărţi trebuincioase spre călăuză. Am fost cu totul izolat de literatura folcloristică din Regat… Îmi aduc aminte uimirea ce m-a cuprins când am văzut întâmplător în Basarabia, într-o casă de buni români, culegerile voluminoase ale părintelui Marian. Am rămas împietrit. Nu-i nici de minune, când îţi aduci aminte că chiar un Eminescu popular e rara avis în Basarabia. Foametea de cărţi în limba mumă la noi e de nedescris.” (10) Acelaşi lucru îl constata şi un grup de boieri, care în 1883 întocmea un memoriu prin care cereau guvernului ca limba română să fie admisă măcar ca limbă de lucru la adunările zemstviale şi ale dvorenilor din ţinut. Bineînţeles, fără niciun rezultat.

                        Rusificare s-a bazat pe două pârghii principale: şcoala la oraş şi biserica la sat. Prima a dat rezultatele aşteptate: pătura cultă şi înstărită a fost rusificată prin şcoală, iar în Basarabia mulţi susţinători fervenţi ai rusificării vor fi pământeni renegaţi. În schimb, la ţară poporul român s-a conservat în întregime neatins. Lipsa şcolilor l-a făcut să trăiască în incultură, dar aceasta l-a apărat cel mai bine de rusificare. Multă vreme, ţăranii români au continuat să transmită folclorul moştenit de la strămoşi. Dar din 1885, în urma ordinului guvernatorului şi ispravnicului rus din Bălţi, ureadnicii (poliţiştii de la sate) i-au oprit pe flăcăii de la ţară să joace hora românească şi pe lăutari să le cânte doina cea atât de specifică poporului nostru. Ba chiar mai mult, pe motiv că nu s-a conformat acestor ordine aberante, a fost expulzat din Basarabia marele lăutar Lemiş.

                        Şi Mihai Eminescu a luat poziţie împotriva asupririi românilor. În iunie 1878 el spuea pe bună dreptate că după 1812 „ruşii… au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.” Şi aceasta numai pentru că „Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român. Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigureze graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.” (11)

                        Şi tot marele poet sintetiza măsurile de rusificare luate:

                        „De atunci şi până acum, măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti «Christos a înviat!» în româneşte. Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la prepusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită. Pe lângă toate aceste mai e şi sistemul de colonizare silnică al Rusiei. Cete întregi de familii româneşti sunt luate cu sila ori duse cu amăgiri departe şi înlocuite cu familii ruseşti, pentru ca încetul cu încetul populaţia să se amestece, să piardă energia caracterului naţional şi să fie mai primitoare faţă de măsurile de rusificare.” (12)

                        Dar, cu toate acestea, autorităţile nu se puteau bucura de „succesele” lor. După ce au fost rusificate şi şcolile bisericeşti, o dare de seamă asupra lor nu era de natură să liniştească autorităţile care au iniţiat această ispravă: „Cât de greu în general elementele de alt neam se prelucrează (!) în oameni ruşi se vede din aceea că pe timpul vacanţelor de vară, elevii adesea uită cuvintele şi expresiile ruseşti învăţate, astfel că la începutul noului an şcolar din nou trebuieşte început studiul cuvintelor şi expresiilor învăţate înainte.” (13)

                        În condiţiile acestei politici dictate de la centrul imperiului, guvernatorii Basarabiei nu se mai remarcau prin nimic altceva decât prin slugărnicie şi inconştienţă. Cu toţii erau străini total de neamul, limba şi obiceiurile celor pe care îi guvernau şi pe care le era imposibil să-i înţeleagă. Dacă dăm lista lor în rândurile ce urmează, o facem numai pentru a respecta o elementară statistică.

                        Ordinea lor este următoarea: Iliinski (1854-1856), Fonton de Veraillan (1857-1862), baronul Velio (1862-1863), generalul Antonovici (1863-1867), generalul Hangardt (1867-1871), generalul Şebeko (1871-1879), generalul Iankovski (1879-1881), Koniar (1881-1883), generalul Konstantinovici (1883-1899), generalul von Raaben (1899-1903), prinţul Urusov (1903-1904), Haruzin (1904-1908), contele Kankrin (1908-1912), Ghilhen (1912-1915) şi Voronovici (1915-1917).

                        Unul dintre aceste simpe nume, prinţul Urusov, era mai cultivat şi mai lucid, apreciind corect situaţia sa şi a predecesorilor săi. Despre aceştia spunea că erau „dintre acei care privesc rolul lor ca pe o situaţie respectabilă şi sigură, căpătată ca recompensă pentru alte servicii, şi nu ştiau nici legile.” (14) Însuşi Urusov s-a văzut că era complet străin când a venit la Chişinău. În aceste condiţii, nici nu ne mai miră faptul că amintitul Şebeko îşi permitea chiar să-i telegrafieze ţarului Alexandru II la 9 octombrie 1879 că „Basarabia românească nu mai există.” (15) Dar nici poporul nu îi ierta, toţi fiind pedepsiţi pentru faptele lor prin şfichiuiturile vorbelor de duh şi cu tâlc. De exemplu, lui Fonton de Veraillan, poporul îi spunea „Fântâna lui văru Ion.” (16)

                        Despre particularităţile deosebite ale acestei regiuni româneşti, prinţul Urusov spunea: „Recepţia petiţiilor la Chişinău este o solemnitate necunoscută în Rusia. Petiţionarii vorbeau multe limbi: ucrainieni, ruşi, evrei, nemţi şi în enormă cantitate moldoveni români. Pentru ei am învăţat câteva cuvinte. Când lucrurile erau mai complicate, mă serveam de translator public.” Iar despre o revoltă a ţăranilor arăta: „Neştiind împrejurările, neştiind limba română, singura în care ei vorbeau, mă simţeam neliniştit; cuvinte separate ruseşti se înecau în vorba românească a tuturor; am cerut să mi se aducă un tălmaci; am scris o adresă către comună, am ordonat să fie tradusă şi am trimis traducerea prefectului, ca să o citească populaţiei.” (17)

                        Situaţia îngrozitoare a românilor din Basarabia îl determinau pe însărcinatul cu afaceri austro-ungar la Bucureşti, C. Dumba, să scrie în 1894: „Rusia este un stat absolutist condus centralizat, în care hotărârea suverană a ţarului este atotputernică. În tot imperiul se face fără scrupule rusificarea; Basarabia împărtăşeşte soarta provinciilor baltice, a Finlandei, a Poloniei.” (18) Iar referitor la acelaşi aspect, juristul german S. Friedman arăta: „Rusia ţaristă nu cunoştea niciun fel de legislaţie a naţionalităţilor. În provinciile de la frontiera de vest s-a procedat la o viguroasă politică de rusificare; limba rusă a fost impusă în şcoli, guberniile vestice au fost invadate de funcţionari ruşi, străini şi ostili autohtonilor şi care n-aveau alt scop decât distrugerea civilizaţiei locale, a trăsăturilor ei specifice; în guberniile vestice se proceda la o «pacificare» sângeroasă.” (19) P. Ris constata şi el: „Rusia era o ţară de stăpâni şi sclavi. De înaltă cultură, artă şi civilizaţie rafinată, şi de ignoranţă şi sălbăticie primitivă, de înaltă morală şi nobleţe şi de bestialitate.” (20) În aceste condiţii, germenii mişcării revoluţionare au dăinuit în Rusia pe parcursul întregii perioade de care ne ocupăm. În anii ’70 ai secolului al XIX-lea au existat şi în Basarabia cercuri narodniciste ilegale, conduse de reprezentanţi ai intelectualităţii moldoveneşti precum: A. Frunză, C. Ursul, N. Zubcu-Codreanu, F. Codreanu, C. Popovici, A. Bulatov etc.

                        Urmarea directă a luptei românilor cu rusificarea a fost înapoierea culturală. Tocmai de aceea, în 1897, basarabeanul refugiat Constantin Stere era nevoit să precizeze în lucrarea sa de doctorat la Universitatea din Iaşi: „Născut şi crescut într-o provincie română subjugată – care de aproape un veac a fost cu desăvârşire sustrasă oricărei înrâuriri culturale din ţara mamă, în care nu e permis să intre măcar un abecedar român şi în care limba română se vorbeşte aşa cum se vorbea în Moldova de oameni inculţi acum un veac – am fost nevoit în cei 3-4 ani să mă pun la nivelul tuturor progreselor realizate de atunci în limba noastră literară. Oricâtă bunăvoinţă şi muncă aş pune, n-am putut încă reuşi.” (21)

                        Publicând în 1905 lucrarea Neamul românesc în Basarabia, Nicolae Iorga, cunoscând imposibilitatea ajungerii cărţilor româneşti în mâinile basarabenilor, o începea cu următoarea dedicaţie: „Celui dintâi român basarabean – din Basarabia – care va lua în mâni această carte.” Şi tot Nicolae Iorga, elogiindu-l pe istoricul Iustin Frăţiman, care a constituit la Chişinău Societatea istorică „B.P: Haşdeu”, declara: „A se ocupa cineva de istoria moldovenească în Basarabia ruşilor, care obişnuia să trimită pe cercetător în depărtate locuri de exil, era desigur dovada unei aplecări speciale către jertfă. Şi mare era norocul acelora care, în prigonirile şi rătăcirile lor, să păstreze o parte din materiale aşa de greu adunate şi păstrate cu atâta iubire.” (22) Tot atunci, Dimitre Onciul rostea cuvinte la fel de elogioase la adresa lui Pavel Gore, directorul Muzeului naţional Chişinău.

                        Despre lupta dintre români şi rusificare şi despre rezultatul ei, acelaşi Mihai Eminescu scria cuvinte mişcătoare:

                        „În lupta pentru existenţa etnică însă, capetele nu se numără, ci se cumpănesc. Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească, românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi de superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mai mândri de românitatea lor. E nobil răsadul din care s-a prăşit acest mic popor românesc şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele nouă milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decât nouăzeci milioane de ruşi vor putea să adune cândva. Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne e stricătoare, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru asemenea degenerare.

                        De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.” (23)

 

 

Note:

1    Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 114.

2    Ibidem, p. 115.

3   Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 8-9.

4    Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 96.

5    Alexandru Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 99.

6    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 191.

7    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 127.

8    Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei, Bucureşti, f.a., p. 28-29.

9    Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 79.

10  Alexei Mateevici, Scrieri, Iaşi, 1989, p. 108.

11  Mihai Eminescu, O parte a cestiunii orientale, în Nistru, Chişinău, nr. 3/1990, p. 73.

12  Ibidem, p. 74.

13  Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, p. 148-149.

14  Ibidem, p. 95-96.

15  Ibidem, p. 95.

16 Gheorghe Bezviconi, Românismul fruntaşilor Moldovei dintre Prut şi Nistru sub stăpânirea străină, Bucureşti, 1941, p. 502.

17  Petre Cazacu, Câteva date…, p. 24-25.

18 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol. I, Bucureşti, 1983, p. 242.

19  C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920), Cluj-Napoca, 1983, p. 21.

20  Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, p. 33.

21 Z. Ornea, „Ştiinţa spre a străbate la adevăr”, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 8/1989, p. 42-43.

22  Alexandru Dobre, Idealul unităţii naţionale în cultura românească, Bucureşti, 1988, p. 139.

23  Mihai Eminescu, op. cit., p. 73-74.

 

 

Noi încercări de rusificare

 

 

 

                        „A fost o mare nenorocire pentru basarabeni, arăta academicianul Ştefan Ciobanu, că ei au fost de aceeaşi credinţă ca şi ruşii, ceea ce a dus poate la o oarecare apropiere a intelectualilor cu ruşii, la indiferentismul acestor intelectuali faţă de problema naţională. În chestia deznaţionalizării ruşii au reuşit mai mult la popoarele de o credinţă cu ei; polonezii, de exemplu, popor slav, înrudit cu acel rus, şi-au păstrat naţionalitatea şi cultura mulţumită şi faptului că ei au fost catolici. Cultura românească în Basarabia a avut părţile ei slabe; ea s-a abătut de la matca ei naturală; ea şi-a rupt, graţie regimului rusesc, legăturile aproape cu desăvârşire cu ţările româneşti.” (1)

                        Prin urmare, dacă rusificarea şi înstrăinarea basarabenilor faţă de ceilalţi români au avut oarecari urmări spre sfârşitul veacului al XIX-lea, aceasta s-a datorat în primul rând motivelor expuse mai sus, şi în niciun caz eforturilor disperate ale ocupanţilor. Deşi, după cum s-a văzut, loviturile date limbii şi culturii române au apărut de foarte mult timp. Făţiş ele au fost aplicate începând cu Regulamentul Voronţov (1828). Dar prevederile acestuia erau, pe atunci, imposibil de realizat: „Dacă legea de faţă decretează introducerea în cancelarii, ca limbă oficială, a celei ruse, în practică, mai ales la ţinuturi, limba românească a trebuit să fie folosită dacă nu în scripte, cel puţin în dezbateri, această limbă fiind singurul mijloc de comunicare, de înţelegere între funcţionari şi marele public.” (2) Pentru aceasta, existau patru translatori la tribunalul civil şi alţii pe la judecătoriile ţinuturilor Iaşi, Orhei şi Hotin, la cancelaria guvernatorului Novorusiei şi la poliţia din Chişinău.

                        Ca urmare, deja în 1829 locţiitorul mareşalului nobilimii basarabene „a atras luarea aminte guvernatorului general al Rusiei noi şi Basarabiei asupra neapăratei nevoi de a se permite în Basarabia persoanelor particulare să înainteze cereri în limba moldovenească, iar hotărârile noi să se publice în traducere în această limbă.” Guvernatorul general, „luând în seamă că o foarte însemnată parte a locuitorilor Basarabiei nu ştiu încă ruseşte… a dispus guvernatorului civil ca toate instrucţiunile administrative ale oblastiei să primească cererile în limba moldovenească, cu traducerea lor în limba rusă, iar toate noile publicaţiuni să fie în limba rusă şi moldovenească.” Iar în 1836 Senatul de la Petersburg a aceeptat folosirea limbii române de către moldoveni, „care nu ştiu limba rusă.” (3)

                        „Până la 1843, deci treizeci şi unu de ani de la răpirea Basarabiei, limba românească s-a impus de forţa maselor româneşti de aci, ca limbă oficială”, remarca Leon Boga. (4) Dar şi după 1843, ea a continuat să fie folosită în biserică, şcoală şi în relaţiile particulare.

                        „Cauzele” eliminării complete a limbii române din şcolile din Basarabia au fost menţionate în ordinul de rusificare al curatorului circumscripţiei de învăţământ Odesa din 22 ianuarie / 3 februarie 1868: „Moldovenii din Basarabia, care de mult trăiesc în Rusia, nu toţi cunosc limba rusă; în parohiile ortodoxe până acum toată slujba bisericească se face în limba moldovenească.” (5) În plus, ruşii erau înspăimântaţi la gândul că nucleul statului român, acum consolidat prin venirea prinţului Carol, reprezenta un veritabil pericol la adresa viitorului dominaţiei ţariste la gurile Dunării. Fiindcă românii îi despărţeau acum definitiv pe ruşi de protejaţii lor, slavii balcanici. Unii, ca Fonton de Veraillan, nu-şi ascundeau enervarea, spunând: „Dacă în locul acestor români ar fi trăit aici sârbi sau bulgari, cât de simplu se tranşa atunci chestia orientală sau slavă”, iar alţii, ca Batiuşkov, se străduiau să demonstreze nici mai mult, nici mai puţin, decât că românii erau la origine slavi care mai târziu au „acceptat” limba latină! (6) De altfel, după cum arăta Ion Mateiu, „în cei o sută de ani de robie, ruşii n-au făcut altceva decât să batjocorească ţara de la care a fost răpită Basarabia, spre a înstrăina de ea cu totul pe fraţii noştri moldoveni.” (7)

                        Avea deci dreptate un ţăran basarabean de la începutul secolului al XX-lea să-i spună lui Vasile D. Moisiu: „Cum videm noi, la dumneavoastră îi mare dilicăţie, da noi aici între hârbareţii işti de porci (ruşii) nu mai auzim dicât grohăiturile lor. Din ghizuniile noaste nu auzim dicât minciuna, că şcoli în limba moldovenească nu-s pi lumea asta şi uite ce carte adâncă este şi pe moldoveneşte.” (8)

                        De aceea, nu e de mirare că mulţi basarabeni au recurs la metode revoluţionare şi extremiste pentru uşurarea soartei lor. Treptat, spre sfârşitul secolului, Basarabia intra în orbita revoluţionarismului rusesc. În decembrie 1880 soseau la Chişinău revoluţionarii Frolenko, Lebedeva, Lissovskaia şi Merkulov de la Odesa, cu scopul de a fura banii statului. Ei au fost prinşi şi arestaţi într-o lună. Dar cei ca ei i-au influenţat şi pe unii români. Astfel, un elev al Seminarului teologic, P. Braha, pe motiv de socialism a fost exilat în Siberia. Alt elev, F. Codreanu, s-a dus ca învăţător la Nisporeni în scopuri de propagandă. Altul a distrus portretul ţarului Alexandru II, scoţându-i ochii. I. Zaleţchi a fost şi el exilat în Siberia pentru activitate de propagandă. Dar cu toate acestea, un revoluţionar cu adevărat „mare” nu a existat niciodată aici, deşi printre ei se numărau şi Dicescul, Arbore, Spandoni sau Maimescul. Mai mult, unii erau nevoiţi să fugă în Regat, beneficiind de azilul politic stipulat în Constituţia din 1866: I. Başotă, Haşdeu, Filip Codreanu, Zubcu Codreanu, Crăsescu, Dumitrescu, Dicescul, Gobgilă, Buşilă, Huţu, Balbareu, Chebap, Spoială, Stere, Ochişor, Madan, Cazacu, Frunză, Costin, Nour, Halippa etc. Uneori treceau în România chiar şi ruşi sau evrei socialişti, precum Alexandrov, Axelrod, Russel, Dobrogeanu-Gherea, Pekarski sau Bulâghin.

                        Cei rămaşi în imperiu continuau să fie exilaţi (Ion Halippa, Gurie Grosu, viitorul mitropolit etc.), alţii aveau domiciliu forţat (ca Ion Moţoc la Kandalakşa). În 1902 erau exilaţi în nordul îngheţat Ion Pelivan, Vasile Oatu şi Alexandru Grişcov, alţii fiind închişi (G. Stârcea). Şi aşa mai departe.

                        Paralel, rusificarea se înăsprea. Ea se făcea pe toate căile posibile şi este o adevărată minune că românii i-au putut rezista aşa cum au rezistat. Rusificarea se făcea prin administraţie: erau aduşi în Basarabia funcţionari ruşi din toate colţurile imperiului. Aceştia, cu cât erau mai şovini, cu atât erau mai preţuiţi la Petersburg.

                        Rusificarea se făcea şi prin şcoală. Lăsarea în întuneric şi sălbăticie a poporului făcea parte din sistemul de guvernare autocrată şi numai aşa se explică de ce la începutul secolului al XIX-lea nu existau în întreaga Rusie decât 315 şcoli primare, iar la jumătatea secolului numărul lor abia dacă se dublase! Ca urmare, în Basarabia, pe parcursul a trei decenii (1876-1906) s-au creat în medie câte două şcoli anual pentru fiecare judeţ, iar în următorii zece ani (1906-1916) câte patru! (9)

                        Şcolile din Basarabia aveau o îndelungată tradiţie moldovenească. În primii ani de după anexarea rusească, toate şcolile basarabene aveau ca limbă de predare limba română. Primele mari restricţii în utilizarea limbii române în şcoli au fost impuse începând cu 1836, dar, cu toate acestea, şcolile din Chişinău, Bălţi, Hotin, Soroca şi-au continuat activitatea. După 1860 a fost o nouă perioadă de renaştere, înmulţindu-se şcolile cu „citirea şi scrierea moldovenească, învăţarea rugăciunilor în moldoveneşte, gramatica moldovenească.” (10) Oficial, scoaterea completă a limbii române din programele şcolilor basarabene a avut loc între anii 1866-1871. Numai oficial, deoarece în regiunile pur româneşti, unde nici dascălii şi nici elevii nu cunoşteau limba ocupanţilor, continua să se înveţe româneşte. De exemplu, ruşii descopereau în acei ani că la Târnova, judeţul Soroca, „copiii moldovenilor nu înţeleg ruseşte”, ceea ce denota că „desigur învăţătura s-a predat în limba moldovenească.” (11)

                        Statul rus nu a sprijinit niciodată şcoala românească. Nu exista nicio lege care să stipuleze cel puţin obligativitatea învăţământului primar. În plus, la şcolile ruseşti aproape toţi dascălii erau şovini. Cărţi româneşti de învăţătură nu existau. În şcolile ruseşti, elevii români erau terorizaţi de dascăli şi de elevii ruşi, care îi numeau „berbec” sau „cap de bou.” Li se spunea că limba română era o limbă pentru ţărani, iar numai rusa putea fi folosită de oamenii culţi. În manualele ruseşti nu se pomenea nimic despre poporul român, iar dacă erau întrebaţi, profesorii răspundeau că acesta era un neam de ţigani sau urmaşii hoţilor romani!

                        Toate acestea nu puteau să nu aibă urmări negative, pe care le evidenţia şi Zamfir Arbore: „Lipsit de şcoală, înstrăinat de biserică, persecutat de o administraţiune vitregă, rapace şi avidă de a se înavuţi pe spinarea poporului lăsat pa mâna sa – românul din Basarabia este considerat de ruşi ca brută şi imbecil, ca popor fără limbă, popor necuvântător (beziazâka).” (12)

                        În 1892 a fost elaborat un vast proiect cu privire la deschiderea unui număr de noi şcoli în Basarabia, pentru care statul urma să ridice edificii şi să le înzestreze cu material didactic şi mijloace de întreţinere. Toţi rusificatorii au salutat acest proiect pe motivul că (Batiuşkov): „Proiectul acesta este astfel alcătuit, încât se poate spera că generaţiunea tânără moldovenească din Basarabia se va educa în spiritul pur rusesc şi organiceşte se va contopi cu patria noastră comună, Rusia.” (13) Şi descriind aceasta, Arbore concluziona: „În Basarabia, de la 1812 şi până în zilele noastre (1898), guvernul rus a oprit într-un mod riguros tipărirea cărţilor româneşti; mai mult decât atât, orice carte românească a fost şi rămâne oprită de a trece Prutul. Niciun ziar românesc, nicio broşură românească nu sunt libere a trece în Basarabia…” (14)

                        În sfârşit, rusificarea se mai făcea şi prin armată. Soldaţii erau nevoiţi să înveţe ruseşte, fiind împrăştiaţi pe toată suprafaţa imperiului şi trebuind să lupte în cele mai felurite războaie pentru cauze străine. Dar, întorcându-se acasă de la oaste, ţăranii români uitau rapid limba ocupanţilor. Numai astfel se explică şi faptul, destul de picant, că ţarul Alexandru II, trecând prin Basarabia cu ocazia războiului ruso-româno-turc din 1877, s-a adresat către locuitorii acestei provincii în limba română!

                        În legătură cu acest război, se ştie că România a fost aliată cu Imperiul rus şi a adus o contribuţie hotărâtoare la obţinerea victoriei. România a devenit independentă, dar Rusia cotropea din nou sud-vestul Basarabiei, trădându-şi fostul aliat, în ciuda înţelegerilor şi convenţiilor încheiate. Avea deplină dreptate Fr. Engels să scrie în 1888: „Căderea ţarismului, nimicirea acestui vis rău care apasă peste Europa întreagă, iată, după noi, cea dintâi condiţie pentru dezrobirea naţiilor din mijlocul şi din răsăritul Europei… Afară de aceasta, d-voastră românii trebuie să fi cunoscut ţarismul; aţi suferit îndestul prin Regulamentul organic al lui Kiseliov, prin înăbuşirea răscoalei de la 1848, prin răpirea de două ori repetată a Basarabiei, prin năvălirile fără număr în România, ca şi cum ţara ar fi fost un simplu popas rusesc pe drumul spre Bosfor; prin siguranţa că neatârnarea naţională a României va înceta pe dată ce s-ar împlini visul ţarismului – cucerirea Constantinopolului. Până atunci, ţarismul vă momeşte, arătându-vă Transilvania românească pe mâinile maghiarilor, pe când tocmai ţarismul o ţine despărţită de România; dacă mâine despotismul din Petersburg ar cădea, poimâine n-ar mai fi în Europa nicio Austro-Ungarie.” (15)

                        În 1871 începea şi dezastrul bisericii româneşti basarabene. În acest an a fost numit episcop în Basarabia rusul Pavel Lebedev, care şi-a desfăşurat aici „activitatea” până în 1882. El a fost trimis special de la Petersburg, pentru a grăbi rusificarea bisericilor româneşti. Abia ajuns în Basarabia, a constatat că din cele 18 mânăstiri existente, în 13 serviciul divin se făcea numai în româneşte, iar în celelalte cinci (Hârjauca, Hârbovăţ, Jabca, Curchi şi Călărăşeuca) era şi câte o „strană rusească.” Ca urmare, începea lunga prigoană împotriva a tot ceea ce era românesc. În 1873-1874 dădea dispoziţie ca strana rusească să se înfiinţeze în toate mânăstirile. La fel, bisericile erau rusificate masiv. Totuşi, în 1882 se mai făcea slujbă românească în 207 biserici, faţă de cele 608 slavoneşti şi 211 mixte (româneşti şi slavoneşti). (16) La Ialpugeni, Căinari, Cărbuna, Gangura, Colencăuţi etc., Pavel a găsit numeroşi preoţi care nu ştiau ruseşte. Inclusiv în parohiile cu populaţie rusească erau preoţi care oficiau în româneşte. Chiar Pavel arăta aceasta: „Chiar în multe parohii în care clericii ştiu bine ruseşte, registrele se fac în româneşte.” (17) Ca urmare, din 1873 toate actele bisericeşti nu se mai întocmeau decât în rusă.

                        Mai marii imperiului apreciau „performanţele” lui Pavel, aşa cum făcea Batiuşkov: „Până la 1871, când pe scaunul episcopal veni P.S. Pavel, în unele mânăstiri şi biserici slujba dumnezeiască se făcea în graiul moldovenesc.” (18)

                        Catedra de limba română de la Seminarul teologic din Chişinău a fost desfiinţată, împreună cu toate celelalte şcoli duhovniceşti, vinovate de acelaşi „păcat” (între care şi Şcoala eparhială de fete, înfiinţată în 1859). De asemenea, a fost închisă tipografia eparhială moldovenească (1883), întemeiată încă în 1813 de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. În plus, au fost închise 336 de biserici româneşti şi au fost goniţi din Basarabia toţi preoţii care nu au învăţat ruseşte în doi ani. Ei au fost scoşi fără excepţie din parohii şi surghiuniţi la mari depărtări. Este cazul unor preoţi precum Vasile Zubcu, Ioan Untu, Dimitrie Tutunaru, Ion Popovici sau Grigore Gallin. Acum diaconii şi cântăreţii din biserici dădeau examen numai în limba rusă. Iar copiii clericilor, fireşte, învăţau şi ei numai în ruseşte.

                        Vorbind despe români, Pavel se adresa astfel bulgarilor de la Bolgrad:”Dispreţuiţi exemplul de nerecunoştinţă al acelora care plătesc cu ură adâncă poporului rusesc binefacerile săvârşite pentru neatârnarea şi libertatea dăruită lor, pentru sângele vărsat de poporul rusesc pentru izbăvirea lor de jugul greu, pentru independenţa lor (!).” (19)

                        În aceste condiţii, nu este de mirare că arhiepiscopia din Chişinău a cerut în mod imperativ tuturor bisericilor absolut orice carte religioasă românească. Fără excepţie, Bibliile, Catehismele, Molitvelnicele, Psaltirile, Mineele, Evanghelierele, Octoihurile etc. au fost date focului! Acest spectacol apocaliptic era descris astfel de către Durnovo: „Toate cărţile sfinte de pe la bisericile moldoveneşti, tipărite cu litere chirilice în limba română, au fost depuse la mitropolia din Chişinău, unde arhiepiscopul Pavel, în curgere de şapte ani, le-a ars, încălzind cu ele palatul mitropoliei.” (20) Şi, continuându-şi ideea, Durnovo menţiona despre situaţia generală a românilor din Basarabia: „Poporul din Basarabia, mulţumită rusificării zilnice, e transformat într-o hoardă de robi muţi şi ignoranţi. Acestui popor i s-a interzis să înveţe în limba sa maternă în şcoli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinţilor săi; sute de mii de desetine din pământul său au fost împărţite coloniştilor ruşi, bulgari şi germani, şi aceasta în scop de a-i sili să-şi părăsească ţara. Numai într-un an, 855 de familii ţărăneşti au trebuit să plece în Siberia pentru a o coloniza. Bieţii oameni îşi lasă holdele roditoare, pentru că nu mai pot trăi în ţara lor.” (21) Şi, pentru a întregi această idee, să mai notăm că în anul 1897, din totalul populaţiei Basarabiei, 81,8% bărbaţi şi 96% femei erau analfabeţi. Iar din numărul analfabeţilor, majoritatea erau români. (22)

                        Despre situaţia românilor, Zotov scria: „Populaţia moldovenească era străină nu numai de cultura spirituală a Rusiei, ci chiar şi de felul ei de viaţă civică şi administrativă. Rusificatorii neîndemânatici au făcut ca ţăranul, venind la oraş, să se simtă ca într-o pădure întunecoasă şi necunoscută. În orice birou lor le era permis să nu-l înţeleagă pe acel ţăran. Justiţia, şcoala, biserica, administraţia – toate pentru el erau străine.” (23)

                        În toţi aceşti ani, autorităţile continuau să fie alarmate, căci rusificarea nu progresa nici pe departe în ritmul pe care îl doreau ele. Acest lucru rezultă foarte clar din raportul înaintat de Batiuşkov în 1890 ţarului Alexandru III: „Noi spunem hotărât că nu numai în fundul Basarabiei, unde populaţia a rămas întreagă românească, dar chiar la Chişinău am întâlnit moldoveni care nu ştiau un cuvânt ruseşte. Dacă voim ca populaţia rusească să nu se românizeze, dacă voim ca Basarabia să nu ajungă obiectul dorinţelor şi agitaţiilor românofile, atunci trebuie ca prin intermediul şcolilor să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ţăranii moldoveni să devină ruşi.” (24) Acest lucru însă nu era tocmai uşor, deoarece ruşii nu constituiau nicio atracţie pentru românii basarabeni. În 1863 deja Zaşciuk remarca faptul că „în caracterul unui moldovean simplu se observă timiditate, slugărnicie, fire închisă, antipatie faţă de ruşi şi dispreţ faţă de militari.” (25) Şi ce încheiere mai potrivită s-ar putea găsi acestei prezentări a opiniilor despre români decât excelenta sintetizare a basarabeanului Ion Pelivan?

                        „În patru secole, turcii păgâni nu au putut săvârşi în Moldova şi Valahia atâtea mişelii, câte au făcut pravoslavnicii ruşi în Basarabia, timp de 106 ani.

                        Dacă turcii ne-au prădat rodul muncii noastre, dacă ei ne-au impus birul sângelui nostru, ruşii nu s-au mulţumit numai cu aceasta, ci au căutat să ne pângărească sufletul, să ne batjocorească limba şi să ne omoare însăşi fiinţa noastră etnică.” (26)

                        Despre aceasta vorbesc şi faptele următoare.

                        În anul 1905, câţiva emigranţi basarabeni, între care Z. Arbore şi P. Cazacu, au tipărit cu litere latine, la Geneva, un ziar numit Basarabia, care apoi era expediat în plicuri pe diferite adrese, atât din România, cât şi, mai ales, din Basarabia. Iată ce scria acest ziar în nr. 6: „Ar părea că fiind moldoveni, adică români, noi am dori să ne unim cu fraţii noştri de peste Prut! N-ar fi nimic straniu în această dorinţă a noastră; suntem de acelaşi neam, avem aceeaşi limbă, aceeaşi lege şi obiceiuri. Dar pe lângă că această unire nu se poate face, nici nu ne vine la socoteală nouă, moldovenii din Basarabia. Ce am câştiga noi?” (27) Iar ideea naţională nu a făcut mari progrese nici după revoluţia din 1905. Ziarul Basarabia, care a apărut în 1906-1907, era editat de câţiva tineri revoluţionari, faţă de care poporul conservator şi mistic, cu sufletul învăluit de îndoieli şi bunătate, nu se putea manifesta prea entuziast. Poporul acesta prefera să se gândească mai degrabă la o viaţă zugrăvită de Evanghelia lui Christos cel blând şi nu de cea a lui Karl Marx.

                        Dar, dacă s-a reuşit în bună măsură înstrăinarea basarabenilor faţă de restul poporului român, aceasta nu înseamnă că ei deveneau mai receptivi faţă de spiritualitatea rusească. Polonezul S. Krzyzanovski a remarcat foarte bine: „Rusia originară nu are forţe culturale şi morale pentru asimilarea tuturor periferiilor. Acest lucru istoveşte nucleul naţional rus.” (28) Faptul acesta îl recunoşteau şi istoricii Academiei de ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti: „În judeţul Hotin, numărul moldovenilor a scăzut din cauza afluenţei mari a ucrainienilor veniţi din Bucovina şi, mai ales, din guberniile Volâniei şi Podoliei, precum şi a asimilării de către ucrainieni a unor sate cu populaţie moldovenească din nordul şi nord-estul judeţului. Un fenomen analog putea fi observat şi în judeţul Cetatea Albă. Concomitent, în alt judeţ de la sud – Ismail – ponderea moldovenilor a crescut până aproape la 40%, iar în sate – chiar până la 47%.” În acelaşi timp, ei formau 91,6% din populaţia judeţului Chişinău, 80,9% la Orhei, 71% la Bălţi, 66,4% la Soroca şi 52,5% la Tighina. (29)

 

 

Note:

1   Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 34.

2  Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 17.

3    Ibidem, p. 17-18.

4    Ibidem, p. 19.

5    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 403.

6    Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei, Bucureşti, f.a., p. 40.

7  Ion Mateiu, Renaşterea Basarabiei. Pagini din lupta pentru unitatea naţională, Bucureşti, 1921, p. 47-48.

8    Vasile D. Moisiu, Ştiri din Basarabia de astăzi, Bucureşti, 1915, p. 94.

Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice. Înfăptuiri româneşti, Chişinău, 1942, p. 25-26.

10  Leon T. Boga, op. cit., p. 21.

11  Ibidem, p. 22.

12  Zamfir Arbore, Liberarea Basarabiei, Bucureşti, 1915, p. 49.

13  Idem, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, p. 527.

14  Ibidem, p. 531.

15  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 419.

16  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 147.

17  Ibidem, p. 149.

18  Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 143.

19  George Popa-Lisseanu, Basarabia. Privire istorică, Bucureşti, 1924, p. 24-25.

20  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 403.

21  Ibidem.

22  Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 147.

23 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 12/1991, p. 83.

24  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 404.

25  Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 122.

26  Ion G. Pelivan, Basarabia de sub oblăduirea rusească, Bucureşti, f.a., p. 3.

27 Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Cluj, 1926, p. LVIII.

28  Aleksandr Soljeniţân, Căderea imperiului comunist sau cum să reîntemeiem Rusia, Bucureşti, 1990, p. 9.

29  Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 37.

 

 

 

 

Renaşterea cultural-naţională

 

 

 

                        Aceste cifre vorbesc din nou despre eşecul complet al deznaţionalizării Basarabiei. Ele nu puteau fi deloc de natură să încurajeze autorităţile ţariste. Scriitorul Durnovo era prin urmare îndreptăţit să constate: „Basarabia nu e numai mărul de discordie între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient… În timpul acestor o sută de ani de dominaţie rusă în Basarabia ne întrebăm, ce am făcut noi pentru poporul moldovenesc din punct de vedere spiritual? Absolut nimic…” (1) Acelaşi lucru era evidenţiat şi de basarabeanul Alexandru Nour în ziarul Viaţa Basarabiei: „Aici nici florile nu mai înfloresc şi nici păsările nu mai cântă, ne-am educat ruseşte şi am pierdut cheia de la inima ţăranului.” (2)

                        Şi totuşi, o mişcare de eliberare naţională a existat întotdeauna în Basarabia. Iată în rândurile de mai jos câteva evenimente care vorbesc despre existenţa ei:

                        În 1839 deja, trimişii domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, în Rusia, au fost strict supravegheaţi la trecerea lor prin Chişinău, unde erau atâţia români cu „devotament pentru naţie.” (3)

                        Existenţa acestui „devotament pentru naţie” se evidenţia la boierii basarabeni atunci când aceştia cereau extinderea şi în Basarabia a unor prevederi ale Regulamentului organic, „care există de la 1833 la fraţii noştri.” Argumentând această cerere, ei arătau: „Acelaşi neam pe ambele maluri ale Prutului, identitatea vechilor legături şi obiceiuri, asemănarea climei, a solului, a obiceiurilor şi înclinărilor populaţiei săteşti, toate favorizează această a noastră cerere.” (4)

                        În aceşti ani, se mai producea un fenomen edificator, evidenţiat de Leon Boga: „Mişcarea literară din Moldova găsi imitatori şi în Basarabia, se tipăriră scrieri literare, în care se constata un adânc simţământ de neam.” (5)

                        Încă din timpul revoluţiei române de la 1848, la Chişinău trebuia să apară ziarul Românul, iar mai târziu, în 1858, se pregătea apariţia unei reviste în limbile română şi rusă. Fireşte, viaţa acestor prime manifestări mai concludente ale românismului Basarabiei a fost extrem de scurtă.

                        Efectuând o vizită la Chişinău, maiorul român Nicolae Popovici a fost, în 1861, supus unei urmăriri deosebit de atente datorită numeroaselor sale contacte cu populaţia. Despre aceste contacte se redactau rapoarte de tipul acestuia: „Maiorul Popovici, în tot timpul şederii sale la Chişinău, se ducea des la boierul moldovean Pruncul şi la Alexandru Haşdeu, asemenea o dată a fost văzut şi la asesorul colegial Ioan Cuş.” (6)

                        Iar în 1862, boierul Cristi cerea guvernatorului Basarabiei autorizaţia pentru a deschide o tipografie cu litere latine. Cererea a fost respinsă pe motivul că „D. Cristi aparţine moldavofililor înflăcăraţi, care visează o singură Românie unită.” (7)

                        „Mişcarea aceasta naţională unionistă a unei părţi a boierimii moldovene din Basarabia, îndată după unirea principatelor române, relevată de actele oficiale ruseşti, constituie pagina cea mai strălucită din istoria Moldovei dintre Prut şi Nistru, în decursul jumătăţii secolului al XIX-lea.” (8)

                        În aceste vremuri, gruparea boierimii române nerusificate era cea care aspira cel mai mult spre unire, fiind chiar în pragul formării unui partid boieresc pro-unionist. „Partidul” era condus de familiile boiereşti Cotruţă, Casso, Cristi şi Cazimir, iar în legătură cu activitatea sa, cancelaria guvernatorului general al Novorusiei de la Odesa trimitea guvernatorului Basarabiei o adresă „foarte confidenţială” la 29 mai 1863, în care se arăta: „Sunt informat că nobilimea basarabeană care se pregăteşte să redacteze o notă către suveranul împărat cu ocazia evenimentelor din Polonia este împiedicată de opoziţia partidului boierilor care visează restabilirea naţiunii moldovene în Basarabia în vederea creării condiţiilor care ar da naţiunii dreptul de a cere unirea cu Moldova.” (9) Iar după înăbuşirea revoluţiei poloneze, o altă adresă semnala guvernatorului Basarabiei că tinerii de familie bună de aici „întreţin legături cu Iaşiul şi Bucureştiul prin intermediul moldovenilor care vin din Principate la Chişinău să aducă scrisorile şi urmăresc unirea Basarabiei cu Principatele.” (10)

                        Autorităţile ruseşti începeau să devină tot mai alarmate de veştile sosite din Basarabia. De aceea, ministrul instrucţiunii publice a hotărât să o viziteze în 1867. Constata, însă, cu stupoare, cât de puţin răspândite erau cultura şi limba rusă în rândul românilor. În plus, tot el descoperea cu acelaşi prilej că „unirea Moldovei şi Munteniei şi formarea unui principat aproape independent şi puţin binevoitor la adresa noastră, exercită o atracţie vizibilă asupra vecinilor lor moldoveni din Basarabia.” (11)

                        De altfel, Rusia a fost statul care a protestat cel mai vehement împotriva realizării unirii Moldovei cu Muntenia. De aceea, într-o circulară adresată în 1870 ministerelor de externe ale ţărilor europene de cancelarul Gorceakov, erau invocate numeroase derogări de la Tratatul de pace din 1856. În primul rând era pomenit „şirul de revoluţii” din Moldova şi Muntenia, care le-a dus pe acestea „mai întâi la unire, apoi la chemarea unui prinţ străin.” Totodată, se sublinia cu mândrie legitimă că Rusia a fost singura ţară europeană care a protestat constant faţă de aceste „infracţiuni”! (12) Teama ruşilor nu era întâmplătoare.

                        Căci aceeaşi activă cancelarie a generalului guvernator din Odesa scria în 21 martie 1867 guvernatorului Basarabiei: „Am obţinut din Moldova o informaţie după care revoluţionarii au stabilit, între Cahul şi Chişinău, un post pentru a-şi transmite corespondenţa şi pentru a trece frontiera fără paşaport pentru trei ruble de persoană şi urmăresc unirea Basarabiei cu Principatele prin intermediul moldovenilor care vin din Principate la Chişinău aducând scrisori.” (13)

                        Să observăm în încheiere că totalitatea acestor „luări de poziţie” ale oficialităţilor ruseşti vorbeau despre unirea Basarabiei cu România şi nicidecum despre o încorporare la aceasta!

                        La începutul secolului al XX-lea, conştiinţa naţională a românilor din Basarabia a luat forme şi mai avansate. Un rol important îl aveau tinerii care, cu mari sacrificii, izbuteau să-şi facă studiile la Universitatea din Iaşi şi care la înapoierea în Basarabia se angajau într-o tot mai energică luptă împotriva ocupaţiei ruseşti, pentru apărarea fiinţei etnice a românilor şi pregătirea terenului pentru unirea cu România. Ruşii au sesizat pericolul şi de aceea au continuat să rămână inflexibili la cererile atât de justificate de a fi deschise şcoli româneşti. De asemenea, era o necesitate stringentă introducerea limbii române în bisericile din Basarabia. Iorga ne spunea şi de ce: „Era cu atât mai necesar, cu cât, după cum a arătat-o d. Ion Pelivan, reprezentantul cauzei române în Basarabia în timpul congresului de pace (1919-1920), exista cutare judeţ, ca Bălţi de pildă, unde numai doi preoţi cunoşteau limba rusă. Cât despre naţiunea însăşi, ea ignora limba oficialităţii în aşa măsură, încât preoţii puteau citi versuri din poetul ucrainean Taras Şevcenko, făcând să creadă pe credincioşi că le prezintă imagini despre Evanghelie.” (14)

                        Tot tinerii basarabeni au fost cei care au luat parte, alături de cei din Vechiul Regat, bucovineni, transilvăneni şi bănăţeni, la pelerinajul de la mânăstirea Putna din 1871, la mormântul lui Ştefan cel Mare, şi tot ei au propagat în Basarabia ecourile Expoziţiei Naţionale din 1906 de la Bucureşti, care devenise atunci „capitala poporului românesc”, după expresia lui Nicolae Iorga, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la urcarea lui Carol I pe tron. Atunci era lansat în ziarul Basarabia un apel plin de patriotism: „Fraţi moldoveni, munca cinstită şi rodnică a fraţilor noştri de peste Prut va fi sărbătorită printr-o mare şi înălţătoare expoziţie, care se va deschide în Bucureşti. Voi toţi, care ştiţi cum simte şi cugetă românul, vă veţi simţi mândri a veni în număr cât mai mare la această sărbătoare de renaştere naţională. Cu această ocazie veţi vedea şi chipul sfânt al marelui Voievod Regele Carol, care a ştiut să rupă lanţurile robiei şi să aducă lumină cât mai multă în inima asuprită a românilor. Veniţi, căci aceasta este sărbătoarea mare a românimii, de la care nimeni nu trebuie să lipsească şi de la care poate într-o zi va atârna şi viitorul nostru.” (15) Inutil să mai spunem că numărul respectiv al ziarului a fost confiscat de autorităţile ruseşti şi apelul de mai sus nu a ajuns niciodată la cititorii basarabeni.

                        Referitor la participarea foarte redusă a basarabenilor la acest mare jubileu, consulul turc la Iaşi, S. Gürdji, menţiona în 1908: „Puşi la curent de agenţii lor în legătură cu spiritul iredentismului care domneşte printre români şi pentru a preveni dorinţa de întoarcere la românism a populaţiei moldovene, semirusificată, din Basarabia, ruşii i-au împiedicat pe moldoveni acum doi ani să meargă în masă la expoziţia din Bucureşti.” (16)

                        După cum arătam, primii la care s-a manifestat redeşteptarea naţională au fost tinerii, îndeosebi studenţii. Majoritatea studenţilor români basarabeni erau împrăştiaţi prin universităţile ruseşti. Dar ei nu îşi uitau nicio clipă ţara şi neamul. Ei cereau într-una „cărţi de cultura şi istoria neamului nostru, mai serioase şi documentate.” Unul dintre ei scria acasă: „Foarte aş vrea să aib carte poştală cu chipul Universităţii din Iaşi; am auzit că zidirea e foarte frumoasă.” Iar altul constata: „Câţiva ani înapoi era o mirare dacă auzeai limba moldovenească pe strada Chişinăului: nimeni n-o vorbea, afară de ţăranii veniţi de la sate. Iar acuma în toate zilele aud inteligenţi (intelectuali) vorbind moldoveneşte.” (17) Intelectualii au dat tonul marilor mişcări naţionale de la începutul secolului al XX-lea. Între ele, locul de frunte a fost ocupat de revoluţia antiabsolutistă din anii 1905-1906, care pentru importanţa sa deosebită va face obiectul capitolului următor al acestei lucrări. Ea a dat naştere unei mişcări de redeşteptare culturală, ce va spori pe măsura trecerii anilor. Începând de acum, apăreau publicaţii româneşti precum Moldovanul (14 ianuarie 1907 – 15 octombrie 1908), Viaţa Basarabiei (22 aprilie – 25 mai 1907), Basarabia reînoită (1907), Făclia Ţării (un număr în 1912), Glasul Basarabiei (1913), Şcoala moldovenească (patru numere în 1917) etc. Dintre acestea, Viaţa Basarabiei, condusă de Alexandru Nour, apărea atât cu litere ruseşti, cât şi „cu litere româneşti pentru marele public inteligent al Basarabiei şi tuturor ţărilor locuite de români”, (18) motiv pentru care a dispărut după numai şase numere.

                        Şi masa populaţiei începea să fie conectată la ideea naţională. Conform mărturiei lui Anatolie Moraru, presa românească din anii 1906-1907 ajungea până în nordul judeţului Hotin, în localităţi ca Văncicăuţi, Noua Suliţă, Cerlena Mare, Stroeşti sau Răchita.

                        Un rol important în această mişcare îl avea, bineînţeles, biserica, la tipografia eparhială din Chişinău tipărindu-se numeroase cărţi religioase şi, în plus, revista lunară Luminătorul. Aceasta şi-a început apariţia în ianuarie 1908, sub direcţia protoiereului C. Popovici. În ea apăreau însă şi articole politice, scrise de Pantelimon Halippa, Theodor Inculeţ, Alexei Mateevici etc. De exemplu, în numărul din mai 1912 al Luminătorului scria: „Dacii în amestec cu puternicul şi cuceritorul norod al romanilor, care au venit mai târziu şi le-au luat ţara, amestecându-se cu dânşii, au dat naştere neamului nostru. În anul 106 după Christos, după războiul îndelungat între craiul Decebal şi împăratul Romei, Traian a supus Dacia şi a prefăcut-o în ţară romană.” (19)

                        Cel mai important eveniment al acestor ani îl constituie însă apariţia, în mai 1913, a ziarului Cuvânt moldovenesc, din iniţiativa tinerilor în frunte cu marele luptător Pantelimon Halippa, ajutat de N. Alecsandri, S. Murafa, D. Ciugureanu, M. Minciună, T. Roman, I. Friptu, I. Buzdugan etc. În această perioadă, publicaţiile româneşti duceau o bogată activitate culturală în domeniul moralei, istoriei, economiei etc. Fapt demn de remarcat este că până şi unele ziare ruseşti începeau să publice texte româneşti, pentru a putea rezista concurenţei impuse. Aceasta cu atât mai mult, cu cât situaţia socială continua şi ea să se agraveze. Între 1906 şi 1914 se pare că au fost strămutaţi în Siberia şi Kazahstan în jur de 60.000 de basarabeni. (20)

                        În aceşti ani continua lupta pentru limba naţională. La 29 septembrie 1907, preşedintele Societăţii Moldoveneşti pentru învăţământul public şi studierea ţinutului natal, Dicescul, cerea Ministerului instrucţiunii publice o şcoală românească la Ciopleni, judeţul Chişinău, dar fără rezultat. Congresul preoţimii din decembrie 1908 a hotărât introducerea limbii române în şcolile parohiale, iar ca răspuns ruşii au ameninţat că vor închide aceste şcoli. În sfârşit, o nouă propunere de introducere a limbii române în şcoli a fost respinsă de Dumă la 10 noiembrie 1910.

                        Dar centenarul anexării (1912) s-a sărbătorit fără participarea intelectualităţii române, semn că ideea naţională începuse să prindă rădăcini trainice. Cu acest prilej, „Liga adevăraţilor ruşi” îşi arăta indignarea pentru „indiferenţa, ingratitudinea şi lipsa de patriotism” a moldovenilor „sălbatici şi inculţi.” Iar arhiepiscopul Ciceagov şi familia de renegaţi Krupenski au inventat fantoma „separatismului moldovenesc din Basarabia.” Tocmai de aceea, centenarul a fost sărbătorit de ruşi cu mult fast la 16 mai 1912, în prezenţa ţarului Nicolae II, a ţarinei, a moştenitorului tronului şi a fiicelor ţarului. Cu această ocazie, arhiepiscopul Serafim Ciceagov, cunoscut pentru activitatea sa rusificatoare în clerul basarabean, a oficiat serviciul divin. El a rostit şi o predică consacrată evenimentului zilei, într-un spirit rusesc belicos, preamărind răpirea Basarabiei şi calificând-o ca o fericire pentru poporul ei şi chiar ca un jubileu al credinţei ortodoxe. Dar imediat, din cauza căldurii probabil, a leşinat, fapt ce l-a determinat pe Iorga să comenteze: „Dumnezeul cel drept respinge şi doboară pe acei care cutează să ridice către dânsul prinosul crimelor vechi, ca şi al crimelor noi.” (21) Cu toate acestea, a doua zi a fost pusă temelia monumentului ţarului Alexandru I în faţa Mitropoliei. Monumentul avea să fie sculptat de italianul Ximenes şi la 3 iunie 1914, tot în prezenţa ţarului şi a familiei sale, a fost dezvelit.

                        În România, ostentativele serbări de la Chişinău au produs multă amărăciune. Cu acest prilej, basarabeanul Petre Cazacu scria în Viaţa Românească: „Ruşii serbează acum o sută de ani de stăpânire materială asupra Basarabiei. Sufletul ei însă nu-l au şi nu-l vor avea. La serbarea ruşilor, moldovenii n-au parte decât de durere tăcută, adâncă. Întreg neamul românesc ia parte la această durere şi nu pierde nădejdea că şi Basarabia şi neamul românesc vor avea, la rândul lor, să-şi serbeze ziua izbăvirii.” (22) Iar Iorga scria: „Cuceriţii, stăpâniţii, supuşii sunt două milioane de moldoveni. Şi între dânşii nu sunt nici măcar două mii care să înţeleagă nedreptatea, jignirea, umilirea ce se ascunde pentru ei în această defilare a odăjdiilor de aur, a uniformelor, a hainelor de gală, în sunetul greoi de proslăvire al aramei din care se varsă şi tunurile.” (23)

                        Marele istoric nici nu bănuia măcar cât de repede îi va fi contrazisă această afirmaţie pesimistă, atât de puţin specifică firii sale!

 

 

Note:

1   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 12/1991, p. 77.

2   Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 25.

3  Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 28.

4    Ibidem, p. 29.

5    Ibidem.

6    Ibidem, p. 30.

7    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 401.

8    Leon T. Boga, op. cit., p. 31.

9    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 401-402.

10  Ibidem, p. 402.

11  Ibidem.

12  Ibidem, p. 406-407.

13  Ibidem, p. 402.

14  Nicolae Iorga, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, Bucureşti, 1940, p. 66.

15  Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 173.

16 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol. I, Bucureşti, 1983, p. 300.

17  Nicolae Iorga, Pagini despre Basarabia de astăzi, Vălenii de Munte, 1912, p. 13.

18 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 291.

19  Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, op. cit., p. 27.

20  Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 622.

21  Nicolae Iorga, Pagini…, p. 112.

22  Petre Cazacu, O sută de ani de robie, Iaşi, 1912, p. 21.

23  Nicolae Iorga, Adevărul…, p. 77.

 

 

 

Revoluţia din 1905 şi urmările ei

 

 

                        Intoleranţa ruşilor nu mai cunoştea margini. Ea a început să se manifeste sub cele mai monstruoase forme, şi nu numai împotriva românilor. Un exemplu clar în acest sens îl reprezintă pogromul antievreiesc de la Chişinău.

                        Pogromul a avut loc în zilele de Paşti (6-7 aprilie) ale anului 1903. Un martor ocular, istoricul Alexandru Boldur, îşi amintea: „Grupuri de pogromişti de la mahalalele oraşului, cu ciomege, umblau prin tot oraşul, spărgeau geamurile magazinelor evreieşti, forţând uşile caselor furau obiectele casnice ale evreilor, loveau în ei şi, în sfârşit, îi ucideau.” (1) Rezultatul a fost de 41 de morţi. Despre originile pogromului nu a putut fi stabilit cu precizie adevărul, existând mai multe păreri. Se ştia în genere că sufleteşte pogromul a fost pregătit de ziarul lui Kruşevan, ajutat cu largheţe de aşa-zisa Ligă a adevăraţilor ruşi, o organizaţie şovină şi xenofobă, condusă de antreprenorul de profesie Pronin. Dar şi guvernul central era vinovat. Însuşi prinţul Urusov recunoştea că guvernul purta „vina unei politici înguste naţionaliste, mioape şi brutale după metode, faţă de marginile statului şi alogeni.” (2) Dar şi mai vinovat era Levendal, şeful siguranţei locale. De altfel, evreul basarabean Sluţki arăta că şi ţarul Nicolae II era antisemit, iar principalii organizatori ai pogromului au fost ministrul de interne Pleve şi directorul departamentului poliţiei Lopuhin, primul său ajutor. În schimb, unii, precum Kruşevan sau Bezviconi, îi acuzau pe înşişi evreii de acest „truc”, organizat de „stânga revoluţionară”, care intenţiona să folosească „pseudo-patriotismul antisemit” spre a ridica populaţia la o revoltă, încercare nereuşită însă. Totuşi Boldur, ca martor ocular la acel eveniment, respingea orice bănuieli de participare a revoluţionarilor la iniţiativa provocării pogromului. „E o interpretare cu totul fantezistă, ce nu are niciun temei în realitate”, conchidea el. (3)

                        Participanţii la aceste grave dezordini au fost judecaţi şi condamnaţi, dar la pedepse nu prea aspre. Ca urmare, alte pogromuri au bântuit Basarabia în octombrie 1905. Unele cifre, poate exagerate, arătau că la noul pogrom de la Chişinău s-au înregistrat 60 de morţi şi 200 de răniţi, iar la cel de la Călăraşi 60 de morţi şi 80 de răniţi. (4) Alte pogromuri s-au desfăşurat la Cetatea Albă, Bairamcea, Ismail şi Străşeni. Ca urmare, la Chişinău a trebuit să fie aduse trupe, care au utilizat armele de foc pentru împrăştierea extremiştilor.

                        Cu toată grija autorităţilor ruseşti ca opinia publică internaţională să nu ia cunoştinţă de situaţia internă, ştiri despre politica poliţienească a Rusiei au răzbătut totuşi dincolo de hotarele ei. Astfel, în ţările europene şi în S.U.A. opinia publică a protestat contra marilor pogromuri antievreieşti, care au avut loc la Chişinău. Însuşi preşedintele S.U.A., Theodore Roosevelt, a dat publicităţii un protest solemn, în care se spunea: „Se comit uneori crime atât de monstruoase, încât ne întrebăm atunci dacă nu este de datoria noastră expresă să ne manifestăm reprobarea faţă de opresori şi simpatia faţă de victime.” În continuare, se preciza că poporul american „consideră deci de datoria lui să-şi exprime oroarea aflând de masacre atât de oribile ca cele de la Chişinău.” (5)

                        De asemenea, opinia internaţională cunoştea cât de crunt era reprimată în Imperiul rusesc lupta naţională de eliberare a popoarelor asuprite. De aici şi denumirea ce a fost atribuită acestui imperiu, de „închisoare a popoarelor”, cu mult mai cumplită decât cea austro-ungară.

                        Ca urmare, revoluţia burghezo-democratică din Rusia, izbucnită în 1905, în condiţiile înfrângerii din războiul ruso-japonez din Manciuria, a prilejuit o puternică afirmare a principiului naţionalităţilor. Manifestul imperial din octombrie 1905, promiţând importante modificări în legislaţia statului către democratizare, a fost urmarea intensificării mişcării revoluţionare în întreg imperiul. În Basarabia, această mişcare a avut un profund caracter social-politic şi naţional sub influenţa intelectualilor. La un miting care a avut loc la Chişinău, revoluţionarii proclamau deja că „noi am învins pe Nicolae al doilea, cel sângeros şi cel din urmă.” (6)

                        Fruntaşii luptătorilor pentru drepturi naţionale erau aici Constantin Stere, Emanoil Gavriliţă, Alexandru Botezat, Ion Pelivan, Ion Inculeţ, Alexandru Nour, Neculai Alecsandri, Neculai Bivol, Vasile Oatu, Vasile Stroescu, Pantelimon Halippa etc. Lupta românilor se referea la emanciparea naţională, cerând reforme economice, reforma agrară, reintroducerea limbii române în şcoli, biserici şi în instituţiile publice.

                        Ca urmare, au început să se ţină întruniri, să apară societăţi, să se oficieze româneşte în biserici. S-a reînfiinţat catedra de limba română la Seminarul teologic şi la Şcoala eparhială de fete din Chişinău, s-a redeschis tipografia eparhială, iar alegerile pentru Dumă vor redeştepta viaţa politică.

                        În general, în mişcarea naţională din Basarabia se înregistrau trei tendinţe diferite. Cei mai activi şi mai radicali erau studenţii români ai universităţilor ruseşti. Activitatea lor era ceva mai veche. De exemplu, studenţii de la Dorpat se organizaseră pe criteriul naţional încă din 1898, sub conducerea lui Ion Pelivan. Tot acolo, „în 1899… a luat fiinţă o asociaţie de studenţi basarabeni, care organiza conferinţe şi serate literare.” (7) Iar în 1900-1902, studenţii de la Dorpat au început să agite chestiunea drepturilor naţionale, culturale şi politice ale românilor din Basarabia. Ca urmare, 14 dintre ei au fost închişi (Vasile Oatu, Gheorghe Chicu, Vasile Maho, Constantin Goian, Teodor Loghin, Nicolae Siminel, Grigore Cemerină, Alexandru Hrişcă, Alexandru Oatu, Nicolae Hâncu, Alexandru Polianschi, Ştefan Usinevici, Alexandru Groapă, Ion Pelivan). Trei vor ajunge şi mai rău, fiind exilaţi în gubernia Arhanghelsk, de la Marea Albă, dincolo de cercul polar: I. Pelivan la Mezeni, V. Oatu la Pinega şi Al. Hrişcă la Onega.

                        De asemenea, la începutul secolului al XX-lea, şi studenţii basarabeni din Kiev erau organizaţi în Societatea „Deşteptarea”, cu un nume atât de simbolic. Între ei se evidenţiau studenţii Daniel Ciugureanu, Simion Murafa, Ştefan Berechet, Ştefan Ciobanu, Alexei Mateevici. În jurul acestui nucleu s-au strâns apoi şi alţii, precum Mariaşev, Cazacliu, Bogos, Dumitraşcu, Dumbravă, Bocancea etc.

                        Reveniţi acasă, studenţii români au început din 24 mai 1906 să scoată prima gazetă românească naţional-democratică, numită Basarabia, fiind de asemenea pregătiţi ca, în caz de suspendare a acesteia, să poată publica ziarele Viaţa Nouă (sub direcţia lui N. Bodi) şi Lumina (sub cea a preotului N. Bivol). În jurul Basarabiei s-a strâns toată pleiada studenţimii naţionale şi democratice: I. Pelivan, I. Gândul, P. Halippa, N. Popovschi, I. Inculeţ, Th. Inculeţ, V. Hartia, V. Oatu, G. Stârcea, Şt. Usinevici, M. Vântu, Al. Mateevici, S. Cujbă. Gruparea naţional-democratică şi-a publicat în acest ziar programul în care se cerea recunoaşterea „naţiunii române, predominatoare în această provincie, dreptul la propăşire liberă şi neîmpiedicată”, de asemenea că „limba românească trebuie introdusă, ca şi la 1812, în dregătoriile publice şi în şcoli”, iar „românii trebuie să aibă drepturi depline a alcătui orice întrunire şi tovărăşie, ce ar urmări păstrarea, întărirea şi dezvoltarea limbii, literaturii şi culturii naţionale.” (8)

                        În întâiul său număr, ziarul Basarabia scria: „Până astăzi, basarabenii au fost lipsiţi, ca şi ceilalţi cetăţeni ai Rusiei, nu numai de un drept a sta la cârmuirea ţării, a petrece nişte dorite legi pentru binele poporului, dar au fost opriţi şi de o învăţătură şi de o ştiinţă în limba lor strămoşească.

                        Stăpânirea ţării, punându-i piedică la tot pasul basarabeanului, într-un timp nu prea îndelungat a adus Basarabia la o cale, prin care ţăranul nu putea aduce nici fărmăturile de sub masa boierilor.” (9)

                        În acelaşi ziar, Alexandru Nour afirma: „De o sută de ani, Basarabia noastră, ţară de plugari români, a intrat în sânul popoarelor Rusiei, dar pân acuma, basarabenii n-au luat nicio parte (câştig) în mişcările lor naţionale.” (10)

                        În al doilea său număr din 1906, ziarul arăta: „Două milioane de locuitori ai ţării, rupţi prin voia soartei din sânul patriei lor, o ramură din marea masă a românilor, încep a se deştepta în conştiinţa lor. Fiind lipsit de îndrumarea intelectualităţii sale, poporul acesta n-a putut să se dezvolte în chip normal, n-a putut să intre în legătură cu fraţii săi de peste hotar, de aceea este înstrăinat de bogăţiile culturale universale, care au crescut pe temeliile naţionale.” (11) În continuare, în numerele 48, 49, 51, 52, 54, 57 şi 58 din 1906 se scria despre necesitatea obţinerii autonomiei Basarabiei, iar în numerele 3, 5 şi 6 din acelaşi an erau articole cu privire la viitoarea unire cu România.

                        Acest program a fost primit cu destulă însufleţire de locuitorii Basarabiei, care îşi vedeau pentru prima dată expuse dorinţele în limba lor. Mai târziu, Ion Inculeţ avea să declare în Parlamentul României: „Nu vă pot spune câtă bucurie, câtă satisfacţie aveam noi, colaboratorii acestui ziar, când vedeam la iarmaroace grupuri de ţărani care şedeau jos pe iarbă şi ascultau cum unul din ei mai cărturar le citea Basarabia.” (12)

                        Făcând propagandă pentru limba, şcoala şi biserica românească, tinerii din jurul gazetei luau în acelaşi timp o poziţie hotărâtă împotriva rusificării. Apăreau totodată proclamaţii, broşuri, imprimate cu conţinut istoric, naţional, agrar etc. Alte cărţi soseau clandestin de peste Prut, toate fiind citite de ţărani cu evlavie, ca nişte cărţi sfinte.

                        A doua tendinţă, mai moderată, era cea a grupării „vechilor moldoveni”, în frunte cu P. Dicescul, P. Gore, Vl. Herţa, M. Fiodoziu, V. Anghel, T. Suruceanu. Ei făceau parte din marea boierime încă nerusificată a Basarabiei, întemeind în 1906 Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale, sub preşedinţia lui Pavel Dicescul, o replică întârziată a Societăţii literare de la Bucureşti (1866), a ASTREI transilvănene (1861) şi a societăţilor culturale din Bucovina (1863) şi Dobrogea (1870). Mai mult, Dicescul a trimis un memoriu guvernului de la Petersburg, arătând caracterul românesc al populaţiei basarabene şi cerând ridicarea ei din ignoranţa la care a dus-o rusificarea, prin chemarea la cultură prin limba naţională şi redeschiderea şcolilor româneşti (9 decembrie 1905).

                        În statutul adoptat de Societatea culturală a boierilor la 3 decembrie 1905 se cerea (articolul I) „urgenta şi neîntârziata nevoie de a se introduce în şcolile primare din satele cu populaţie exclusiv sau în majoritate moldovenească din Basarabia, a limbii moldoveneşti locale.” (13)

                        La rândul său, boierul Aristide Casso arăta în acelaşi an: „Copiii moldovenilor, care intră în şcoli secundare în Basarabia, nu găsesc în acele instituţii predarea gramticii şi literaturii lor materne, pe când în acele instituţii se predau limbi străine. Predarea limbii moldoveneşti în şcolile secundare din Basarabia este atât de normală şi de necesară, că nu cere dovezi pentru utilitatea introducerii ei. Pentru funcţionarii din Basarabia, ştiinţa limbii locale îi va pune în situaţii mai normale.” (14)

                        Iar la propunerea unor boieri în frunte cu N. Botezatu şi I. Sârbu, zemstva gubernială a adoptat în sfârşit, la 11 decembrie 1905, o hotărâre care includea „necesitatea predării libere în limba maternă în şcolile primare, însă cu învăţarea obligatorie a limbii de stat.” (15)

                        Elevii din Chişinău ceruseră deja la întrunirea din 29 iunie 1905 introducerea limbii române în şcoli, precum şi obligativitatea şi gratuitatea învăţământului.

                        Ca întotdeauna, ruşii nu vedeau nimic bun în acordarea unor asemenea „drepturi” locuitorilor autohtoni. De exemplu, directorul învăţământului din Basarabia, Sâromeatnikov, se opunea hotărârii luate ca în şcolile de la ţară predarea să se facă în limba română, spunând că: „Moldovenii sunt un neam prost, ei au în limba lor abia câteva sute de cuvinte, tocmai ca samoezii, din care pricină ei nu se pot cultiva în limba lor, ei au nevoie pentru aceasta de limba rusească.” (16)

                        În sfârşit, ultima tendinţă era cea a boierimii rusificate, care ducea o politică reacţionară, extremistă şi obstrucţionistă. Principalii ei reprezentanţi erau Krupenski şi organizatorii pogromurilor antievreieşti Purişkevici şi Kruşevan, ultimul fiind şi conducătorul ziarului Drug. Reacţia românilor faţă de această publicaţie şi de gruparea lui Kruşevan a fost ilustrată de întrunirea reprezentanţilor muncitorilor din ramura încălţămintei din septembrie 1905, la Chişinău, care a adoptat hotărârea de a „boicota gazeta lui Kruşevan – Drug, care propagă idei canibalice şi exercită o înrâurire dăunătoare asupra muncitorilor.” (17)

                        La 6 ianuarie 1906, în paginile acestui ziar, Kruşevan trăgea „semnalul de alarmă”, arătând că „s-a format un cerc al cărui scop tinde la deschiderea de şcoli româneşti în Basarabia, predarea limbii româneşti, dezvoltarea gustului pentru literatura românească. Într-un cuvânt, s-a făcut primul pas care, fatal, va duce la antagonism şi separatism. Poporul are prea puţin timp ca să poată învăţa deodată carte rusească şi românească. Şi, desigur, majoritatea va prefera să înveţe în limba maternă, în cea românească. Deci înstrăinarea de Rusia e inevitabilă.” (18)

                        Spre deosebire de acest ziar ultraşovin, alte publicaţii ruseşti puteau fi mai lucide, precum gazeta Narodni ucitel, care scria în 1906 că „în Basarabia sunt peste 1.600.000 moldoveni, adică 16-17% din întregul neam românesc şi aproape 80% din populaţia Basarabiei, care are multă nevoie de cultură; trebuie să luptăm ca populaţia aceasta să fie ferită de rusificare silnică şi artificială, şi şcoala să contribuie la ridicarea culturii naţionale.” (19)

                        Mişcările ce au început au stârnit o mare nădejde în rândurile românilor din Basarabia, cu privire la eliberarea lor pe baza dreptului la autodeterminare. Tineretul a desfăşurat o propagandă naţională de pronunţată nuanţă democratică şi chiar socialistă. Ziarul Basarabia şi-a înscris în programul său ideea autonomiei Basarabiei, conturându-se astfel un partid naţional-democrat. Gruparea boierimii basarabene avea la rândul ei un ziar propriu, mai moderat, Moldovanul. El a făcut în bună măsură jocul autorităţilor, subminând unitatea de vederi a celor două grupări româneşti. Încercările de apropiere mijlocite de I. Vărzaru sau E. Purcel au eşuat. Totuşi, în anumite probleme, punctele de vedere ale grupărilor amintite se apropiau: redeşteptarea naţională, politică şi culturală a românilor basarabeni.

                        Efectele redeşteptării s-au făcut simţite în anul 1906. La 8 mai s-a întrunit un congres al învăţătorilor la Soroca, adoptându-se o rezoluţie ce revendica „organizarea învăţământului public în Basarabia în limba noastră naţională.” (20) La 28 mai, adunarea locuitorilor din Ismail cerea „cu stăruinţă amnistie, pământ şi drepturi naţionale.” Iar în altă adunare, ţăranii din Cojuşna, judeţul Ismail, cereau şi ei pământ şi „ridicarea luminării noastre prin obştescul fără plată învăţământ al copiilor noştri în limba părinţilor noştri.” (21)

                        Ca şi în celelalte provincii oprimate, şi în gubernia Basarabiei represiunea a fost cruntă: arestări, execuţii, distrugerea sediilor organizaţiilor naţionale etc. După ce în ultimul său număr din 11 martie 1907 ziarul Basarabia a publicat poezia Deşteaptă-te române!, a fost suprimat, tipografia şi redacţia arse, iar redactorii săi au fost arestaţi şi deportaţi.

                        În aceste condiţii, alegerile pentru Dumă (primul parlament rus), convocată pentru „dezbaterea şi votarea legilor” (o altă premieră), s-au ţinut sub o puternică teroare. În câteva luni au fost alese trei Dume. Din Basarabia nu a fost ales nici măcar un deputat român: Seffer, Ianovski, Siţinski, Kazimir, preotul Guma, Demeanovici, Wiedmer, Bogaci, Popov (la prima Dumă), Kruşevan, Purişkevici, Sveatopolsk-Mirski, Krupenski, Sinadino, Şoltuz, Demeanovici, Wagner, Melenciuk (la a doua), Purişkevici, Sinadino, Krupenski, preotul Ghepeţki, Demeanovici, Treteacenko, Karavasili, Gulikin şi Şmitov (la a treia). Pentru a patra Dumă, din 1912, episcopul Serafim, dorind să pătrundă în adunarea alegătorilor guberniali, a transformat clerul într-un instrument al luptei politice, iar bisericile au devenit locuri de miting electoral. Au fost aleşi: Blajevski, preotul Ghepeţki, Demeanovici, P. Krupenski, N. Krupenski, Sveatopolsk-Mirski, Sinadino, Senik, Surucean.

                        În această perioadă se ajunsese la dominaţia şovinistă a Ligii adevăraţilor ruşi în imperiu. Teroarea în care s-au desfăşurat alegerile rezultă din datele ce urmează. La Chişinău au fost arestaţi 66 de ţărani şi 17 intelectuali, printre care învăţătorul M. Bondariu din Cetatea Albă, învăţătorul Vântul din Ciocâlteni, judeţul Orhei, Bolzus şi Gălăţeanu din Comrat, Coptarencu şi Vornicu din Galileşti, judeţul Ismail etc. Nu este deci de mirare că alegerile au fost „câştigate” de reacţionari. „A reuşit o vastă conspiraţie antidemocratică, apostolii oprimării şi rusificării, prin parazitism, promisiuni şi corupţie”, scria basarabeanul refugiat Alexandru Nour în gazeta ieşeană Viaţa românească. (22)

                        Lovitura de stat a lui Stolâpin a avut repercusiuni grele pentru mişcarea naţională românească. Rusificarea a devenit mai apăsătoare, o serie de lideri români fiind deportaţi în Siberia, iar alţii fugind la Kiev sau la Iaşi. Acum Kruşevan îl putea ponegri nestingherit pe episcopul Vladimir fiindcă „a născocit predarea limbii moldoveneşti, tipografie, slujbă moldovenească în biserici, tocmai când românii au început propaganda românească în Basarabia, gazetele moldoveneşti revoluţionare propovăduind separatism. El a introdus slujba moldovenească şi în bisericile din Chişinău, iar aici populaţia ştie ruseşte, pe când poporul rus, care nu înţelege moldoveneşte, este lipsit de slujbă religioasă.” (23) Iată dar ce oprimaţi erau ruşii în Basarabia!

                        În general, cauzele eşecului acţiunii româneşti au fost: caracterul ei superficial, lipsa de unitate între grupări şi insuficienta aplecare faţă de nevoile maselor. Acestea au fost prea puţin conectate şi prea puţin lămurite asupra scopurilor mişcării.

                        Totuşi, mişcarea naţională din 1905-1906 a avut o importanţă deosebită. Ea a dat naştere unei mişcări de redeşteptare culturală, ce va spori pe măsura trecerii anilor. Efectele ei imediate s-au putut vedea în capitolul anterior. Cele în perspectivă vor fi şi mai eficiente, şi mai îmbucurătoare.

                        În 1914 izbucnea primul război mondial. Rusia, aliată cu Anglia şi Franţa, avea de luptat cu Austro-Ungaria şi Germania. România se declarase neutră. Din Basarabia au fost trimişi pe front peste 250.000 de soldaţi şi ofiţeri, în marea lor majoritate români. Mulţi au pierit pentru cauze străine naţiunii din care făceau parte, dar cei care au supravieţuit au putut asista şi participa la sfârşitul războiului la cea mai mare victorie a românilor din Basarabia.

                        O victorie pe care un rus lucid ca Durnovo o putuse anticipa cu mult înainte: „De restituirea Basarabiei României nu este încă momentul să vorbim; chestiunea Basarabiei se va pune când va fi definitiv rezolvată chestiunea Orientului apropiat. Ne vom hotărî noi atunci să atragem România ca pe un prieten firesc într-o alianţă cu Rusia sau vom face-o să adere la o alianţă cu Austria?” (24)

 

 

Note:

1    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 163.

2    Ibidem, p. 164.

3    Ibidem, p. 165.

4    Ibidem, p. 167.

5    C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920), Cluj-Napoca, 1983, p. 32.

6    Alexandru Boldur, op. cit., p. 168.

7    Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 556.

8    Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 170-171.

9   Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 288.

10  Ibidem, p. 289.

11  Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 138.

12  Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 268.

13 Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 25.

14  Petre Cazacu, op. cit., p. 164.

15  Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 177.

16  Basarabia, Chişinău, nr. 3/1992, p. 92.

17  Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, p. 606.

18  C. Botoran ş.a., op. cit., p. 38.

19  Petre Cazacu, op. cit., p. 169.

20  Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, p. 176.

21 Petre Cazacu, op. cit., p. 166.

22  Ibidem, p. 175.

23  Ibidem.

24 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 12/1991, p. 78.

 

 

 

                       

 

 

 

 

                       

                       

                       

                       

 

                       

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.